Hotărâtă să nu pic în nici o capcană, îmi zic: ce naibii? Hai să-i agăț mâna! așa că fac asta și-l las pe bărbatul de 1, 81 din fața mea să mă ridice din groapă și apoi îmi scutur rapid hainele murdare de mizerie, praf și atingerea lui.

    — Ce faci aici, kızım? Mama ta știe pe unde umbli? mă întreabă el, atrăgându-mi rapid privirea în ochii săi căprui și curioși peste poate.

    M-a întrebat ce caut aici? Lasă-mă pe mine. Ce caută el aici? Ce treabă ar putea avea Saccin-ii de l-au trimis pe el aici? Decât dacă..., însă mă opresc rapid alungându-mi gândul că fratele meu ar putea fi mort și posibil îngropat pe-aici pe undeva și-nghit în sec.

    — Nu! Eu lucrez pe cont propriu, îți amintești nene Tolga? îi spun privindu-l direct, cum începe să zâmbească.

    Îi ignor zâmbetul în speranța să mă fi crezut, mai ales că asta e impresia pe care mi-o oferă și-ncep să pășesc spre ieșirea din pădure, simțindu-l pe brunet cât mai aproape de mine, aproape suflându-mi în ceafă.

    — Ești nebună, kızım! îl aud complimentându-mă și-mi rotesc ochii strângându-mi pumnii în jurul corpului.

    — Dar mă ghidez după logică și credință! îi răspund, pășind mai departe.

    — Și-mi place logica ta. Jur! îl aud spunându-mi, în timp ce eu simt de parcă mai am puțin și voi exploda de nervi.

    Telefonul din buzunar începe să vibreze scurt, semn că am primit un mesaj. Gândul meu fuge la tine Mehmo, așa că scot rapid telefonul și citesc mesajul imediat ce mă asigur că l-am lăsat în urma mea pe Tolga.

    Faptul că simt pericolul suflându-mi în ceafă, nu e atât de dur ca pericolul pe care-l simt oferit de cel care-mi tot trimite mesajele astea. Așa că-mi rotesc ochii nervoasă și mă opresc brusc, făcându-l pe idiot să intre în mine, la propriu.

    — E totul bine? îl aud întrebându-mă, așa că închid rapid telefonul și-l bag înapoi în buzunar, reîncepând să merg spre șosea.

    — Da. Doar mizerie pe telefon, atât. Cum plecăm de-aici? zic pe repede înainte, sperând să plecăm naibii o dată din locul ăsta.

    — Mașina mea e ceva mai în față. Vin-o! spune Tolga, agățându-mi încheietura în încercarea de a mă târâ după el - am impresia - de parcă eu chiar n-aș ști să merg.

    Îmi rotesc ochii scurt și-mi trag mâna din strânsoarea sa, simțindu-mă cum mai am puțin și-l iau la bătaie. Cât tupeu! Cu ce drept mă atinge el pe mine?

    — Știu să merg și singură, mulțumesc. Acum ia-o înainte și-ți recomand să nu mai încerci asta niciodată, bine? îl anunț eu, privindu-l cum se uită la mine de zici că cine știe ce i-am zis.

    Îmi înghit setul de înjurături la adresa lui, privindu-l cât de sigură pe mine pot și-l pot observa apoi înghițind în sec și pășind în fața mea. După câțiva metri, văd în umbra pădurii o mașină de un albastru închis spălăcit și aproape ruginită spre care Tolga pășește încrezător urcând la volanși făcându-mi semn să-l urmez.

    Ceva îmi spune să-l bag undeva pentru propunerea lui, dar mă gândesc că e mai bine să fac asta decât să rămân aici și pe deasupra și singură în ditai pădurea acoperită de jur împrejur de poliția care pare a urma regulile impuse de Ali. Sper.

    — Ești tare tăcută! spune șoferul de ocazie din stânga mea, după câțiva metri...sau poate kilometri - habar nu am cu siguranță - atrăgându-mi atenția din gândurile mele la adresa ta, Mehmo.

    Amintirea cuvintelor lui Ali, în care mi-a spus despre posibilitățile ca tu să fii încă în viață îmi întoarce stomacul pe dos, iar simpla imagine cu mine și Tolga în aceeași mașină; mă face să-mi doresc să deschid portiera și să sar din mers.

    — Nu am nimic de  discutat. Destul de simplu, nu? zic scurt, mimând înjurătura adresată lui în gând în timp ce-mi rotesc ochii plictisită.

    Nu-l înțeleg pe acest tip. Uneori îmi dă impresia că mă-nțelege, e de partea mea și mă ajută pentru că vrea nu pentru că i se impune; iar alteori îmi dă impresia că e un prefăcut la fel ca toți ceilalți și îmi arată cât de singură sunt pe drumul în căutarea răzbunării, deși el susține tare și clar că mi-e prieten.

    Dar dacă m-a învățat ceva viața încă din anii școlii, acel ceva este ideea că nimeni nu ți-e prieten cu adevărat. Toți stau lângă tine și te ajută atâta timp cât au un anume scop de atins. Fiecare își vede de interesul propriu și toți te aclamă și premiază când faci ce vor ei, nu și când li te opui.

    ******

    Allah dă impresia tuturor că aparențele nu sunt înșelătoare. Dar viața te învață să citești oamenii ca pe propriile tale buzunare, destinul și gândurile lor fiind scrise chiar sub hârtiile afișate pe fețele lor. De parcă ar spune: " da, suntem vinovați de...".

    De aceea sunt mereu precaută. Mereu îmi păzesc propriul spate, fără să am încredere că alții mi-l vor proteja. Mereu învăț să am grijă cui ofer încrederea mea, fără să aștept ca ceilalți să mi-o câștige și mereu am grijă cui i-o ofer fără să mă întreb la final "de ce?".

    Îngândurată, căci relaxarea asta sigur nu aduce nimic bun la final, pășesc pe alee și încerc să mă gândesc la orice altceva decât la fotografia găsită în pădure. Dar cum să reușesc asta, când acea imagine nu-mi iese deloc din minte? Brusc, telefonul din buzunar începe să vibreze. Îl scot panicată și când văd numărul lui Ali, oftez epuizată.

    — La naiba, Ali. M-ai speriat mai rău decât ar fi făcut-o ei dacă m-ar fi prins! spun imediat ce primesc apelul, de dincolo de rețea auzindu-se un oftat la fel de lung ca și al meu.

    — Îmi pare rău. L-ai găsit? spune blondul, eu oprindu-mă în loc pentru a nu atrage privirile și atenția nimănui. Mai ales că sunt și în curtea casei Saccini-lor, deci...

     — Da, e la mine. Nu te speria, nu a văzut nimeni asta! îl anunț și-l aud oftând mulțumit, de data asta.

    — Cum stau lucrurile pe-acolo? spune el, iar eu mă uit printre tufișurile create de gardul viu din dreapta și stânga mea care împrejmuiesc aleea.

    — Totul e bine. Nimic nu s-a schimbat, relaxează-te. Bine? Îi spun și-ncep să merg spre casa din fața mea.

    — Unul din oamenii mei au salvat-o pe mama ta din a fi scoasă din casă. Știai? spune el, iar eu mă opresc furioasă.

    Pumnii mi se strâng în jurul corpului din cauza nervilor că nu am fost acolo, lângă ea la nevoie și-mi promit o pedeapsă dură care să-mi amintească asta pentru restul zilelor mele. Cum am putut rata așa ceva? De ce nu am fost acolo, mamă? Pur și simplu, de ce?

    — Nu. Cine e? întreb cu jumătate de glas, tonalitatea vocii mele putând fi observată și de blond.

    — Inspectorul Mehmo. De ce, vrei să-i oferi o îmbrățișare? spune Ali, încercând să glumească am impresia. Dar păcat. Nu-i prea iese, ținând cont de starea în care sunt.

    — Du-te dracului, Ali! spun ca scoasă din minți și-i închid apelul în nas idiotului, pășind grăbită spre casa din care îi văd ieșind pe Saccini.

    La naiba, abia aștept ca ziua asta să se încheie o dată. Allah, chiar nu-ți cer foarte multe de data asta. Nu-i așa?

    Lipsa ideilor poate fi notabilă, cred. Dar să revenim la întrebările zilnice: Ce părere aveți despre acest capitol? De ce credeți că era Tolga în pădure, de fapt? De ce o ajută brunetul pe tânăra noastră, asta deși nu-i leagă mai nimic? Unde credeți că e Mehmet și de ce? Ce părere aveți despre ajutorul lui Ali în privința găsirii lui Mehmet? Ce părere aveți despre comportamentul lui Deniz și de ce? Motivați-vă răspunsurile, pls!