Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o ca să ne ferim de el — La Fontaine

          Un adevăr mai mare decât acesta, nici că se putea. Destinul nu e doar inamicul din umbră care pândește prada pentru a o eviscera în întregimea ei, ci și omul în care îți depui toată încrederea că va face totul diferit sau va reface totul ca la început.

          Auzindu-i strigătul puternic al femeii care m-a crescut de parc-aș fi fost fiica ei, am alergat grăbită în apartamentul de lângă și am deschis ușa folosindu-mă de cheia pe care însăși Deniz mi-a dat-o cu mulți ani în urmă, „în caz de orice". La ce s-o fi referit atunci...

          — Tanti Fusun, sunteți bine? o întreb pe femeia care trântește telefonul de canapeaua din hol, ochii ei furioși  mutându-se spre mine.

          La naiba, Deniz. Cine știe ce i-oi fi spus mamei tale, de data asta... Unde ești, kizim? Pur și simplu, unde ai dispărut  de câteva ore bune, fără vre-o urmă?

          — Fata asta mă va face cu capul! spune tanti Fusun, venindu-și rapid în simțiri asta în timp ce eu o trag rapid în brațele mele mici. 

          — Va fi bine, mătușă, zic doar cât s-o calmez simțindu-i brațele încolăcindu-mi-se în jurul trupului. Totul va fi bine! reiau oftând și pot jura că o aud făcând același lucru ca și mine.

          Stăm așa preț de câteva secunde, dar brusc o simt cum se dezlipește de mine și aleargă grăbită spre camera din capătul holului. Cameră ce îi aparține nebunei mele prietene. Îmi rotesc ochii epuizată să încerc s-o înțeleg pe Deniz și mă-ndrept pe urmele femeii care stă în mijlocul camerei cu o păpușă veche și aproape stricată în mâini.

          La naiba, Deniz! Cum poți să-i faci toate astea mamei tale? Oare nu știi cât de mult te iubește? Ești singurul ei copil rămas..., după fratele ucis de acei monștri. Dar cine să te facă să-nțelegi asta? Habar nu am.

          Pășesc timid spre femeia din fața mea, lăsând ușa deschisă și o văd lăcrimând. Mi se rupe sufletul s-o văd așa și mi-aș dori..., aș da orice să pot șterge suferința pe care i-o provoci atât de mult mamei tale, Deniz. Dar nu pot. De ce nu pot, la naiba?

          — Păpușa asta era a ei, știi? spune tanti Fusun după câteva clipe de tăcere profundă, simțindu-mă probabil apropiindu-mă de dânsa.

          — Încă e, tanti Fusun. Deniz e vie, îți amintești? spun pășind spre ea.

          — E în viață, da, spune ea mutându-și ochii către mine cea care înțepenește șocată de atitudinea femeii din fața ei. Însă nu și aici, își reia ea discursul privindu-mă încruntată. Oamenii aceia răi mi-au luat-o și pe ea! spune și pot citi în glasul și privirea ei este neputința și ura față de acei oameni răi despre care-mi amintesc destul de vag cum că l-ar fi răpit și ucis pe fiul ei.

          — Poate, zic ridicându-mi mâna dreaptă și ducând-o spre pieptul ei. Însă nu ți-au luat și inima și visele ei, nu-i așa? zic zâmbind și astfel reușesc să-i fur și ei un zâmbet.

          Amândouă o cunoaștem pe Deniz și știm cât de încăpățânată și dură poate fi dacă i se pune ceva în minte. Nimeni și nimic nu o poate da înapoi pe fata care și-a petrecut întreaga viață studiind să ajungă polițistă pentru sufletul fratelui și mamei ei. Dar cum toate în viață au un preț destinul punându-ne la încercare în cele mai proaste momente, iată că și ea a comis prostia vieții ei amenințându-l pe cel care ar fi trebuit s-o decoreze la final de an academic.

          Nu îi țin partea nici unuia dintre Deniz și acel polițist cu gură mare, însă situația ar fi stat diferit cred eu dacă totul ar fi decurs într-o manieră mai calmă și nu cu închiderea prietenei mele timp de aproape un an. Fapt pe care am încercat să i-l explic și polițistului în acea zi când practic ne-a scos în șuturi din secția lui.

          — De aceea, din fericire te am pe tine! zice femeia din fața mea, tu ești ca și fiica mea, Sevda! continuă ea, zâmbetul meu dispărând încetul cu încetul de pe chipul meu.

          Nu-nțeleg reacția și cuvintele ei, pentru că nu-nțeleg comparația. De ce simt că mă compară cu fiul pierdut? De ce simt că mi-a acordat mie acel loc, când acesta îi aparține lui și fiicei ei? Poate gândesc exagerat, însă mereu am știut..., am simțit că încearcă să se lege de relația cu mine pentru a-l uita pe fiul ei.

          — Dar nu sunt, tanti Fusun, spun privind-o în acei ochi veseli până la terminarea frazei mele care devin rapid întunecați de durerea pe care am cunonscut-o în ei când am ajuns să le cunosc pe cele două. Deniz e fiica dumitale, iar Mehmo..., reiau eu, palma ei lipindu-se dur de fața mea.

          Nu a greșit. Nici eu nu am făcut-o, însă de ce m-a lovit? Nu-nțeleg asta. Totuși, e pentru prima dată după mult timp când o văd reacționând cu privire la fiul ei. Ceva e schimbat la această doamnă, o simt. 

          Mereu am știut că suferă după fiul ei pierdut, doar că niciodată nu a arătat asta. Însă acum, făcând-o atât de repezit, simt de parcă ceea ce va urma nu va fi tocmai ceva bun. Așa că  păstrez tăcerea, deși simt că aș avea ceva de spus legat de reacția ei și-mi înăduș sentimentele părăsind încet și sigur camera, apoi apartamentul.

          Nu știu unde e Deniz, nu știu ce e cu mama ei și nu știu ce e cu mine de mă simt ușor revoltată pe dânsa, dar trebuie să fac ceva. De îndată ce ajung pe hol, scot rapid telefonul din buzunar și tastez rapid un mesaj pe care i-l trimit prietenei mele în așteptarea unui răspuns.

           Acum sunt în apartamentul meu și încă aștept, verificând continuu ora de pe ceasul ce atârnă pe peretele din fața mea. Nedumerită și agitată, ridic telefonul de pe noptieră și formez rapid numărul prietenei mele dând apelare.

          — Nu-mi pasă unde ești și ce faci, dar trebuie să vii acasă! o anunț pe șatenă, trecând direct la subiect.

          — Sunt la muncă, Sevda, îmi răspunde ea, sec. Și nu tocmai într-o dispoziție bună, deci nu am chef de crizele voastre de isterie! continuă ea, ochii mei mărindu-se considerabil.

          — Nu e o criză de isterie, kizim! mă revolt ridicându-mă în picioare în timp ce încep să merg în cerc, agitată din ce în ce mai tare. E mama ta, îi spun dur, iar dacă tu îți consideri mama o criză, atunci da. E o criză uriașă de isterie! replic furioasă, oprindu-mă din mers în secunda în care o văd pe tanti Fusun în fața mea.

          Nici nu-mi amintesc când sau dacă am închis ușa în spatele meu la intrarea în apartament, de aceea imaginea dânsei îmi confirmă și mai mult că nu am făcut-o. Mă-njur în gând pentru idioțenia de care am dat dovadă și cobor telefonul pe lângă trup, lăsându-mi prietena să vorbească singură.

          — Tanti Fusun, nu am vrut să spun..., zic rușinată, privind-o destul de schimbată față de cum am lăsat-o  când am plecat din apartament.

          Ea încearcă să spună ceva, însă cumva se dezechilibrează ușor, apucând să se susțină rapid de măsuța din living-ul meu. Nu apucă să spună decât „Deniz e în...", apoi își pierde echilibrul total și înainte de a cunoaște îndeaproape podeaua, reușesc să ajung lângă ea s-o prind la timp.

          ****

          Tot drumul până la spital, am tot încercat să o sun pe nebuna mea prietenă, însă rețeaua fie era ocupată, fie ea avea telefonul închis, fie cine știe ce s-o fi întâmplând căci nici acum după aproape cinci minute  de când am ajuns la clinică nu reușesc s-o „prind" la telefon pe Deniz. Încerc și-ncerc agitată, plimbându-mă prin fața salonului în care medici mi-au interzis intrarea pentru a o vedea pe femeia care mi-e ca o mamă și în cele din urmă reușesc să fac telefonul să sune. Dar tot inutil, căci nebuna nu pare a dori să răspundă.

          — Sunteți rudă cu pacienta? aud brusc de undeva din spatele meu, eu rotindu-mă rapid spre înapoi, vocea groasă și calmă a doctorului forțându-mă să scot un mic oftat.

          — Nu, răspund direct, dar fiica ei nu răspunde și..., zic rapid, el întrerupându-mă rapid.

          — Anunțați-o rapid, vă rog, spune el de parcă eu chiar n-aș ști ce am de făcut. Avem nevoie de sânge grupa 0 pozitiv, spune el masându-mi umărul și lăsându-mă să-l privesc cum pleacă pe hol.

          — La naiba, doctore, zic agitată. Unde voi găsi eu această grupă de sânge? mă întreb cu voce tare, privind cum medicul dispare rapid din raza mea vizuală.

          Sunt panicată. Recunosc că starea mătușii Fusun, m-a debusolat total și nu știu ce să fac. Poate dacă Deniz nu ar comite atâtea nebunii și ar răspunde măcar la telefon când e nevoie de ea, atunci poate nimic din toate astea nu s-ar întâmpla. 

          Agitată, lovesc cu piciorul una din băncile din fața mea și-njur printre dinți — da, știu. Ceva nedemn de o domnișoară — creierul meu fiind ca și inexistent în aceste secunde cruciale aproape, pentru mine. Timpul se scurge rapid și nu tocmai în favoarea noastră, iar eu simt cum mai am puțin și-mi pierd mințile.

          Mă așez pe banca pe care tocmai ce o lovisem și-ncerc să-mi calmez bătăile agitate ale inimii pe care o simt de parc-ar vrea să iasă din piept și să fugă spre nebuna mea prietenă s-o aducă de păr aici — dac-ar fi nevoie — căutând un motiv de care m-aș putea agăța pentru a mă calma. Și atunci, cumva parcă presimțind că mama ei nu e bine sau poate doar cât să mă enerveze, nu știu încă cu exactitate, telefonul începe să sune.

          În sfârșit, kizim! îmi spun, privind ecranul pe care este afișat mare și larg numele prietenei mele nebune. Apăs butonul de primire apeluri și duc telefonul la ureche, însă în loc să-i aud vocea ei aud o altă voce masculină și total diferită de cea a prietenei mele. La naiba, kizim! Ce-ai mai făcut de data asta?

          — Bună ziua, acesta e numărul domnișoarei Atatürk. Îmi puteți spune cu cine vorbesc? spune acea voce masculină, creierul reîncepând să tureze la viteze maxime informația primită, în timp ce eu mă gândesc la tot felul de scenarii posibile.

          — Eu? Dumneata cine ești și de unde ai acest telefon? întreb agitată, ridicându-mă rapid în picioare.

          La naiba, kizim! Cine știe ce-ai făcut sau cum a ajuns numărul tău pe mâinile străinilor, însă cert e un lucru. Problemele pe care ni le cauzezi nu se vor sfârși niciodată, se pare!

          Ce credeți despre acest capitol? Unde e Deniz și de ce nu s-a întors încă acasă? De ce e Sevda atât de dură și încăpățânată în privința prietenei ei? De ce se simte atât de furioasă tanti Fusun pe fiica ei și de ce crede că Deniz nu mai e fiica ei? De ce credeți că abia acum răfulează tanti Fusun în exprimarea sentimentelor legate de fiul ei? De ce o pălmuiește femeia pe Sevda? Ce căuta tanti Fusun în apartamentul Sevdei și de ce a leșinat? De ce nu răspunde Deniz la telefon și, în secunda în care o face, nu ea e cea care vorbește? Cine sună de pe numărul ei și de ce? Ce credeți că va urma după această zi? De ce credeți că are nevoie tanti Fusun de acea grupă de sânge?