Compasiunea pentru alții începe cu bunătatea pentru noi înșine – Pema Chodron

          Îl privesc cum zâmbește în colțul gurii acoperite de o minusculă mustață și se așează pe scaunul din fața mea, așezându-și capul în palma dreapta. Mă privește atât de atent și analizator, încât nu știu dacă mă va complimenta, caută ceva cu care să mă enerveze sau pur și simplu caută un motiv cu care să mă anunțe că problemele se vor agrava.

          Plictisită și obosită total de reacțiile lui neașteptate în ultima vreme, îmi arunc plictisită ochii peste cap deși simt cum inima stă să-mi sară din piept. Aștept să spună ceva, însă-l pot vedea doar privind tăcut în jurul nostru asta deși pe fața lui se poate citi un singur lucru: nemulțumirea. E nemulțumit că e aici cu mine, nu? Am înțeles asta deja. Atunci de ce nu pleacă să mă lase naibii în pace, o dată pentru totdeauna? Nu e fratele...

          — Voi fi direct, scurt și succint apoi ne vom ridica și vom pleca de aici! exclamă deodată, atrăgându-mi întreaga atenție pe chipul rece și distant ce pare a analiza tăcut oamenii din mica cafenea. 

          — Fără ceai? întreb confuză, lăsându-mi spatele să se lipească de spătarul scaunului și ochii lui să se mute rapid spre mine.

          Expresia lui facială redevine cea de la început și atât de cunoscută mie, încât jur că-n aceste secunde mă simt ceva mai bine să-l revăd astfel. La naiba, pentru o secundă crezusem că acest tip a dispărut și a fost înlocuit de un prinț amabil, drăguț și chiar..., al naibii de sexi.

          — Da Deniz, spune privindu-mă agitat, fără ceai, reia, confuzia din interiorul meu fiind una destul de mare. Jur că nu-l recunosc. Ce e cu atâtea stări și schimbări bruște de comportament? În plus, de ce-mi dă senzația că e gelos pe privirile celor de aici pe mine?

          Dorindu-mi să nasc acele emoții și în acest monstru pe care-l cunosc destul de bine în ultimul timp, îmi trec înnebunitor de încet mâna prin părul șaten privindu-l pe brunet cum devine din ce în ce mai tensionat și astfel descopăr că da. Printr-o minune, sau poate o magie de la Dumnezeu, acest bărbat are și sentimente. Nu e doar un robot concentrat pe a mă închide cu orice preț.

          — Perfect, atunci! rostesc zâmbind, așteptându-i orice replică acidă să nască și să mă lovească în plin, demonstrându-mi că atențiile și bunătatea lui nu sunt decât prefăcătorii bine puse la punct. Te ascult, reiau privindu-l fix.

          — Sunt dispus să negociez cu tine, pentru mama ta! exclamă el, șocul punând stăpânire pe mine. 

          Constat cu surprindere nu doar că am avut dreptate, ci și că idiotul ăsta vrea să negocieze viața mamei mele și libertatea mea în aceste secunde... cruciale pentru orice ființă umană? Simt cum devin palidă la față, furia acaparându-mi fiecare nerv din corp asta în timp ce inima își reia ritmul alaret pe care l-a avut cam întreaga zi.

          — Glumești! exclam furioasă, privindu-l fix în acei doi ochi negri ca două castane, confuzia citindu-i-se pe întreaga față, spune-mi că nu am auzit o așa tâmpenie, reiau rotindu-mi ochii în în timp ce lupt enorm cu furia pe care mintea mă împinge să o exprim tare și clar.

          — Ba da, Deniz! exclamă el, așezându-și coatele pe măsuța ce ne desparte. Ai auzit foarte bine, spune el în timp ce eu îl privesc șocată și gata în orice secundă de a mă ridica și a pleca de-aici.

          Gândul că e un prefăcut ca toți ceilalți e unul destul de tentant și puternic, iar cuvintele rostite de el sunt unele din cele mai aspre pentru mine în aceste secunde. Simt că nu mai am forță să-l ascult și energie să asist la minciunile, propunerile și negocierile lui.

          Îmi scutur însă capul de gândurile din ce în ce mai amestecate și confuze pentru mine în aceste secunde, apoi îl privesc pe brunet fix încercând să citesc pe fața lui ceea ce creierul meu refuză să-nțeleagă și să creadă că a auzit. Dar de ce nu citesc nimic pozitiv acolo? De ce răceala exprimată de el, e una atât de reală și expresivă încât mă face să-ngheț doar privind-o?

          — Excelent, zic deîndată ce înțeleg că am început deja să înnot în ape adânci, atunci rămâi cu negocierile și propunerile tale fiindcă eu nu am de gând să accept nimic din partea ta, zic supărată și oarecum cu inima zdrobită  de iluzia distrusă de el.

          O iluzie în care el chiar era bun și-nțelegător, iar tot ce am trăit și experminetat împreună în ultimele ore nu a fost o minciună. Cumva, învăț din asta că nu e primul mincinos pe care destinul mi-l scoate în cale așa că nu văd de ce aș fi atât de rănită chiar dacă inima mea abia dacă poate rezista miilor de șocuri pe care soarta mi le oferă zilnic.

          Nu există bine în lume, se pare. Nu există bine, nu există frumos și în mod evident nu există nici calm. Toți bărbații sunt niște monștrii însetați de distrugere și călcat peste cadavre de e neecsar, singurele victime din povestea mea fiind eu, mama și tu Mehmo.

          Credeam că monștri nu există decât în povești, filme sf și alte serii fictive create de oameni pentru a speria copii. Însă din păcate, se pare că soarta nu obosește să-mi demonstreze cât de mincinoși pot fi toți cei ce mă-nconjoară. Începând de la așa zișii prieteni, până la cei mai apropiați oameni de familia mea și până la cei mai îndepărtați de aceasta, toți sunt doar niște mincinoși notorii.

         Fără să mai analizez foarte mult situația creată, mă ridic încet de la masă fără să scot un sunet de nemulțumire, o întrebare sau să-i arunc o privire monstrului din fața mea și deși sunt conștientă că toată lumea va vedea asta nu mă pot controla. De ce? Pentru că nu rezist să văd cum toți își bat joc de sentimentele mele, chiar și uimitor de bine ascunse în mine.

          Nu apuc să fac nici doi pași de la masă, căci inima îmi bubuie în corp ca o nebună asta în timp ce vocea lui îmi răsună cumva în timpane cuvintele rostite cu câteva clipe mai devreme. Mâna îmi este agățată și ea de cea care-i aparține brunetului bineînțeles, iar eu simt cum sunt pe cale să explodez în orice secundă.

          — Nu știu ce-ai înțeles din asta Deniz, însă nu am terminat! spune vocea lui groasă, eu trăgând cu forță aer în piept pentru a mă putea liniști.

          — Dar eu da, răspund sec încercând să-mi sustrag încheietura dintr-a lui.

          Nu-l înțeleg pe acest bărbat, jur. Dacă tot a spus aceel cuvinte, de ce se așteaptă să-l ascult în continuare? De ce nu mă lasă să plec? De ce-i văd umbra ridicându-l în picioare în spatele meu? 

          De ce nu-nțelege că în aceste secunde nu sunt în stare de nimic, dacă știu că mama e acolo... în spitalul din fața cafenelei ăsteia blestemate? De ce mi se întâmplă mie toate? Pur și simplu, de ce?

          — Hai să continuăm cu cearta noastră după ce o vor extrena pe mama ta, ce spui? îl aud spunând și-mi închid ochii.

          Lupt să înving furia care-mi acaparează încetul cu încetul mințile nebune, de ce nu se vede asta? Îl aud vorbind, însă în același timp nu-l simt spunând adevărul. De ce e așa confuz? De ce simt că îmi voi pierde mințile încercând să-l înțeleg?

          — Dă-mi drumul la mână, Alp! exclam încet astfel încât să fiu auzită doar de el, însă nu-l privesc cu nici un chip. Vreau să-nțeleagă singur duritatea cuvintelor lui.

          — Nu! spune el, strângând ceva mai tare încheietura ce ne unește. 

          Pierd controlul cumva, lucru la care ar fi trebuit să se aștepte și mă răsucesc rapid spre el fixându-l cu privirea. Aproape că mă-nnec în ochii lui negri, însă cumva reușesc să lupt să mă mențin la suprafața apei acesteia întunecate ca un cer furios ce stă să-și reverse ploile pe pământ. 

          Repet papagalicește de zici c-aș fi nebună să-mi de-a drumul la mână, însă nebunul de la cei câțiva centimetri de mine acum nici nu se clintește. Ba chiar se apropie centimetric de mine, privindu-mă de sus cu superioritate de parc-ar ști că m-ar putea convinge să fac ce vrea el. Un fapt care nu doar mă-nnebunește și mai tare, dar mă și enervează la culme.

          Simt cum sunt pe cale să cedez psihic, așa că renunț la ideea că aș putea crea un circ aici și-mi ridic mâna stângă lovindu-l pe dobitoc direct și fără nici o remușcare, chiar dacă toată lumea de aici a rămas probabil ca la dentist deja privind scena penibilă din mijlocul lor.

          Fața brunetului se întoarce la o sută optzeci de grade, mâna fiindu-mi rapid eliberată de a lui căci pare a se muta spre față pentru a-și verifica dinții probabil. Deși scena ar fi de râs, oarecum mă abțin totuși și-mi iau tălpășița rapid de lângă el pășind din ce în ce mai alert.

          Înainte de a părăsi însă cafeneaua și a ieși în stradă, cineva îmi agață destul de rapid încheietura, rotindu-mă pe loc întâlnind astfel o privire deloc prietenoasă care se schimbă rapid la contactul vizual. Căldura și amiciția dorită de mine și văzută pentru puțin timp în secunda în care m-a adus la spital și a stat alături de mine, revine pe fața brunetului care mă privește serios, tăcut însă destul de expresiv în același timp și știu. Cred că am dat de necaz..

          — N-ai vrea ca mama ta să te vadă astfel, nu-i așa Deniz? spune el pe un ton jos, aproape șoptit, amintindu-mi de starea femeii care mi-a dat viață.

          — Ce vrei de la mine, polițistule? întreb epuizată să-ncerc să-l înțeleg, rotindu-mi ochii obosită.

          — Să mă lași să te ajut, zice în timp ce îl privesc rapid, atinsă cumva de impactul cuvintelor lui, nu sunt un om rău, Deniz.

          Reia încercând să mă convingă așa că decid pentru moment, chiar dacă știu că există o  posibilitate destul de mare să greșesc , o voi face acceptând ajutorul lui. Măcar acum, când chiar am nevoie de ajutor și știu că măcar pe el mama îl va asculta. Dacă pe mine, deja a dat semne că nu mă va mai asculta vreodată.

          — Bine, zic oftând apăsat privindu-i mâna întinsă spre mine. De acord, reiau privindu-l în ochi de îndată ce agăț mâna aceea, putând citi pe fața lui un mic zâmbet învingător.

          Nu știu ce înseamnă asta, nu cred că e bine că fac asta și nu mă simt deloc împăcată cu gândul că am cedat în fața lui, un necunoscut practic însă știu un lucru. Și anume, acela că pentru mama și fratele meu sunt în stare de orice. Inclusiv de a mă uni cu dușmanul.

          Cumva, deși e mult spus, mă simt și bine în același timp. Protejată cumva, știindu-l pe Alp de partea mea, chiar și doar pentru astăzi. E un sentiment frumos, liniștitor care mă face cumva să mă simt împăcată cu gândul că mama mea... femeia care se presupune că nu mă va abandona niciodată, totuși e supărată pe mine din motive lesne de înțeles.

          Bună, prietenii mei virtuali! Ce părere v-a făcut acest capitol? Dar personajele? Cine are dreptate, cine nu și de ce? Credeți că greșește Deniz având încredere în Alp? Credeți că greșește Alp oferindu-i o șansă frumoasei șatene? De ce pare Alp gelos pe Deniz, la cafenea? De ce e Deniz atât de nervoasă, însă atât de rezervată în același timp? De ce îl pocnește șatena pe Alp și de ce acesta nu reacționează? Credeți că va ieși mama ei din spital? O va ajuta Alp pe Deniz și mama ei în această situație, chiar și din punct de vedere financiar? Se vor împrieteni cei doi, în ciuda diferențelor dintre ei sau vor urma o altă cale ade iubirii?