Cu toate acestea în cap, îl privesc pe bărbatul din fața mea și-l văd mutându-și brusc privirea dinspre mine și fratele lui către afară. Confuză, încerc să caut cu privirea ceea ce vede el, privindu-l din nou și din nou și-l văd și zâmbind destul de larg. Iar asta mă intrigă și mai tare.

            Brusc, în raza mea vizuală apare el. Bărbatul tupeist, plin de aere, ifose și aroganță care m-a scos din pușcărie la rugămintea idiotului de Saccin din spatele meu. Îmi dau o palmă mintal, crezând că nu văd bine și când îl reprivesc pe Metin - parcă așa îl chema - îl pot observa vorbind destul de apăsat cu cineva la telefon.

            Nici nu știu ce simt de fapt. Confuzie. Teamă. Curaj. Amuzament oferit de bărbatul din fața mea care se holbează la cel de afară, zâmbind continuu. Îmi trec mâna prin păr plictisită și-mi dreg vocea doar ca să le atrag atenția celor de lângă mine.

            — Dacă s-au terminat testele, ceremoniile și ce va fi să mai apară, pot pleca? îi spun Saccin-ului din dreapta mea, care mă privește liniștit.

            Comparând privirea arzătoare pe care mi-o transmite boșorogul de frate-său și pe care o resimte întreg corpul meu, privirea lui Saccin e una destul de caldă. De parcă chiar m-ar privi cineva din familie, fără să exagerez cu nimic.

           Chicotul lui amuzant mă face să-mi ridic sugestiv o sprânceană, continuând să-l privesc confuză, căci nu sunt sigură c-a înțeles ce i-am spus. Sau poate că am prea multe așteptări de la un străin care e posibilul ucigaș al fratelui meu?

            — Desigur. Mergi liniștită! spune Kerem, iar eu schițez un zâmbet forțat încă cât de cât convingător.

            Cu mii de nervi pulsând în interiorul meu, amintirea promisiunilor făcute tatei și fratelui meu când am decis să intru în asta; îmi pot simți inima bătând ca o nebună în corpul meu firav. Iar asta mă enervează și mai rău, de aceea îmi strâng pumnii micuți în jurul corpului.

            Pășesc pe trepte în jos și jur că aud în timpane vocile lor, precum și promisiunea de a te găsi frate. De aceea nu mă voi opri. Nu voi ceda presiunilor și nu voi lăsa ca nervii mei în ceea ce-l privește pe Saccin și familia lui să câștige lupta dintre conștiința mea și sufletul care-mi urlă că el e vinovatul și că trebuie să-l ucid.

            Urc apoi la volanul mașinii personale și încerc să scap de gândurile care pur și simplu îmi iau mințile, încercând să mă concentrez pe a pleca de-aici cât mai repede cu putință. Introduc cheia în contact și chiar înainte de a o lua din loc, portiera din dreapta mea se deschide.

            Atenția îmi este atrasă de două picioare lungi acoperite de un blug negru, cunoscut și apoi observ trupul bine lucrat la sală - doamne ce tot spun? - al avocatului. Fiul lui Saccin, sau cine naibii o fi el de fapt. Căci din câte am observat, cam toți de-aici sunt "fiii" lui.

            — Îți eram dator cu niște scuze. Ai timp? spune el, vocea lui groasă - probabil de la țigări -  acoperind amalgamul de gânduri din capul meu, precum și liniștea ce abundă în mașina mea.

            Îl privesc pe idiot cum se uită la mine de zici că vede pentru prima dată în viața lui o fată, dar nu voi pica în capcana lui. În plus, nu mă simt rănită de el în nici un fel. Despre ce vorbește? Bine, doar mi-a rănit puțin orgoliul. Dar asta nu înseamnă și că voi pica în această capcană, spunând "da. M-ai rănit enorm, idiotule".

             — Cred că ai, din moment ce pleci așa devreme. Cunoști orașul, sau încă nu l-ai văzut la adevărata sa însemnătate după atâția ani petrecuți înăuntru? spune el, mâinile mele strângând volanul din fața mea.

            Îmi simt maxilarul încleștându-se și jur că mi-ar plăcea așa de tare să-ți mut mutra asta drăguță la spate...Dar mă voi calma. Nu-ți voi arăta că-mi pasă ce-mi spui. Nu-ți voi arăta că mă doare cum mă tratezi tu și ceilalți. Sunt puternică. asta e tot ce știu despre mine.

            — Nu am stat acolo mult timp, dar da. Accept provocarea ta, avocatule. Vrei să-ți arăt eu orașul, înainte de a-mi arăta tu schimbările de pe-aici? îi spun zâmbind, fiind sigură că am ochit destul de bine ținta.

           Privirea lui se schimbă radical, mâna lui ridicându-i ochelarii negri pe nas în timp ce el continuă să mă privească prin aceștia, destul de nervos. Nu se aștepta la un așa răspuns? Minunat! Să știe asta și să fie mereu pregătit de asta. Eu nu sunt tocmai genul de fată pe care-l cunoaște el.

           Pornesc motorul și o iau din loc, vocea lui auzindu-se din dreapta mea spunându-mi că mă va duce el undeva înainte de a o face eu, căci are nevoie de spațiu și aer ca să respire. Așa că îl ascult în idioțenia mea și-l întreb unde vrea să meargă, iar el îmi răspunde să tac și să conduc deoarece îmi va spune el drumul pe parcurs.

           După aproape două ore de mers cu mașina, într-o liniște profundă spartă doar din când în când de vocea lui Metin care-mi spunea pe unde s-o iau; ajungem și la destinație. Faleza. Pe bune? Confuză, opresc motorul și-l privesc cum coboară din mașină, mergând pe mijlocul falezei în timp ce privește lung marea.

            Cobor la rândul meu din autoturism și înaintez spre bărbatul tăcut și profund gânditor de la marginea apei. Mă poziționez rapid în dreapta lui și privesc liniștea și calmul pe care o transmite apa limpede și frumoasă din fața ochilor mei. Inspir aerul rece al primăverii și-mi încrucișez brațele la piept, așa cum a făcut-o el deja.

            — Frumos loc, nu-i așa? spune deodată, fața mea având un zâmbet larg din cauza liniștii și păcii transmise de liniștea din jur.

            Nu m-am mai simțit așa de ceva vreme. Hmm, niciodată nu am simțit asta de fapt. Bine, poate doar când discutam planurile cu Ali. Dar sunt sigură că nici atunci nu am simțit asta. Doar stau cu ochii închiși, trăgând aer în piept și mă gândesc: cum ar fi fost dacă nu te-am fi pierdut, frate? Cum ar fi fost dacă n-aș fi intrat la poliție pentru a te găsi? Cum ar fi fost dacă aș fi găsit locul ăsta, înainte de a plănui să intru în atâtea necazuri?

             — Hmm! răspund scurt, iar când îți văd chipul din copilărie, frate; jur că mă opresc. Aerul începe să dispară din jurul meu, echilibrul meu mental și psihic dispare și el, iar gândul că fac asta cu cel care e posibil să fie unul din ucigași, mă omoară pe interior.

            Ochii mi se deschid cu rapiditate, iar eu aproape că-mi pierd echilibrul fizic. Două brațe însă îmi împiedică cunoașterea îndeaproape a mării din fața mea, iar eu pășesc grăbită spre înapoi, simțindu-mi inima bătând ca o nebună în corpul meu firav.

            — Ești bine? îl aud pe Metin spunând și și-l văd chiar încercând să mă atingă.

            De aceea mă îndepărtez și mai tare de el și chiar îl opresc din a mă atinge cu mâinile lui murdare și pătate de sânge, sunt sigură. Promisiunea făcută ție Mehmet, îmi urlă în urechi. Iar cea făcută lui Ali cum că-l voi prinde și închide eu însămi pe Kerem Saccin, e ca un blestem căzut pe capul meu. La naiba, ce mă fac?

            — Sunt bine. Doar nu te apropia de mine, spun rapid și fug spre interiorul micului restaurant ce-l văd în spatele terasei din spatele meu.

            Mă așez grăbită la o masă oarecare și-mi trec agitată mâinile prin părul strâns într-o coadă de cal - acum - gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. Trebuie să fac ceva. Dar ce? Cum te voi aduce înapoi, frate? Unde ești? De ce nu pot să te găsesc?

            Mi-e frică, jur. Pentru prima dată după atâta timp, mi-e frică. De necunoscut. De ceea ce cunosc deja. De oamenii ce mă înconjoară. Ce se întâmplă cu mine? Am pornit pe drumul acesta plină de speranță și putere, iar acum mă simt de zici că sunt un copil mic și fricos ce-și dorește să de-a înapoi.

            — Știi de ce te-am adus aici? spune brusc o voce, vocea lui Metin mai exact așa că-mi ridic privirea spre el.

            Surprinzător sau nu, doar s-a așezat tăcut în colțul opus mie, al mesei și mă privește de parcă scena de afară nici n-ar fi avut loc. Vrea să mă distragă, simt asta. Dar va reuși? Voi reuși eu să mă agăț de cuvintele lui? Fac bine dacă-i acord șansa să mă liniștească? Îmi dau o palmă mintal și decid s-o fac. Oricum, n-am ce să pierd făcând asta. Poate și el e diferit de tatăl lui. Nu am de unde să știu asta.

            — Cărui fapt datorez onoarea? spun după câteva clipe de meditare profundă asupra spuselor lui.

            Cred că merită. Sunt genul care oferă oricui o a doua șansă, așa că de ce să nu i-o ofer și lui? Ce, doar pentru că m-a mințit și s-a purtat ca un măgar cu mine, trebuie să fiu la fel de rea cu el?

            — Ăsta e locul unde toată viața mea s-a schimbat. Probabil dacă tata nu m-ar fi găsit în acele vremuri în care cerșeam și supraviețuiam cu greu vieții dificile de pe stradă, aș fi fost mort. Sunt sigur! spune el, iar eu realizez că poate am avut dreptate.

            Poate că nu toți sunt răi. Poate bărbatul acesta... masca pe care mi-a tot arătat-o până acum, nu e decât atât. O mască neagră și urâtă care să-i țină departe pe toți. Dar cum conștiința mea nu are răbdare să-i asculte povestea, mă lovește mintal cu amintirea ta frate. Așa că decid să-l ascult, nu să-l și cred. În totalitate. Căci oricum ar fi fost, e un complice la crimă.

            — Cum ai ajuns avocat, dacă ai trăit pe străzi? îl întreb eu, sperând să scot informații utile mai târziu - pentru mine - privindu-l plictisită cum se uită în gol, rememorând totul. 

            — Tata Kerem m-a luat cu el acasă, m-a dat la școală, m-a educat și m-a ajutat să devin ceea ce sunt. Deci, da. Îi datorez totul lui. Un bărbat simplu și cu mii de alte probleme, care și-a permis luxul de a lua un necunsocut de pe străzi pentru a-l crește și educa! spune el, iar eu îl privesc confuză, cum își mută scurt privirea în ochii mei.

            — Deci tata Kerem le schimbă destinul copiilor de pe străzi, hmm? spun gândind cu voce tare.

            — Exact! spune el, iar eu zâmbesc în colțul gurii.

            — Mai sunt și alții ca tine? întreb în speranța ca fratele meu să fie cu Saccin, cumva om de încredere sau ceva de genul, pe care fie nu l-am recunoscut încă, fie nu l-am întâlnit deocamdată.

            — Nu. Eu sunt singurul, spune el, speranțele mele în ceea ce te privește frate, făcându-se fărâme. 

            Dar asta nu înseamnă că mă voi opri. Nu voi ceda și nu îmi voi închide drumul către tine, Mehmet. Te voi găsi, indiferent unde te-a dus, băgat sau ascuns Kerem Saccin. Îți promit!

            — Dar zâmbește, kızım. Acum, tata Kerem e și tatăl tău! Iar el, dacă cineva îi spune "tată", atunci îl protejează cu orce preț. Pare într-adevăr un om cu o inimă de piatră, dar e de fapt un suflet atât de bun, crede-mă! spune el, iar eu chicotesc amuzată de ceea ce scoate pe gură.

            Nu spun că n-ar fi așa. Poate este, dar..., nu știu.  Mă simt de parcă mi l-ar lăuda pe față, făcându-mă astfel să uit și să iert orice greșeală. De parcă cea rea aș fi eu și nu el. De parcă ar fi o greșeală să-l judec sau să-l acuz de răpirea ta, frate. Iar asta jur că nu suport.

            — E un om bun, repet papagalicește și fără să-l cred. Tatăl mafiei, dar e bun, reiau convinsă că-l pot face să se îndoiască de Saccin. Cu o armată de bărbați, gata de orice pentru a-l proteja de poliție și alți dușmani; dar totuși e un om bun, spun continuu, fără să mă opresc. Gata de orice pentru a rămâne în viață, dar e un om bun. Pe cine păcălești, Metin? Omul acela nu are nimic bun în el! îl spun eu, putându-l vedea cum se înfurie.

            Pumnii lui se strâng în jurul corpului, însă privirea lui nu o abandonează pe a mea. De parcă m-ar putea convinge că într-adevăr fac o greșeală. Dar de fapt, amândoi știm că nici eu nu greșesc și nici omul acela nu e un om bun.

             — Depășești limita, Deniz! mă anunță brunetul de la masă, așezându-și coatele peste aceasta și privindu-mă vizibil afectat de spusele mele.

             Nu voi ceda! Nu voi cădea în capcana întinsă de el și jur că-i voi scuipa în față tot ce simt eu legat de acest subiect, oricât de tare l-ar interesa asta sau nu. Cu cine crede el că stă de vorbă? Am dreptate până la cer și înapoi și o știm amândoi. Toată lumea o știe, de fapt.

            — Nu zău! Toți știu cum e omul pe care mi-l descrii acum, Metin. Cu siguranță nu e un om bun, la fel cum nici tu nu ești pentru că ocupi locul de avocat care-i spală rapid rufele murdare și nici eu nu sunt, pentru că deja i-am câștigat încrederea și sunt parte din această "familie" cum o numești tu. Trezește-te la realitate, căci știi că am dreptate! spun fără nici o jenă, privindu-l curajoasă în ochi.

            Furios, se ridică de la masă privindu-mă cum doar stau și mă uit la reacția lui impulsivă. Știe că am dreptate și cu toate astea, nu face nici doi bani ceea ce-i spun. Dar nu mă deranjează. Nu mai pot să tac. Am înghițit mult prea multe, pentru ca acum să înghit și povestea cu "e un om bun". Pe bune? În ce secol trăim, oameni buni?

            — Mergi prea departe, kızım! spune el, continuând să mă privească sfidător. 

            Dar ce păcat pentru tine, Metin. Nici nu merg prea departe și nici nu-ți permit să lauzi un om, posibil ucigaș în serie care mi-a răpit totul: familie, frate, trecut, copilărie.

             — Încă nu am ajuns acolo unde voiam, să știi! spun și mă ridic în picioare. Omul ăla e rău. Iar eu, după cum ai văzut cu proprii tăi ochi, devin pe zi ce trece, ucigașul lui plătit. Chiar tu ai văzut cum aproape am ucis un om, la naiba! spun exasperată, cu o mică doză de credință că-l voi face să mă creadă.

            Nu știu încă de ce sper la asta, dar știu ce vreau să fac. O să vă îndepărtez pe toți unii de alții, din interior. Ca să vedeți cum simte singurătatea și ca să vedeți adevărul care vă umbrește realitatea, oameni buni.

            — Nici tata Kerem, nici tu și nici eu nu suntem oameni buni! Să nu ne păcălim singuri, bine? spun din nou, iar el strânge paharul de pe masă în mâini.

            Speriată să nu facă vreo scenă, îl privesc cum se înfurie din ce în ce mai rău până ce reușește să spargă paharul în mână, sângele țâșnind ca dintr-o fântână arteziană. La naiba, acum clar am atras câteva priviri asupra noastră! La naiba!

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre Metin? Ce părere v-a făcut fratele lui Kerem? De ce credeți că se uita după Metin? De ce credeți că a dus-o Metin pe Deniz, pe faleză? De ce îl laudă pe tatăl lui? De ce i-a spus povestea lui de viață? Cum credeți că acționează Deniz în ciuda cuvintelor pe care le aude zi de zi? De ce credeți că Metin a schimbat atât de mult placa în ceea ce o privește pe Deniz? Ce urmărește el? De ce credeți că l-a luat Kerem pe Metin de pe străzi? Motivați-vă răspunsurile!