„Speranța e ultima care moare"

        Îl privesc în ochi și încerc să înțeleg ce se petrece... ce s-a întâmplat până acum și cum am ajuns eu aici, însă e de parcă mintea mea ar fi blocată între realitate și vis.

        — Unde sunt? Întreb direct, târându-mi corpul pe saltea.

        El se ridică rapid și-și îndreaptă pașii spre mine, pentru a mă împiedica. Dar de îndată ce se lovește dur de zidul rece al privirii mele, se încruntă deranjat și continuă să se holbeze la mine de parc-aș fi vinovată de toatre problemele planetei.

        — În iad nu ești, oricum ai privi lucrurile, spune rapid, eu privindu-l curioasă. Acum stai locului și nu face zgomot dacă nu vrei ca tata și ceilalți să te audă. Bine? Spune din nou, gura mea deschizându-se în mod automat.

        Dacă n-aș fi în poziția de „victimă" împușcată în picior - așa cum îmi și amintesc - aș râde, jur. Își face griji ca tatăl lui să nu mă vadă aici, sau să nu mă vadă în starea asta? Cine naibii să-l înțeleagă când eu nu reușesc deloc să-l citesc pe tipul ăsta?

        — Dar nici în rai nu sunt, după câte observ! exclam eu și îl pot observa zâmbind.

        Dacă n-aș fi implicată până în dinți în căutarea fratelui meu, infiltrată în familia lui sau rănită la piciorul drept; aș zâmbi. Glumesc, cum adică să zâmbesc? Cui o să-i fac asta? Lui? Unui avocat de doi bani, care a cumpărat Poliția Turcă pentru a mă scoate de după gratii?

        — Nu, dar încă ești aici. În viață, adică! exclamă el mândru, cu încă zâmbetul pe față

        Amintirea secundei în care am fost împușcată, răsună în creierul meu ca un disc stricat și știu. Mama nu va fi foarte încântată când mă va vedea astfel. În plus, dacă credeam că problemele mele sau terminat, de ce am vaga impresie că totul abia începe?

        — Ce s-a întâmplat cu hainele mele? întreb eu, imediat ce-mi mut privirea din ochii lui sub pătura care îmi acoperă trupul și observ că sunt total schimbată de haine.

        Nu-mi amintesc cum, când sau de ce însă nu mai port ținuta de ieri. Pantalonii mei negri lucioși au fost înlocuiți de lenjeria neargă care a rămas pe mine în mod surprinzător, însă tricoul meu alb s-a transformat rapid într-un tricou verde, mare și larg cu două mărimi care-mi denotă clar nu că nu e al meu și nici unul tipic femeiesc. 

La naiba, cred că port hainele lui! Cineva să-mi de-a două palme!

        — Le-am aruncat, fiind nefolosibile! rostește el, ochii mei ridicându-se rapid în ochii săi.

        O teamă îngrozitoare îmi acaparează mintea și simțurile, simpla idee... simplul gând că m-a putut vedea goală sau m-a schimbat de haine, făcându-mi creierul să sângereze.

        — Și telefonul meu? Întreb curioasă, știind că în acel telefon am toate detaliile misiunii mele, precum și numărul lui Ali. Și dacă am pierdut cumva telefonul, atunci chiar sunt moartă de-a binelea.

        — Nu-ți fă griji, el e ca nou. Nu m-am îndurat să-l arunc și pe el! rostește el, zâmbind.

        Deși am luptat... lupt continuu să nu fac asta, cumva bărbatul ăsta reușește să mă convingă să zâmbesc. Starea mea se transformă rapid când îl văd purtându-se atât de frumos cu mine, simpla dorință ca fratele meu să fie ca el acum, făcându-mă să uit d etoate necazurile.

        Știu că nu există comparație între el și Mehmo, însă e singura șansă de care mă agăț pentru a continua să triesc. Singurul meu fir de ață de care sunt sigură că nu mă va doborâ.În plus, am nevoie să cred și să sper asta. Speranța e ultima care moare, nu-i așa?

        — Mulțumesc! 

        Zic și-mi întorc privirea pe partea opusă patului, încercând să nu mă mai gândesc la fratele meu, pentru că nu vreau să-l las pe Metin să mă vadă astfel. Nu, cum m-a văzut acel bărbat din pădure imaginea căruia nu-mi iese deloc din minte.

        — Scuză-mă două secunde! spune brunetul  atrăgându-mi privirea, iar eu îi fac semn din privire că e ok și-l privesc cum pleacă să răspundă la apelul care-i face telefonul să vibreze pe măsuța de lângă el.

       Părăsește camera pentru ceva vreme și fiind dat faptul că a lăsat ușa deschisă, îl pot observa destul de tensionat cum discută cu cineva cu privire la mine. Mă privește din când în când, își trece mâna dreaptă prin părul brunet și privește tavanul continuând să se uite spre mine.

        Sunt confuză. De ce pare că se ceartă? Brusc, închide apelul și-și îndreaptă pașii către camera unde sunt eu. Mă ajută așezându-mi o pernă la spate, respirația lui infiltrându-se în toate colțurile trupului meu.

        Dar îmi scutur capul și-mi ignor emoția transmisă de brunet, privindu-l cum se îndepărtează de mine în timp ce nu-și mută deloc ochii dintr-ai mei. De parcă ar vedea acolo tot ceea ce buzele mele se tem să-i mărturisească.

        — Tata își face griji pentru tine, spune pe un ton jos, aproape șoptit. Să-i spun să vină să te vadă? Continuă apoi, privindu-mă cum încerc să mă obișnuiesc cu ideea.

        — Nu cred că mai e nevoie! zic eu, privind cum ușa se deschide imediat ce brunetul termină de spus ceea ce avea de zis.

        Pe acolo intră tatăl lui, Kerem Saccin, însoțit de oamenii lui care mă privesc toți cu aceeași expresie neutră pe chipuri și care-mi urează în cor - ca la biserică - sănătate multă.

        — Lasă-ne singuri câteva minute, fiule! îi ordonă Saccin-ul senior fiului său, care îl privește ușor deranjat și vizibil agitat și chiar nervos - aș putea spune cu siguranță - apoi îl pot observa cum părăsește dormitorul, lăsându-ne singuri.

        Un fior rece îmi traversează șira spinării la vedea lor atât de aproape, faptul că sunt singură și neajutorată acum în fața lor făcându-mă să mă simt neputincioasă și cu o frică pe care nu am mai simțit-o niciodată. Nici măcar atunci când eu și Ali am luat decizia de a face toate astea.

        — Încă nu pot să cred că ai pățit asta, fata mea. Cum s-a întâmplat de ai făcut o așa greșeală imensă? Spune Saccin-ul din fața mea, amintirile cu promisiunile făcute în cadrul academiei și cele făcute la mormântul fratelui meu atâția ani, răsunându-mi în mod repetat în minte.

        Pumnii mei se strâng în jurul trupului, pe sub pătura albă care mă acoperă. Mintea mea s-a blocat pe imaginea fotografiei pătate din pădure, iar creierul meu încearcă să găsească răspunsul întrebării: unde ești, Mehmo? pe care mi-o tot adresez de atâta vreme.

        — Nu știu. Îmi pare rău, tată Kerem! spun eu, simțindu-mă îngrozitor pentru felul cum mă adresez lui. De parcă chiar l-aș fi acceptat ca și tată al meu.

        — Ești conștientă că va exista o pedeapsă, nu? Zice el, ochii mei mutându-se către el.

        — Sunt pregătită s-o primesc! exprim sigură pe mine, fiind sigură că de data asta, nu eu voi primi pedeapsa ci el.

        Orice mă va aștepta după ziua de astăzi, îl va aștepta și pe el și oamenii lui. M-am cam săturat să fiu luată de proastă și în batjocură de el și oamenii lui sau de mama și prietena mea. Orice se va întâmpal după ziua de azi, toți vor descoperi adevărul. Toți vor ști cine e de fapt Kerem Saccin, cine sunt eu și cine are dreptate și cine nu.

        — Nu te impacienta, draga mea. Faptul că ai lăsat polițiștii să ți se apropie, nu e așa grav. Nu sunt un om din piatră! zice el, mângâindu-mi creștetul.

        Gestul lui, deși părintesc - pentru un copil orfan ca mine - mi se pare total deplasat. Mai ales că eu nu suport să fiu atinsă și în mod sigur nu acum și nu de el. 

        — După cum am mai spus, sunt gata de orice. Am riscat inutil și am pierdut, deși nu asta mi-era intenția și nici obiceiul! zic eu, privindu-l zâmbindu-mi. Ce ipocrit!

        — Te-a recunoscut polițistul care te-a îmăușcat? Zice el brusc, doar pentru a-mi bulversa și mai mult gândurile. Sunt sigură de asta.

        — Eram la distanță și nu m-a văzut. Deci, nu... nu cred ă m-a recunoscut! răspund după câteva clipe de „meditare" asupra subiectului, mințindu-l pe nenorocit. Nici moartă nu-i voi spune lui adevărul. Vreodată. Niciodată.

        — Perfect! spune el și în secunda în care-l văd ridicând telefonul meu de pe noptieră, îngheț.

        Dacă va citi vreun mesaj... va verifica lista apelurilor sau a numerelor din agendă, atunci voi fi moartă. Toate planurile mele... toate luptele mele se vor dovedi a fi zadarnice. La naiba cu tine, Kerem Saccin! De ce-ți face plăcerea asta să mă torturezi astfel?

       Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți acum despre Deniz? Despre Metin? Despre Kerem? despre Ali? Cine e bărbatul din imaginea din capul fetei rănite? De ce credeți că se comportă așa frumos și amabil Metin cu tânăra Deniz? Ce poate urmări bărbatul? De ce e atât de furios pe tatăl său? De ce credeți că o va pedepsi Kerem pe Deniz și cum o va face?