Destinul e crud ca pâinea necoaptă. Nemilos ca o bestie ce nu vede claritatea lucrurilor de sub propriul nas. Dur ca o piatră pe care n-o vei sfărâma niciodată. Ce vei alege când va veni vremea? Crezi că alegerile tale sunt cele corecte sau cele incorecte?

    Alergi o viață pentru a-ți atinge un obiectiv și te trezești rapid față în față cu niște decizii greu de luat. Credeai că viața înseamnă doar bani? Încredere? Prieteni falși? Nu. Toate astea sunt doar mici indicii care duc spre eșec. 

    Mama termină de servit micul dejun, apoi se așează în capul mesei. În dreapta ei stau eu, iar în fața mea stă Sevda. Nici nu observ că sunt pierdută în propriile gânduri sau că mă joc cu furculița în farfurie, decât atunci când vocea Sevdei nu sparge liniștea zgâriată doar de tacâmul din mâna mea.

    — Deniz, te simți rău de nu mănânci? întreabă ea, forțându-mi ochii să se ridice rapid spre ea, privind-o confuji.

    — Așa e, draga mea. Sevda are dreptate, ești bine? spune mama, iar eu îmi arunc ochii peste cap.

    M-am săturat să le mint. M-am săturat să mă simt ca la interogatoriu tot timpul și m-am săturat să dau niște explicații mincinoase, doar pentru a scăpa de detectivii ce zac în ele. Jur!

    — Ba mănânc, uite! spun rapid și-ncep să îndes în gură conținutul din farfurie, apoi mă ridic în picioare cu gura încă plină și încep să mă șterg rapid.

    — Deniz, ce faci? Stai jos și mănâncă liniștită, te vei îneca! spune mama, însă deja nu mai suport.

    Mă simt atât de prinsă la mijloc....atât de captivă între rațiune, conștiință, inimă și dorința de a-l aduce înapoi pe Mehmet; încât ele mă sufocă. Sincer. De ce nu-și văd de treaba lor? De ce continuă să mă sufoce? La naiba, de ce nu le spun totul, o dată pentru totdeauna? Uff, la naiba, ALI! La naiba cu asta!

    — Mi-a pierit pofta de mâncare, mamă. Să ai poftă, alături de înlocuitoarea mea. Bine? spun și o sărut apăsat pe creștet, apoi urc grăbită în camera mea.

    Le-am auzit discutând despre asta, dar nu m-am oprit. Nu mă voi opri niciodată. Am nevoie să fiu singură, altfel voi înebuni. Pereții casei mă sufocă la fel de tare ca și întrebările lor inoportune despre noua mea stare.

    Intru în dormitor și trântesc ușa de toc, îndreptându-mi pașii spre pat. Cad pe gânduri și mă gândesc cum vor decurge lucrurile dacă voi continua așa și jur că nu reușesc să văd deloc acea luminiță de la capătul tunelului. Oare chiar există?

    Brusc, telefonul de lângă mine începe să vibreze. Îl întorc cu fața în sus și oftez, ducându-l la ureche imediat ce apăs butonul de primire apeluri. Indiferent de ce va fi, nu voi ceda. Nu am ajuns atât de departe, doar pentru a ceda acum.

    — Da? spun rapid, încercând să vorbesc cât mai codat posibil asta în cazul în care cineva mă va auzi vorbind la telefon.

    — Bine, am înțeles. Știu locația. Ne vedem acolo, spun și închid apelul.

    Îmi iau geaca neagră, telefonul și cheile de la mașină și părăsesc rapid camera mea, reușind să dau nas în nas aproape, cu mama. Fac rapid un pas în spate și-nghit în sec, așteptându-mă din nou să fiu certată.

    Mă privește tăcută, serioasă și parcă gata în orice secundă să-mi spună: „Nu pleca". Dar nu o face. Ba chiar se dă la o parte, făcându-mi loc să trec. Îmi arunc ochii peste cap, obosită să-ncerc s-o înțeleg și cobor agitată scările.

    Încercând să-mi încalț adidașii, le pot auzi pașii celor două venind spre mine. Încerc să le ignor, dar tusetul voluntar care parcă-mi spune:„ te prefaci degeaba, știu că ne auzi"; pur și simplu mă scoate din minți.

    — Vei pleca din nou, fără nici o explicație. Nu-i așa? spune Sevda, iar eu o ignor, concentrându-mă pe a-mi încălța cizmele.

    — Las-o în pace, Sevda. Nu ne va vorbi, nici dacă va veni sfârșitul lumii! spune mama,  iar eu îmi îndrept spatele, privindu-le pe amândouă.

    Deși ard pe interior, poate mai rău decât cred ele că e posibil să ardă cineva; nu voi arăta asta. Nu le voi arăta niciodată cât de slabă sunt, cât de mult muncesc pentru a-mi arăta această față prefăcută și cât de multe am sacrificat doar ca să ajung la câțiva pași distanță de fratele meu.

    — O zi bună, mamă! spun și dau să ies pe ușă, vocea ei oprindu-mă înainte de a ajunge în stradă.

    — Am avut dreptate în privința ta, știi? Chiar semeni cu tatăl ău. Ai aceeași privire rece în ochi, aceleași gesturi nepăsătoare și aceeași inimă de gheață pe care a avut-o el! strigă în urma mea, iar eu mă opresc pentru că simt cum mă sufoc cu fiecare cuvânt rostit de ea.

    E de parcă aerul ar dispărea din jurul meu. Oamenii ar dispărea din preajma mea și singura care nu va pleca niciodată rămânând să mă atace în mod continuu, amintindu-mi cât de mult o rănesc, este ea.

    De ce e așa de greu? De ce am ales calea asta? Apoi îți văd din nou chipul pătat de cenușa de pe fotografia ta, frate și știu că nu trebuie să renunț. Părăsesc incinta casei de parcă chiar nu mi-ar păsa, auzind cum ușa se lovește dur de toc. Mă opresc ducându-mi mâna la inima pe care o simt bătând ca o nebună în pieptul meu, urlându-mi în timpane că greșesc și trag cu forță aer în piept.

    Urc la volan, pornind motorul și o iau din loc, pornind GPS -ul care mă duce în pădure. Confuză, mă uit peste tot în jur - atât cât pot vedea, căci sunt la volan - și-ncerc să-mi dau seama unde m-a chemat comandantul. Telefonul sună brusc, iar eu pun pe Speaker și continui să conduc.

    — Deniz, ai ajuns? spune vocea lui Ali, iar eu privesc ecranul "mort" al telefonului.

    — Da. Sunt chiar la marginea adresei de pe GPS. Mai spune-mi o dată, unde trebuie să ajung? spun convinsă că Ali mă ajută să-mi găsesc fratele. Motivul pentru care am și plecat de acasă, fiind acesta.

    — Foarte bine, Deniz. Foarte bine. Acum intră în pădure și lasă telefonul pornit. O să te ghidez eu spre locul găsit de specialiștii noștri, bine? Spune bărbatul blond cu ochi celari de dincolo de rețea, iar eu îngân un "hmm" scurt.

    Așa cum mi-a și cerut Ali, las telefonul pornit și pășesc spre nicăieri însă cu o țintă în minte. Tu, Mehmet. Te voi găsi, indiferent ce va trebui să fac pentru asta. Îi mulțumesc în gând lui Dumnezeu pentru asta și pășesc peste frunzele căzute ale copacilor din jurul meu, nevăzând nimic decât claritatea zilei în fața mea.

    — Ei bine, acum unde ești? Ai ajuns? Întreabă Ali, iar eu mă scarpin în cap, la propriu, confuză.

    — Cred că...da, stai așa. O văd în fața mea, Ali! rostesc obosită și pășesc spre groapa despre care mi-a tot zis Ali până aum.

    Mă poziționez rapid la marginea ei și zâmbesc fericită, oftând epuizată. Nu sunt tocmai o fire sportivă, dar drumul până aici, aproape de mijlocul pădurii ăsteia afurisite, a fost unul destul de anevoios. Las mâna dreaptă cu telefonul să-mi alunece pe lângă corp și zâmbesc cu gura până la urechi, privind cerul albastru ce se întrezărește de după ramurile înalte ale copacilor.

    — Te-am găsit, Mehmo! De data asta, clar te voi duce acasă! spun privind cerul senin , apoi închid apelul cu Ali și las telefonul jos.

    Mă las pe marginile acestei gropi săpate de cineva necunoscut și încerc să îmi mențin corpul într-o poziție cât mai corectă ca să nu mă accidentez. Iar când ajung aproape de sol, sar în mijlocul groapei și rămân surprinsă să nu văd nimic acolo. Nimic din ce m-aș fi așteptat să găsesc, se pare.

    Furia recrește în interiorul meu, dezamăgirea pune stăpânire pe mine, iar gândul că am fi fost păcăliți amândoi - eu și Ali - mă termină din punct de vedere psihic. Încerc să mă cațăr ca o maimuță nervoasă pe marginile cu ajutorul cărora am și ajuns aici, dar surprinderea mea devine reală. Ceva, ca o fotografie - se pare - se zărește la câțiva centimetri distanță de mine, marginea ei fluturând ușor în vântul care bate peste tot.

    Lacrimile îmi inundă ochii, iar speranța ca indiciul ce mă va aduce la tine Mehmo să fie real, reînvie în sufletul meu. Încerc să îmi mențin corpul stabil și smulg fotografia pe care o întorc rapid cu fața în sus. Când îți văd chipul Mehmo, din copilărie ce-i drept, zâmbesc și mai mult și jur că-mi simt lacrimile alunecând șiroaie pe obrajii mei.

    N-o să le opresc. N-o să mă opresc, Mehmo! O să te găsesc, așa cum am găsit indiciul ăsta. Chiar dacă e interzis să iei probele poliției, eu am nevoie de ele. Aceste probe mi te vor aduce înapoi, frate. Bag rapid fotografia ușor mototlită în buzunarul gecii, pe interior și-ncep să urc.

    Urc și urc și mă simt de parcă aș fi atins Raiul cu degetele. Așa de fericită mă simt. Când credeam că e posibil să te fi pierdut pentru totdeauna - poate - iată că tu revii spre mine..spre noi, familia ta, cu brațele larg deschise, Mehmo! Așa că nu mă va opri nimeni și nimic, mai ales acum. Ajunsă sus, ating cu mâna dreaptă două perechi d epicioare și atunci privirea mea se ridică spre sursă.

    Nu știu exact ce simt, dar știu un lucru. Nu trebuia să fii aici, străin cunoscut ce-mi ești! Mâna ți se întinde pentru a mă ridica de aici, însă eu doar te privesc în ochi, încercând să găsesc răspunsul la întrebarea:"ce cauți aici?"

    Dar îl voi găsi. De îndată ce ies de aici, voi găsi toate răspunsurile din mintea mea. Jur!

    Până acum cred c-ați cunsocut-o deja pe Deniz, din ce în ce mai bine. Ce părere v-a făcut ea? Dar mama ei? Dar prietena ei? Motivați. Ce părere aveți despre acest capitol și de ce? De ce credeți că a trimis-o Ali în pădure? Ce caută fotografia lui Mehmo în pădure, ascunsă printre marginile acelei gropi săpate? Cine credeți că a săpat acea groapă și de ce? Credeți că Deniz îi va spune sau nu mamei ei despre fotografia găsită în acea groapă din pădure? Motivați-vă răspunsurile. Pe cine vede tânăra imediat ce ajunge sus și de ce e atât de confuză în privința sentimentelor ei în privința acelei persoane?