„Îmi place să mă limitez la lucruri infinite"  - Alp

        Eu îmi împart dușmanii în două categorii. Cei care îmi vor deveni prieteni dacă îi voi întâlni în condiții diferite și cei care îmi vor rămâne dușmani, indiferent de condițiile prezentate. 

        Așa că lupta împotriva nedreptăților juste, nu e chiar o iluzie. Alături de echipă, înaintez spre clădirea în care activează bărbatul pe care trebuie să-l prindem sub diverse și nenumărate acuzații de-a lungul timpului, Kerem Saccin.

        Cum nimeni nu știe însă cine e Kerem și cine sunt eu, va trebui să mă conformez regulilor stupide de a păstra tăcerea. Plus că, nimeni nu e vinovat până la aducerea dovezilor. Iar eu în aceste condiții, nu sunt vinovat cu nimic. Deci nu se poate spune clar că sfidez legea. Nu-i așa?

        — Oho, ce de lume înăuntru! zic pășind pe urmele băieților, de îndată ce ne facem intrarea în clădirea tatei.

        — Inspectorul Alp, îmi imaginez! spune tata, zâmbind, băieții mei înaintând rapid spre el și oamenii lui cu scopul de a-l prinde în cătușe.

        Mâna mea se ridică spre a-i opri, însă totul pare a fi inutil. Căci idioții ăștia nu se opresc decât atunci când în fața tatei răsare, ca o floare după o ploaie puternică, fata din pădure. Care apropo de asta, credeam că e rănită grav și că nu trebuie să coboare din pat. Atunci, ce naibii are ea impresia că face?

        — În carne și oase, stimabile domn! răspund eu, șatena încrucișându-și confuză brațele la piept în timp ce mă privește sfidător.

        — Deci așa se numește idiotul care m-a împușcat. Alp..., oh nu. Scuze, inspectorul Alp! zice ea, părerea mea bună la adresa ei transformându-se cu rapiditate într-una rea.

        De aceea și pășesc în față, atât cât să ne despartă doar câțiva centimetri și o privesc în acei ochi căprui, confuji și vizibil afectați de prezența și curajul meu. Încerc să citesc în ochii ei mai mult decât curajul infinit de care dă dovadă din clipa aflării veștii despre intrarea ei în lumea tatălui meu, însă de tot ceea ce mă lovesc este un zid uriaș și de netrecut pentru nimeni. Asta deși, cumva, ceva îmi spune că nici ea nu e cu exactitate cine pretinde a fi.

        — Vrei să mă și atingi ca să te convingi că sunt real? O întreb și o pot vedea întunecându-se rapid la față.

        Nu am înțeles niciodată ce e posibil să caute o fată în lumea tatălui meu Kerem și cu atât mai puțin, una fragilă și sensibilă cum pare a fi aici prezenta..., însă nici nu am curajul și răbdarea să descopăr secretele ei. Decât dacă mă vor afecta pe mine în vreun fel. Ceea ce chiar sper să nu se întâmple...

        — Nu am prostul obicei de a atinge mizeriile celorlalți! îmi răspunde ea în plină față, cuvintele ei lovindu-mă ca un bumerang.

        O văd privindu-mă direct și fără nici o ezitare, iar asta mă înfurie, trebuie să recunosc. Cum e posibil ca o puștoiacă de nici douăzeci și un pic de ani probabil, să arate atât de determinată? O privesc și deși îmi imaginez ca familia mea să arate ca a ei, îmi dau rapid două plame mintal și schițez rapid un zâmbet ipocrit în colțul gurii.

          — Oho, dar discuțiile degenerează deja, Să vă fac prezentările, inspectore? Spune tata, intervenind rapid între mine și șatenă.

         — Nu e necesar! zic neluându-mi deloc privirea din ochii căprui și ficși ai fete care stă dreaptă și mândră în fața mea.

        — Ce întrebare idioată din partea mea, spune tata, ochii mei privindu-l confuji. Desigur că nu e nevoie, vă cunoașteți deja, îmi imaginez. Nu? Zice el, șatena pufnind exasperată în timp ce eu o privesc scurt apoi îmi reîntorc privirea spre tata.

       — Tată , nu cred că e nevoie..., zice ea, iar când o privesc cumva văd în ochii ei rușinea.

        O rușine tăcută ascunsă sub umbre mari ale prezentului și chiar trecutului, pe care se luptă din răsputeri - am impresia - s-ă o mențină ascunsă.

        — Da, desigur. Nu te-ai schimbat deloc, se pare și în sfârșit ai ajuns în locul și căruia îi aparții! zic întrerupând-o, în timp ce ea îmi agață furioasă, gulerul maletei cu inscripțiile secției.

        — Dar tu ești în plus aici, așa c-ar fi mai bine să mergi în locul căruia îi aparții. Bine, inspectore? Îmi spune ea, furioasă peste poate.

        La naiba, poate mă și bate! mă străpunge acest gând, însă zâmbesc mândru și-mi arunc ochii peste cap, ironic. Apoi o privesc pe mica războinică curajoasă din fața mea și-mi urc brațele peste ale ei, coborândui-le de pe gulerul gecii pe care îl așez la locul lui.

        — Încă nu sunt inspector, frumoaso. Însă dacă îmi vei ține companie pe perioada investigațiilor, poate reușești să mă și promovezi. Ce spui? Îi zic fetei cu păr șaten, lung și ondulat până sub sânii acoperiți de tricoul alb cu o fată pe mijloc ce se întrevede destul de clar pe dedesubtul sacoului negru desfăcut la primii trei nasturi.

        — Du-te dracului de mitocan! spune ea, toată lumea începând să râdă. Toți, mai puțin eu, cel care mă înfurii destul de rapid.

        Înainte să mă pot înfige în ea, pentru a o pune la locul ei, tata îmi agață rapid încheietura și mă forțează să mă depărtez de prețioasa lui fiică. Asta deși furia și confuzia din interiorul meu au luat deja cote inimaginabile.

        — Ajunge! A_a_a_, inspectore... Alp... nu așa te comporți cu o doamnă! zice tata, eu privindu-l confuz în timp ce șatena îmi zâmbește.

        — Mă vei învăța tu cum să comport, sau nu am înțeles? Spun confuz, șatena agățându-mi bărbia cu degetele ei mici. Un gest pe care îl consider a fi destul de familiar pentru ac ea să-l poată face.

        Eu cred c-ar fi mai bine să faci ceea ce ai venit să faci, nu să deschizi subiecte care îți sunt cu mult superioare. Înțelegi, frumosule? Spune ea ironică, folosind același apelativ pe care l-am folosit eu.

        — Bine, fie. Momentan nu văd nimic din ce s-a spus că voi găsi aici, așa că vom pleca. Zic mutându-mi privirea de la bărbatul care m-a crescut la fata care încă îmi respiră în față. Însă nu vă relexați prea tare, căci mă voi întoarce! zic, terminându-mi speach-ul ca mai apoi să încerc să părăsesc locația.

        — Bine, măi Terminatorule! Te vom aștepta cu drag și brațele deschise, spune ea, eu rotindu-mi capul spre a o putea priiv zâmbind ironic. Nu-i așa, tată? Își reia ea speach-ul, pumnii mei încordându-se în jurul trupului.

        — Ar fi bine să te ții de cuvânt, frumoaso!  îi răspund și-mi iau apoi băieții, ieșind din locul ăsta mirositor a belele.

        Încă nu știu ce e cu tata. De ce a primit o așa fată, înțepată, plină de ea și cu un tupeu peste limitele normalului? Dacă avea nevoie de un om în plus, putea foarte bine să-mi spună și-i făceam eu rostul. Ce naibii?

       Dar, probabil cum mie îmi place să mă limitez la lucrurile cele mai  infinite, probabil și tata a simțit la fel angajând-o pe... tipa asta. Oare merită serviciul făcut, tată sau va trebui s-o investighez puțin?

        Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre Alp? Despre Deniz? Dar despre Kerem? Cine are dreptate, cine nu și de ce? Care credeți că e adevărul din spatele măștilor fiecăruia și de ce? Cum vi se pare Alp, relaționat cu Deniz și tatăl lui? Dar relaționat cu polițiștii? Îl va prinde el pe Kerem, sau e doar un joc? O va investiga el pe șatenă, sau și ăsta e un joc? Cum credeți că vor evolua lucrurile pentru personajele noastre de acum? Cum va evolua povestea? Se va afla adevărul vreodată?