Nimeni și nimic nu e ceea ce pare a fi la o primă vedere

        Se spune că trecutul e ceea ce ne definește ca și personalitate..., ca și oameni. Dar eu nu sunt de acord. Eu sunt cine sunt datorită luptelor nesfârșite de a ajunge mai bun cu fiecare respirație pe care o iau și am ajuns așa doar datorită tatălui meu.

        Mândru, cu arma la pantaloni și vesel căci tocmai aduc un alt „cetățean model" în camera eternă a închisorii, pășesc pe urmele lui Iso, cel care îl aduce pe „fratele nostru" pentru câteva întrebări.

        — Haide frățioare, pe aici! îi zic lui Iso, luând cotitura holului pentru a urca treptele din spatele clădirii, căci ne-am făcut cu toții intrarea de dive prin ușa din dos.

        Ce polițist intră pe ușa din spate? La naiba, frate... nu-mi dau deloc seama de răspuns!

        Imediat ce intru în clădire, sunt întâmpinat cu rapiditate de o armată de jurnaliști curioși și plini de tupeu care adresează întrebări fiecărui polițist care-și face simțită prezența pe hol. Mâna mea dreaptă se așează pe spatele deținutului dintre mine și Ismail, iar eu expir cu forță aerul din plămâni.

        — Va fi o zi așa de lungă, Iso! exclam eu, reușind astfel să-i atrag privirea uneia dintre fetele cocoțate sus pe scări.

        Bruneta cu ochi tăciunii se rotește rapid cu fața spre noi și aparatul acela stupid în mâini, începând să coboare treptele ce duc spre comisariat. Îl privesc pe Iso, cel din apropiere de mine și ridic pasiv și plictisit din umeri.

        — Ce-i asta, frate? Zic privindu-mi prietenul care ridică pasiv din umeri, iar tu jurnalisto, de unde ai mai apărut și tu? Îmi continui ideea, privind-o pe fata care mă observă rapid, afișându-și un zâmbet pe chipul ei alb ca spuma laptelui.

        — Zâmbește! spune ea, ironică, făcând poze în mod continuu.

        — Nu zău?! Noi evităm presa și tu vii peste noi? Vino, încăpățânato! zic agățându-i aparatul ăla idiot.

        — Hei, dă-mi drumul..., se revoltă, dar e în zadar. Încetează, dă-l încoace! zice ea în timp ce eu încerc să șterg pozele de pe film care nici nu au ieșit atât de bine.

        — Bine, nu mai țipa...., poftim. Ia-l, mulțumită? Zic eu, privind-o cum devine roșie la față ca o tomată, ochii ei negri privind în continuu aparatul eliberat de fotografiile alea urâte realizate cu mine și ceilalți.

        În timp ce eu le fac loc celorlalți să treacă din susul în josul scărilor, ea verifică atentă fiecare locșor al aparatului ăluia stupid. Brusc, o aud oftând nemulțumită așa că-mi mut rapid privirea veselă și ironică în ochii ei negri ca smoala.

        — Nu pot să cred! exclamă ea, cu ochii mari. Le-ai șters pe toate, nesuferitule! își continuă speach-ul, surprinsă, în timp ce eu îmi afișez deja cel mai ironic și sincer zâmbete din câte dețin.

        — Îmi pare bine, kızım! Eu sunt Alp! spun ironic, întinzându-mi mâna către ea.

        E șocată? După fața pe care o are, cred că da. Căci nu se oprește din a-mi privi mâna întinsă, de zici c-ar fi plină de bube. Nemulțumit de reacția ei, îmi retrag mâna și-mi ridic apoi ochii către fata cu păr ca abanosul și privire de criminală - în secunda asta - și mă lovesc dur de un zid de furie uriaș.

        — Serios? Ei bine, o să filmez totul, din nou, dragă Alp! spune ea și încearcă să coboare treptele ridicându-și „arma" jurnalistică pentru alte fotografii.

        Îi agăț însă destul de rapid încheietura, forțând-o să-și întoarcă capul spre mine, ochii ei negri ațintindu-mă dur. Însă nu-mi pasă. Nimeni nu are dreptul să facă ceva diferit de ce îi spun eu și mai ales în secția în care eu sunt angajat.

        — În locul tău n-aș face asta, jurnalisto! spun direct, privind-o seros și gata să o scot în șuturi de la locul meu de muncă.

        Îmi ajung propriile necazuri, ca o fată răzgâiată și jurnalistă pe deasupra să-mi strice și ea apele. Nu?

        — De ce? Ești vreun criminal sub acoperire, angajat în cadrul poliției? Spune ea, curajoasă.

        — Nu. Sunt un bărbat al mafiei, angajat printre polițiști. Alte întrebări mai ai? Zic serios, adevărul ieșindu-mi pe buze parcă nedorit de mine, fața ei luminându-se asemeni luminiților de crăciun de pe străzile orașului.

        — Pentru un mafiot, arăți destul de elegant! se exprimă ea, provocându-mi un mic zâmbet în colțul gurii.

        De aceea, prind curaj și mă apropii ușor de urechea ei. Parfumul ei de levănțică îmi inundă nările, iar eu îl inspir adânc, căci levănțica fiind una din plantele mele preferate.

        — Mulțumesc pentru compliment, jurnalisto! Însă tot nu-mi vei scăpa din priviri, în perioada următoare! o anunț eu și-i fac apoi semn lui Iso să mă însoțească sus alături de „fratele" nostru.

       Imediat ce-l las pe „amicul" meu în camera sa memorabilă, îmi adun lucrurile și asta deoarece ziua mea... programul meu pe ziua de azi s-a încheiat. De aceea pășesc îndrăzneț către biroul comisarului șef, bătând încet la ușă.

        Un „Intră" spus parcă din capătul cartierului se aude de dincolo de ușă, așa că apăs mânerul acesteia și intru curajos în biroul bărbatului blond, 1, 87 înălțime, ochi albaștri, constituție atletică, păr blond și 36 de ani din spatele biroului micuț din fața mea.

        — Alp! Ce onoare, intră te rog! spune Ali Deniz Șadoğlu, comandantul acestei secții de poliție, ridicându-și ochii aceia celari către mine.

        Pășesc îndrăzneț înăuntru și-mi las lucrurile - geaca din piele de culoare neagră, cheile mașinii, telefonul și mapa - pe biroul său, așezându-mi fundul - la propriu - pe scaunul negru și plușat din fața blondului.

        — Bună ziua, domnule! salut amabil, trecându-mi mâna dreaptă prin păr. Eu mi-am terminat treaba, așa că...  venisem să întreb dacă pot pleca? Zic confuz, ridicându-mi ochii cenușii în cei celari ai bărbatului din fața mea.

        — Da, bineînțeles. Dar ești sigur că nu mai ai nimic de făcut pe-aici? Întreabă el, curios. Un defect pe care l-am urât întotdeauna la cei din jur.

        — Da, domnule! O zi bună! răspund sigur pe mine, ridicându-mă rapid în picioare în timp ce părăsesc tiptil încăperea și-mi îndrept pașii către bijuteria mea de afară. O impala roșie ca focurile iadului.

        Plictisit, însă nerăbdător aă ajung mai repede acasă - deoarece ziua asta mi-a cam mâncat ficații, trebuie să recunosc - pășesc spre mașina mea parcată în spatele clădirii, rotind cheile pe degetele de la mâna dreaptă și murmur o melodie pe care nici nu-mi amintesc de unde o cunosc.

        Brusc, mă lovesc de cineva care înjură printre dinți ca la balamuc în timp ce cheile mele sar rapid dintre degetele mele,  eu căzând rapid la pământ în căutarea lor. La fel ca și persoana de care m-am ciocnit și care încă mormăie nemulțumită.

        — Ai naibii polițiști începători, chiar nu vă puteți uita..., zice și se oprește brusc, vocea fetei de care m-am ciocnit părându-mi-se destul de cunoscută.

        Nu cred în coincidențe, în iluzia „întâmplării" sau în „potrivire de moment", însă de îndată ce-mi ridic ochii într-ai fetei din fața mea, mă lovesc rapid de imaginea dură din noaptea trecută în care am văzut-o trăgându-și singură un glonț în picior.

        — Tu aici? Zic confuz, privind-o în ochi pe fata șatenă cu șapcă neagră pe cap, pe care o coboară încet, reușind să mă pierd apoi în ochii ei ciocolatii.

        Nu știu cine e de fapt, căci în mod sigur nu pare a lucra pentru tata și gașca lui și în mod evident nici nu crezusem că într-adevăr nu are treabă cu Ali. Atunci, cine naibii ești tu, păr șaten și ce vrei de la secția mea de poliție? Asta dacă nu cumva ești și tu sub..., nu... a zis că nu e. Atunci ce caută aici?

       — Tu, din nou! Nici aici nu pot scăpa de tine, nu-i așa? Spune șatena revoltată, ridicându-se rapid în picioare, vrând să plece.

        Îi agăț însă rapid încheietura stângă, căci mâna ei dreaptă ține șapca și-i forțez astfel pivirea să se mute rapid în ochii mei curioși, confuji dar mai presus de toate, plini de întrebări. Oglinda suferințelor din ochii ei devine din ce în ce mai clară, limpezimea lor lovindu-mă direct în piept.

        Știu că nu sunt un sfânt. Am făcut și eu destule la viața mea, și știu că tata Kerem nu e tatăl meu natural, căci el doar m-a salvat de pe străzi într-un moment destul de crucial al vieții mele. De aceea știu și am învățat să-i citesc pe cei din jur, acceptând la un moment dat al vieții mele provocarea lui de a intra în poliție pentru a-l țien la curent cu evenimentele. 

        Însă ceea ce el și membrii găștii lui nu știu despre mine, e faptul că aici... cu ajutorul lui Ali și al celorllați, îmi pot găsi ușor familia. Asta dacă ei într-adevăr trăiesc așa cum scria pe bilețelul primit în ziua în care am intrat în academie de poliție.

        Situația din cadrul poveștii, ia întorsături din cele mai surprinzătoare. Ce părere aveți despre noile secrete descoperite în acest capitol? Ce părere v-a făcut Alp? Cine poate fi jurnalista de care vorbește el în acest episod al cărții? Ce credeți despre situația creată între cei doi la întâlnirea accidentală din secția de poliție? Ce credeți că vrea de fapt jurnalista să facă și de ce? Ce părere v-a făcut discuția lor? Ce credeți despre întâlnirea de afară a lui Alp cu fata din pădure? Cine e de fapt Alp? De ce credeți că se comportă așa cei doi, Alp și șatena din pădure? Despre ce păcate credeți că vorbește tânărul în ultimul fragment al povestirii sale?