Viața nu e ca în filme.

        Sevda povestește:

        O privesc pe doamna Atatürk și jur că mi-e milă de dumneaei. Încă nu înțeleg de ce Deniz a făcut asta, știind foarte bine cât își dorea mama ei ca ea să devină polițist.

        — Vreți să vă odihniți pentru câteva ore, doamnă? o întreb pe femeia de pe scaun, în timp ce ea mă fixează rapid cu privirea.

        — Vreau s-o văd pe Deniz. Crezi că au închis-o deja? spune dânsa, iar eu înghit în sec.

        Cum să-i spun că probabil fiica ei nu va ieși niciodată din închisoare? Cum să-i explic gravitatea situației ei, când eu cunosc deja foarte bine legile. M-am lovit mereu în meseria mea de reporter, de astfel de caractere și întâmplări și știu ce pedeapsă va primi fiecare.

        — Cred că ar fi mai bine să nu vă mai gândiți la asta, zic, însă o văd cum se ridică rapid în picioare și fuge din cameră având un singur scop pe care-l cunosc foarte bine.

        Le dau naibii de gândiri logice și alerg după dumneaei, găsind-o în fața casei în timp ce se chinuie să oprească o mașină. Mă apropii cu pași mici și îmi așez mâna pe umărul dânsei, iar când mă privește pot observa suferința ei uriașă. La naiba, Deniz. După ce că își plânge fiul dispărut, acum ai mai făcut și tu asta. Bravo, ce să mai!

        — O să luăm mașina mea, doamnă. Veniți! spun eu îndreptându-mi pașii spre garaj, fiind urmată îndeaproape de dânsa.

        Fiind în drum spre secția de poliție, pot observa acum liniștea ce s-a așternut peste mașină și gândurile noastre care duc într-un singur loc și la o singură persoană. Însă, este asta oare suficient pentru ca Deniz să se trezească la realitate și să se oprească? Nu știu, sinceră să fiu. Iar incertitudinea asta mă omoară pe mine. De mama ei, nici nu mai știu ce să zic.

        După un drum de douăzeci de minute tăcute și în plină suferință, parchez mașina în fața secției de poliție. Pentru o secundă, o scap din priviri pe doamna Atatürk, cea care deschide rapid portiera din dreapta și fuge în interiorul clădirii. Imediat ce închid mașina, intru și eu după dumneaei în secție și o pot vedea cum întreabă fiecare polițist în parte despre fiica ei.

        Îmi rotesc ochii, înjurând în gând și mă simt tare prost pentru femeia asta. La naiba, Deniz! De ce nu ai stat locului? Ce ți-a trebuit ție să-l ameninți pe comandant? Înaintez spre doamna Atatürk și îi agăț mâna forțând-o să mă privească direct. Lacrimile încă îi curg șiroaie peste chipul îmbătrânit ușor, iar tensiunea încă plutește peste tot în jurul nostru.

        — Veniți, doamnă. Tocmai l-am văzut pe comandant, spun, iar dânsa mă urmează spre bărbatul blond cu ochelari pe nas care discută ceva cu un alt polițist.

        Ne oprim în spatele lui, iar doamna Atatürk încearcă să-l atingă, însă o opresc. Îi spun că probabil are treabă și va trebui să așteptăm să se elibereze, iar ea mă privește încruntată. Nu poate aștepta și o înțeleg. Dar mai presus de toate, simt la fel ca ea pentru că nici eu nu mai am foarte mulă răbdare.

        — Domnule comandant! spune deodată, iar bărbatul se întoarce spre noi, privindu-ne confuz.

        — Urmați-mă în biroul meu! spune comandantul, iar eu o urmez pe doamna Atatürk, care aproape că aleargă după el spre biroul din capătul holului.

        Bărbatul se așează la biroul lui din lemn negru și-și lasă ochelarii pe masa din fața lui, începând să răsfoiească destul de liniștit un dosar. Ne privește apoi în ochi și ne face semn cu mâna să ne apropiem și să ne așezăm, ceea ce și facem. Ochii lui însă, tot pe acele nenorocite de hârtii sunt. La naiba. Cât aș vrea să îi dau una în cap cu ele.

        — E clar, n-o să scap de voi prea curând. Ce vreți? spune el calm, în timp ce eu îmi așez mâna pe piciorul doamnei de lângă mine încercând s-o calmez deoarece o simt tensionată. Parcă mai tensionată decât niciodată.

        — Fiica mea a făcut o greșeală. Vă rog s-o iertați, spune doamna Atatürk în timp ce eu o privesc cum încearcă să-și salveze singura fiică de la o crimă. 

        De ce crimă? Pentru că acolo, închisă printre criminali, tâlhari și cine știe ce alți infractori, Deniz fie își va pierde mințile, fie va deveni ca ei. Și noi vrem să împiedicăm asta cu orice preț.

        — De ce vreți cu toții să-mi faceți probleme? Întâi tatăl, apoi fiica, iar acum, mama. Ce e cu voi, oameni buni? spune comandantul, destul de relaxat, în timp ce eu simt cum mai am puțin și-mi voi pierde și puținul calm pe care simt să-l mai am.

        — Vă rog, fiți bun și iertați-o! Nu știu ce-a fost în capul ei, însă sunt sigură că nu asta a vrut să facă, spune doamna de lângă mine, iar eu îmi strâng pumnii pe lângă corp asistând la discuția persoanelor de lângă mine.

        — Fata dumitale a îndreptat arma spre mine, femeie! Iar tu zici că a comis o greșeală. Serios? Mai bine mulțumește-mi că nu i-am lăsat pe polițiști s-o ciuruiască acolo, în văzul tuturor! exclamă bărbatul nervos, ridicându-se în picioare în timp ce femeia de lângă mine pășește spre el, aproape plângând de îngrijorare.

        Mă simt prost s-o văd așa, sincer. Nu știu ce e cu ea, de nu înțelege gravitatea greșelii comise de fiica ei, însă nici pe comandantul ăsta cu gura mare nu-l prea înțeleg. Cum să-i vorbească astfel unei femei care i-ar putea fi mamă?

        — Îmi cer eu iertare, pentru faptele ei. Vă rog, iertați-o. E doar un copil, spune doamna Atatürk în timp ce eu îi masez încheietura și tac doar pentru a nu înrăutăți situația asta îngrozitoare.

        — Cred că glumiți cu mine, doamnă. Sincer! spune bărbatul privind-o în ochi.

        — Ea nu e ca tatăl ei. E un copil cuminte, ascultător și bun, spune doamna Atatürk, în timp ce el pufnește exasperat probabil. Însă de ce nu dă nici un semn de înțelegere? De ce?

        — Nu mai plânge în fața mea, femeie! Tot ce vi se petrece, e din vina lui Kerem. Mergeți și cereți-i lui socoteală, nu mie! îi cere el privind-o încruntat în timp ce eu încă o strâng de mână pe doamna de lângă mine, căci acum ajuns rapid lângă ea pentru a împiedica orice conflict între ei.

        — Nu pot să mai tac, îmi pare rău, doamnă. Iar dumnevoastră domnule comandant, ce fel de persoană sunteți? Nu aveți strop de conștiință? Cum puteți vorbi așa cu femeia asta? spun  exasperată și gata să-l bat pe idiotul ăsta cu gura mare, chiar dacă suntem într-o secție de poliție și chiar dacă el e comandantul aici. Ce naibii, și lipsa de respect are limitele ei.

        — Grozav! Tu mai lipseai acum! Haideți, plecați acum căci nu vreau să-mi mai bat capul cu voi! spune el, iar eu îl privesc șocată cum ne spune... ne ordonă să plecăm de-aici de zici că am fi angajatele lui, el pășind spre ușa închisă a biroului în care ne aflăm.

        — N-o să-ți fie prea ușor să mă uiți, să știi! Mă vei revedea și asta cât de curând posibil, spun eu, iar el se oprește cu mâna pe clanță. Se întoarce spre noi cu încetinitorul și mă fixează cu privirea de parcă ar încerca să mă sperie sau ceva.

        — Ieșiți afară! Acum! spune printre dinți, apoi deschide ușa.

        Furioasă, apuc încheietura doamnei Atatürk și o trag după mine afară, privind cum ușa se lipește  apoi rapid și brutal de toc. Îmi înghit setul de înjurături pregătite pentru nenorocit și-mi sprijin palmele de umerii femeii obosite de lângă mine.

        — Vino, tanti Fusun! Să mergem acasă! spun  furioasă și plecăm apoi spre ieșire.

        O simt dezamăgită. Tristă. Neajutorată. Neputincioasă. Și toate astea doar din vina fiicei ei și a nebuniilor comise de aceasta. Cum va rezista oare, biata femeie, departe de fiica pe care a crescut-o cu atâta drag și atâta chin în ciuda situației financiare precare ce le bântuie zilele și nopțile? Cum va ieși Deniz din închisoare, după tot ce a făcut? Cum își va privi mama în ochi, la vizite? Nu îi e rușine pentru ce a făcut?

    Ce părere aveți despre acest capitol? Ce părere v-a format Sevda? Dar tanti Fusun? Ce credeți că se va întâmpla mai departe? Ce părere v-a format comandantul Ali? Motivați.