Ochii mei se ridică confuji către sursa luminii, saliva din gură părăsindu-mi definitiv cavitatea bucală în timp ce inima mea bate ca o nebună, știindu-se în pericol. Tot ce pot observa însă, este o mână care ascunde un chip însă nu și trupul destul de sculptat... aproape perfect aș putea spune.

         Îmi scutur rapid ideile nebune din cap, concentrându-mă pe tine frățioare și bag fotografia în buzunarul din spate al pantalonilor. Înaintez cu un pas către bărbatul înalt și brunet cu ochi tăciunii din fața mea, a cărui mână coboară încet pe lângă trupul sculptat ca al unui Adonis. Telefonul din buzunar începe și el să vibreze, starea mea de agitație crescând din ce în ce mai mult. La naiba, s-a zis cu mine!, constat șocată.

         — Nu-mi spune. Asta căutai? zice bărbatul din fața mea, despărțindu-ne acum doar câțiva centimetri.

        Brunetul mă privește relaxat, zâmbind în colțul gurii acoperite de o urmă de barbă aproape insesizabilă de la distanță în timp ce eu mă încrunt furioasă. Fie ce-o fi, trebuie să scap de el. Dar cum? Gândește, Deniz. Gândește!

        Îl privesc în acei ochi tăciunii și-ncerc să găsesc ceva de care să mă agăț ca să nu-l pocnesc. Nu că n-aș fi în stare, dar... clar nu am nevoie de alte belele pe cap aduse și de el o dată cu nebunul meu comisar.

        — Nu te privește pe tine, bine? Zic doar ca să scap de el, încercând apoi să mă îndepărtez.

        Mâna îmi este însă agățată rapid de brunetul din spatele meu, posibilitatea aceasta fiind neluată în considerare de mine. La fel ca și lipsa unei reacții total juste împotriva lui.

       — Bine, calmează-te! Înainte să pleci, spune-mi... cine e în poza aia? Spune el, relaxat și curios peste poate. De parcă chiar m-ai interesa să îi spun și lui adevărul meu.

       — Ce-ți pasă ție? Dă-mi drumul! îi zic, sperând în zadar că-mi va elibera mâna.

       — Haide, nu fi rea. Sunt curios. Spune-mi, cine e? Zice el, continuând astfel să mă enerveze cu întrebările lui.

       — Nu e treaba ta, îi zic și-ncerc să plec din nou, doar că el încă-mi susține mâna și încă mă scoate din sărite cu aceste curiozități ale lui.

        — Haide, sau în poza aceea e fratele tău? Trăiește, ce-ai găsit? Ce crezi c-ai găsit, mai bine zis? Continuă el să sape în interiorul meu, durerea mea fiind probabil și scopul întrebărilor lui.

        Îl privesc confuză și nu știu ce să cred. Oare e „curat", sau e ca și mine, inflitrat în poliție? Oare merită să-i spun adevărul sau problemele mele reale vor începe... însă șirul întrebărilor din mintea mea este rapid întrerupt exact de vocea lui.

        — Bine, tu ai vrut-o! Hei, e aici! Am găsit unul din..., zice el, furia din interiorul meu acaparându-mi nu doar mințile nebune ci și creditul realității și al calmității pe care o dobândisem.

        Așa că fără să stau prea mult pe gânduri, îi agăț rapid gulerul gecii sale și-l împing în unul din copacii din spatele lui. Îl privesc fix și deși nu-nțeleg de ce nu se zbate, știu că urmărește ceva. Iar asta nu mă încălzește cu nimic, ci doar mă enervează și mai tare.

        — Ce mai zici acum, măi Sherlock? zic zâmbind ironică și vizibil forțat, fața brunetului întunecându-se brusc.

        Se enervează destul de tare, pot citi asta pe fața lui albă ca spuma laptelui. Dar nu asta e  important. Important e ce vrea el de la mine. Căci din moment ce îi anunță pe ceilalți de prezența mea... a oricui din gașca lui Saccin, clar urmărește ceva. Iar eu sunt prea ocupată să-mi rezolv rahaturile personale, pentru a mă mai zbate și într-o închisoare sau poate mai rău, între explicații și pedepse.

        — Zic că-mi placi, dar..., spune și-mi smulge arma de la pantaloni... ar trebui să fii mai atentă. Sau din moment ce ai fost deja acolo, ai uitat ce înseamnă să fii polițist? spune el, făcând referire desigur la anul meu petrecut „înăuntru".

        Simplele amintiri ale acelui an, îmi provoacă pielea să se încrețească de nervi și mintea să mi se blocheze pe un singur aspect: răzbunarea. Amintirile din interiorul academiei precum și promisiunile făcute lui Ali, mă lovesc dur în piept ca un pumnal. Iar când simt că încep să mă sufoc, îi agăț rapid mâna brunetului și-mi fixez ținta armei în pieptul meu continund să-l privesc fix în acei ochi goi.

        — Nu-mi pasă de meseria care m-a făcut un nimeni și mi-a furat prezentul. Așa că fă-o tu, acum. Adu-mi trecutul și viitorul înapoi. Poți s-o faci? îi spun privindu-l cum devine ușor confuz.

        — Ești nebună! zice brunetul, împingându-mă însă mă agăț singură de geaca lui, apropiindu-l din nou de mine.

        — Poate. Acum împușcă-mă înainte s-o fac eu. Astfel vom fi chit pentru salvarea mamei, sau crezi că nu știam? zic zâmbind fals, privindu-l provocatoare.

        — Dar cum..., zice el confuz.

        — Fă-o! Repe.., nu apuc nici măcar să-mi termin propoziția căci zgomotul produs de arma din mâinile noastre îmi sparge timpanele, iar glonțul tras din ea îmi găurește pieptul.

        Îl privesc pe brunet în acei ochi confuzi și vizibil panicați de ceea ce tocmai am făcut eu, ochii mei umplându-mi-se lacrimi. Cad ușor la pământ, totul întunecându-se rapid în jurul meu. Tot ce mai aud în schimb, sunt murmurările vocilor celor care ajung aici. Așa că am impresia că polițistul acesta le va oferi niște explicații destul de bune cu privirea la asta.

        ******

        Ochii mi se deschid încet, buzele îmi murmură ceva indescifrabil inclusiv urechilor proprii, iar eu mă văd într-un loc necunoscut și total diferit de noaptea trecută. Unde naibii sunt?

         Confuză, neștiind ce să cred îmi mut privirea spre cel care pare a sta de ceva vreme pe un scaun la doar câțiva centimetri de patul în care stau eu întinsă și-l văd. E acolo... aici, deși n-ar trebui să fie. Ce naibii mai vrea și ăsta? Mă urmărește? Apoi totul se întunecă din nou.

         — Să treci cu bine peste asta! spune vocea lui, de îndată ce mi se deschid ochii și realizez că e dimineață. Seara trecută l-am văzut aici, acum îl văd iarăși așa că... nu poate fi o coincidență. Nu?

         — Mulțumesc. Cred, zic privindu-l pe bărbatul brunet al cărui ochelari negri îi lasă pe noptiera de lângă capul meu.

        Privirea lui întunecată și aproape veselă nu poate fi mai dură decât oricând și spun asta deoarece îl cunosc cât de cât pe acest avocățel de doi bani. Chiar dacă m-a adus aici, chiar dacă am fost mereu împreună... sau măcar jumătate din timp, asta nu înseamnă și că-l plac.

        — Ce faci, cum ești? Spune el, eu privindu-l confuză.

        Încerc să mă adun pe coate, dar mă oprește. Deși privirile ni se intersectează și cumva caut răspunsurile întrebărilor din mintea mea în ochii lui, știu că nu le voi găsi. Căci privirile tuturor Saccini-lor și a oamenilor în general, sunt goale. Nimeni nu ajută dezinteresat, iar asta am învățat-o pe pielea mea.

        — Mai bine. Cred, zic privindu-l cum îmi zâmbește.

        La naiba, ce-a fost asta? Cum adică "ce faci?" De când îl interesează pe el starea mea?

          Cu cine credeți că s-a întâlnit Deniz în pădure? De ce credeți că primește șatena atâtea întrebări de la acel bărbat? Ce ascunde el? De ce o interoghează pe fată, de parcă chiar ar fi interesat de ea? Ce credeți că urmărește el? De ce pare a o chinui, amintindu-i de trecutul ei în poliție? Care e motivul pentru care se află cu toții în pădure? De ce îi salvează Deniz viața lui, împușcându-se pe ea însăși? Unde se trezește tânăra noastră după incident și de ce? Cum credeți că ajunge ea acolo, fiind leșinată?