Cu o frică imensă în suflet, îmi târăsc picioarele pe holul spitalului îndreptându-mă alături de cel care și-a dorit nespus de mult să „ajute", spre salonul mamei mele. Mă simt ușor penibil simțindu-l pe brunet atât de aproape de mine cea care a evitat o viață întreagă apropierea de alții impunându-și singură limitele din acest punct de vedere, știind că nu am încotro.

          Când ajung în fața ușii albe ce desparte holul mare de salon, inima mea îngheață pentru o secundă, amintirea dispariției tale Mehmo revenind în flash-uri și mai dure decât niciodată. Nu. În mod sigur n-aș rezista să te pierd și pe tine, mamă. Jur!

          Cu mâinile tremurânde și cei doi „prieteni" în spatele meu, încerc să apăs mânerul alb al ușii din fața mea simțind cum inima mea reîncepe să bată doar că în lovituri din ce în ce mai puternice în pieptul meu. Lupt pentru a le încetini. Chiar o fac, dar ce nu reușesc? Brusc însă, o mână mare și groasă se așează peste a mea și astfel apăsăm împreună — pentru că știu cine poate fi, după mirosul care mi-a rămas impregnat în nări — clanța.

          La impactul ochilor mei căprui cu imaginea femeii întinse pe pat cu ochii închiși care nu schițează nici cel mai mic dintre gesturi, simt de parcă spitalul e pe cale să mă-nghită. Ochii mi se umplu de lacrimi, vocea îmi dispare, inima mea simte de parcă golul creat de dispariția fratelui meu e pe cale să se mărească, mii de gânduri din cele mai întunecate acaparându-mi rapid mintea deja speriată, îngrijorată și plină de frici.

          — Dumnezeule! reușesc să rostesc în cele din urmă, ochii umplându-mi-se de lacrimi.

          — Cred că mama ta doarme, Deniz! spune vocea prietenei mele, probabil încercând să mă liniștească asta în timp ce eu pot simți rapid o mână așezându-se rapid pe umărul meu.

          — Totul e bine, ochi de ciocolată! Du-te, e mama ta! spune vocea groasă a bărbatului din spatele meu care mă împinge ușor de la spate să înaintez în salon.

          Calc de zici că merg pe cioburi de sticlă, ochii mei nemutându-se pentru nici măcar o secundă de pe trupul nemișcat al femeii acoperite până la gât de un cearșaf albastru. Mă simt de parc-aș fi moartă, dar în același timp reușesc cumva să respir. Pentru a mă asigura că nu sunt într-un coșmar, ating cu frică patul alb, simțind cum lacrimile îmi alunecă încet pe obraji.

          — Îmi pare așa de rău, mamă! spun printre lacrimi, folosind o tonalitate joasă încât abia dacă mă pot auzi singură și mă apropii încet de căpătâiul femeii din fața mea.

          Aș da orice în această secundă să-i pot vedea ochii veseli chemându-mă la ea. Aș da orice doar s-o aud vorbindu-mi..., certându-mă chiar pentru deciziile cele mai stupide luate în ultima vreme. Aș da totul doar s-o văd..., iar atunci îi pot vedea ochii deschizându-i-se. Dacă fericirea înseamnă această secundă, atunci da. Acum, în aceste clipe, sunt cea mai fericită persoană din lume.

          — Mămico, ești bine! exclam plină de fericire sinceră, încercând să-i mângâi chipul confuz și vizibil furios pe mine, doar că ea îmi dă rapid mâna la o parte aruncându-mi una din cele mai dure priviri ale ei. Ale oricărei alte mame, de fapt.

          — Nu, nu sunt! spune furioasă, șocul putându-se citi pe întreaga mea față. Sunt bolnavă și asta doar din vina ta, Deniz! reia la fel de dur, de parcă chiar nu i-ar păsa de sentimentele mele.

          Și cum să nu o facă? Cum să-i pese de ce simt, când eu însămi am avut grijă să simtă asta? De ce mă mai miră oare, furia și cearta ei? Mi-am căutat-o singură și am știut mereu că așa se va întâmpla. La naiba, abia acum realizez ce decizie proastă am luat, păstrând secretul ieșirii mele din închisoare precum și a motivelor pentru acre fac totul.

          — Eu..., încerc să mă scuz cumva pentru orice e posibil să fi făcut chiar și involuntar sau fără să-mi dau seama, însă brunetul polițist apare rapid lângă mine și aproape că mă dezlipește de pat, trăgându-mă la o parte din calea lui.

          Îl privesc tăcută, în stare de șoc și nu-mi vine să cred că face asta. Că-mi face asta, de parcă tot ce s-a întâmplat astăzi a fost doar un vis frumos în care el reprezenta binele pe care aveam să-l urmez chiar și cu ochii închiși.

          — Nu vrei să vorbiți acum, crede-mă! îmi șoptește privindu-mă în ochi de îndată ce observă tăcerea mea. Haide, te duc afară la aer curat! continuă apoi, întocându-și scurt privirea spre femeia de pe pat în timp ce-i zâmbește.

          La contactul mâinii ei cu brațul celălalt al brunetului și la vederea emoției pe care ochii ei verzi o transmite la vederea lui, simt de parcă aș vrea să se facă o gaură mare în acest salon care să mă-nghită. Ce naibii a fost asta?

          — Ă_ă_ă, doamnă Atatürk, sunteți bine? intervine rapid bruneta mea prietenă, polițistul trăgându-mă după el afară în timp ce ele două rămân singure.

          Pășesc în urma lui și mă simt de zici că într-adevăr e vina mea, când nu e. Nu eu mă comport copilărește, nu eu am pretenții din cele mai absurde și nu eu îmi urăsc copilul în ciuda eforturilor lui de a-și salva fra..., Doamne, ce tot zic? Desigur că e vina mea. E numai și numai vina mea. La naiba!

          În secunda în care ușa din spatele meu se închide de către polițistul al cărui nume real încă nu-l știu, simt cum mă-nfurii din ce în ce mai rău. Îmi sustrag rapid încheietura dintr-a lui, fixându-l rapid cu privirea mai rece ca un ghețar asta în timp ce el mă privește surprins.

          — Nu ai făcut asta! exclam furioasă, privindu-l direct, fix și fără să-mi pese de nimic în aceste secunde.  Nimic, decât de faptul că m-a scos din salonul mamei mele de parcă eu aș fi adus-o în starea asta.

          — Ce? întreabă de parcă chiar n-ar avea idee despre ce vorbesc, forțându-mă să-mi rotesc ochii.

          — Nu mă înnebuni, polițistule! exclam printre dinți aproape, forțându-l să zâmbească. Ce idiot!

          — Alp! zice zâmbind, gura mea deschizându-se automat din cauza șocului.

          — Doamne, Ține-mă! zic privind tavanul alb, putându-l simți agățându-mi mâna din nou.

          — Numele meu e Alp, Deniz! spune el, ochii mei furioși fixându-l din nou. Vin-o, trebuie să bei un ceai care să te liniștească! reia serios de această dată, trăgându-mă după el pe hol.

          Jur că în aceste secunde simt să vreau să-i mut capul de pe umeri. Cât tupeu! Cu ce curaj își permite să facă asta? Deși simt că-mi vine să-l bat, totuși îl urmez tăcută spre ținta din capul lui oftând epuizată în încercarea de a face planuri cu ajutorul cărora să scap de el. Dar oare voi reuși? La naiba, urăsc incertitudinile!

***

          Stau pe un scaun, în fața unei mese mici de două persoane și aștept. Îl aștept pe domnul Alp să vină cu acele ceaiuri blestemate, ca mai apoi să pot pleca înapoi spre salonul mamei. De ce nu-nțelege că vreau să fiu acolo, cu și lângă ea?

          Nici nu realizez că bat din picior, decât atunci când ochii mei observă privirile celorlalți din micuța cafenea de peste drum de spital în care mă și aflu așa că mă opresc. Însă nu de tot, căci reiau mișcarea cu degetele de la mâna dreaptă pe masa ce desparte cele două scaune. Mă simt atât de nervoasă, încât simt că sunt pe cale să fac un infarct chiar aici, în ciuda faptului că nu am pățit nimic în accidentul ăla stupid.

          — Încă nu te-ai liniștit? aud brusc, ochii mei mutându-se rapid pe trupul bărbatului cu înfățișare total diferită de cea de mai devreme, sculptat parcă de un celebru cioplitor.

          Îl analizez tăcută, frumos surprinsă de schimbarea înfățișării de dur într-una de bărbat elegant și-n același timp amabil, neputând nici măcar să-l pot auzi chiar dacă-i pot observa buzele mișcându-se în mod continuu semn că spune ceva.

          Este încălțat în adidași negri, poartă un pantalon negru sport și un pulovăr negru asortat unei geci din aceeași culoare, plus o șapcă neagră pe cap. Mă privește atât de relaxat, încât mă sperie. Clar, nu sunt obișnuită să citesc asta pe fețele oamenilor din viața mea.

          Îmi scutur rapid capul de ideile ce par a-și face simițite prezența despre fizicul admirabil și aproape ademenitor al bărbatului din fața mea, apoi îl privesc cu capul plecat spre dreapta și ridic confuză dintr-o sprânceană.

          — Bănuiesc că ai adus acele ceaiuri blestemate, nu? întreb rapid, pe fața lui putând citi un zâmbet destul de drăgălaș.

           Bună, tuturor, înainte de întrebările acestui capitol! Ce părere aveți acum, după câteva capitole, despre Alp? Dar despre el și Deniz? Se vor împrieteni cei doi, sau după o zi ca aceasta de astăzi, se vor urâ și mai tare? Cine credeți că este Alp în realitate și cum a ajuns el să lucreze în poliție? O va ierta doamna Atatürk pe Deniz, sau aceasta va suferi un alt șoc al prezentului destul de răutăcios în aceste zile? Cum credeți că se va derula relația dintre Alp și Deniz, începând de acum? De ce credeți că a decis bărbatul s-o scoată pe Deniz la un ceai, în loc să aplaneze conflictul dintre ea și mama ei? Se va liniști furtuna din sufletul fetei cu ochi de ciocolată?