Brusc însă, o mână se așează pe umărul meu. Deși pe interior aproape că-mi vine să urlu din toți plămânii că l-am salvat pe polițist, mă abțin și doar mă răsucesc pe călcâie, răsucindu-mi mâinile în mod întrebător.

        — Bine, bine! Gata, m-ai convins. E greșeala noastră. Dar cum ți-ai dat seama? spune idiotul de Saccin din fața mea, mie apărându-mi un zâmbet idiot și fals pe chip.

        Îl privesc în ochi, retrăgând trăgaciul și așez arma jos, apoi mă ridic în picioare, încrucișându-mi brațele la piept. Îl privesc pe idiot și realizez cât de de prost poate fi. M-a testat, a vrut să mor sau a crezut că sunt polițistă ca și bărbatul din mijloc? Hmm, nu am idee. Dar oricum ar fi, tot un idiot rămâne. Nu doar că sunt și voi reprezenta mereu Poliția Turcă, dar voi avea grijă ca el și oamenii lui să nu mă cunoască niciodată.

        — E destul de simplu. A armat pistolul de două ori. O dată afară și o dată aici. Destul de simplu nu? spun eu, privindu-i pe toți cei ce se adună în jurul meu ca muștele, zâmbetul de pe fața lui Kerem lărgindu-se încet, încet. Asta nu se poate face cu o armă încărcată, domnilor, pentru că ar arunca glonțul afară! îmi continui ideea, privindu-i pe toți cum își coboară privirile tăcuți.

        Credeau că nu-mi voi da seama? Credeau că sunt atât de proastă încât să nu recunosc o greșeală de începător? Credeau că mă pot convinge să le spun totul? Ei bine, s-au înșelat amarnic. Nu doar că nu voi vorbi, dar nici nu voi lăsa să iasă totul la voia întâmplării.

        — Bravo, kızım! Te felicit pentru istețimea ta, iar vouă vă spun doar atât: iată, o fată a știut din prima tot ce vouă trebuie să vi se repete de „n" ori! spune Kerem, privindu-i pe oamenii săi „rușinați" maxim de cele ce se petrec chiar sub privirile lor.

        Ce simt eu? E un amestec de mândrie cu furie, ură și neputință care-mi arde trupul și mințile. Însă mă abțin. Am reușit s-o fac atâta timp, astfel că nu mă voi opri acum. Pentru a te aduce înapoi Mehmet, nu-mi pasă dacă trebuie să-mi risc pielea.

        — Mă bucur să văd că polițista din tine a murit. Bun venit oficial în familia mea, Deniz! spune Saccin-ul din fața mea, eu reușind în cele din urmă să pierd controlul pe care l-am dobândit până acum, pumnii mei strângându-se pe lângă corp în timp ce fața mea se încruntă vizibil, deranjată de cuvintele idiotului.

        Își bate joc de mine? Cum adică „bun venit oficial"? Ce sunt eu? O cusătură de proastă calitate pe care o refaci de „n" ori pentru a vedea dacă-ți iese? Sunt deranjată, sincer și încă nu realizez concret ce anume m-a călcat atât de tare pe nervi. Însă ce știu cu siguranță, e că eu nu fac parte din familia ta, idiotule!

        — După ce m-ai testat ca pe un animal, mă aclami și-mi spui „bun venit!"? zic privindu-l fix pe bărbatul care se înfurie vizibil, simțind agățându-mi-se încheietura rapid.

        Nu-mi mai pasă de el și reacțiile lui. Nu-mi pasă de el și familia lui. Tot ce-mi pasă și vreau neapărat, este să reușesc în scopul propus și să te fac să înțelegi Kerem Saccin, că de mine nimeni nu-și bate joc.

        — Ai grijă cum i te adresezi tatei, kızım! spune Ismail, unul din băieții lui Kerem, eu ațintindu-l dur cu privirea, în timp ce Saccin doar ridică mâna încercând să ne împiedice să pornim o ceartă, am impresia.

        — E în regulă, Iso! E în regulă. Iar tu, tânără domnișoară. Vino cu mine. Vreau să cunoști pe cineva! spune Kerem, eu privindu-l pe Iso zâmbind mândră și gata să fac ce mi se spune, chiar de către "tatăl" său.

        Îl urmez pe Saccin spre ieșire și urcăm apoi în mașina lui neagră, luxoasă. Pentru a se asigura că nu va veni nimeni cu noi, Kerem îi cere șoferului să rămână cu ceilalți, apoi urcă la volan, eu așezându-mă pe bancheta din dreapta. Oare unde vrea să mă ducă și de ce? I-am câștigat oare într-adevăr încrederea, sau se preface atât de bine ca de obicei?

        Tot drumul spre destinația noastră, îl petrecem în liniște. O liniște atât de chinuitoare pentru mine, încât în mintea mea se prelindă un singur gând: Ucide-l! Oricât de mult încerc să nu mă mai gândesc la a-l ucide pe Saccin, ori de câte ori îmi închid ochii, te văd pe tine frate. Iar asta nu face decât să mă încurajeze să rămân fermă pe poziții și să nu-i rup gâtul bărbatului de la volan.

        — Să mergem. Fratele meu va coborâ în curând și vreau să-l vezi chiar tu, ca să știi ce te va aștepta începând de astăzi! rostește Saccin-ul de la volan, oprind în cele din urmă mașina în fața unei clădiri..., unui depozit - mai exact - murdar și vizibil învechit, gata oricând să pice din picioare.

        Îi schițez un zâmbet forțat și fals, apoi îmi desfac centura și cobor. Jur că mi-e teamă de clădirea asta, mai ceva ca de spațiile închise - eu fiind atât claustrofobă; ligirofobă, adică mi-e teamă de zgomote bruște, puternice; cât și agorofobă, adică mi-e teamă de spațiile largi, goale, deschise.

        Înghit în sec și zâmbesc forțat atunci când Kerem mă privește confuz, apoi îl urmez în depozit. Tăcerea predomină peste tot în jurul meu, urmând ca imediat ce ajungem înăuntru, pașii celui care coboară treptele din fața noastră să spargă această liniște morbidă cât și starea mea de disconfort, creată de acest loc îngrozitor.

        Ușor agitată, îmi simt inima bătând de două ori mai repede și încerc să maschez starea mea strângându-mi pumnii pe lângă corp, repetându-mi în mod continuu că sunt puternică. Așa că îmi mut atenția spre cele două picioare lungi ce apar după rondul treptelor din fața mea.

        Mai apoi, observ un trup de 1,89 - cel mult - ușor sculptat, însă vizibil îmbătrânit, probabil în jur de 48-49 de ani; un gât micuț și un cap acoperit de niște plete lungi, până la umeri, de culoare neagră. Când el își ridică ochii spre vizitatori și mă privește, întâlnesc o pereche de ochi căprui.

        — Vino! Apropie-te, Mustafa! spune bărbatul de lângă mine, întruchipat de Kerem Saccin.

        Mustafa coboară încet, continuând să mă privească într-un mod destul de ciudat. Aproape scârbit parcă de prezența mea aici, așa că mă mut de pe un picior pe altul doar pentru a mă relaxa. De ce nu am scăpat de aceste fobii, în închisoare? De ce am permis să coexiste în viața mea? Uff, voi înebuni. De ce mă gândesc la asta?

        — El e fratele meu invizibil, Mustafa! rostește Kerem, eu privindu-l în ochi, încercând să mă concentrez pe cuvintele lui și nu pe starea mea de frică necontrolabilă. Nimeni nu-l cunoaște, pentru că așa vrem noi. Așa că bucură-te de momentul acesta, fata mea. Tu ești singura care-i cunoaște reala identitate! spune bărbatul de lângă mine, eu privindu-l cu o sprânceană ridicată.

        Da, ce să mai. Halal identitate și premiere pentru mine! Ce naibii?

         — Are gură, după cum bine vezi; însă nu vorbește. Respiră, bineînțeles; dar nu trăiește. Mustafa e diferit, după cum bine observi. E cel mai bun în ce face, de aceea stă singur, închis între acești patru pereți. Orice ai nevoie, el îți aduce. Nu-i așa, frate? spune Kerem, bărbatul din fața noastră afirmând scurt din cap, spusele lui.

        Doamne, în ce lume intru fără voia mea? Allah, oare fac bine ceea ce fac? Uff, Deniz. Desigur că faci. Ce e cu tine? gândesc eu.

        — Minunat! gândesc eu cu voce tare.

        — Încă nu am terminat, kızım. Știi de ce te-am adus aici, prezentându-ți-l? spune Kerem, iar eu îmi mut privirea în ochii lui, prin minte trecându-mid eja mii de idei legate de subiect.

        Neg din cap spusele lui și ridic din umeri, iar el îmi atinge umărul cu mâna sa murdară de sânge, în timp ce pe cealaltă o folosește pentru a-l atinge pe bărbatul din mijlocul nostru. Minunat, Deniz. Acum chiar ai intrat în lumea infractorilor pe care îi urmărești, mă felicit în gând.

        — Nu? răspund tot cu o întrebare, fața lui luminându-se asemeni becurilor stradale, noaptea.

        — Vreau să lucrați împreună. E o idee bună, nu-i așa Mustafa? Rostește Kerem, pe fața mea apărând un zâmbet larg. 

        La naiba, nenorociților, dac-ați ști măcar ce vă așteaptă! gândesceu,  deja făcându-mi planurile pentru viitorul apropiat.

        — Grozav! exclam bucuroasă, de parcă chiar mi-ar păsa dacă lucrez cu idiotul ăsta sau nu.

        — Bine, frate. Să încercăm și așa, spune idiotul din fața noastră, zâmbetul meu lărgindu-se.

        Minunat, Mehmet! Ce-mi puteam dori mai mult de-atât? Acum chiar sunt cu un pas mai aproape de tine și-ți promit ție, mie și mamei noastre că te voi aduce înapoi. Chiar dacă va trebui să calc peste suflete, pentru asta. Promit!

    Ce părere aveți despre acest capitol? Cine are dreptate și cine nu, în dicuția dintre Deniz și Ali? Dar între proba de încredere oferită de Kerem, frumoasei șatene? Cine credeți că e defapt polițistul salvat în ultima clipă? Cine credeți că e Mustafa? Se vor înțelege Mustafa și Deniz? Motivați-vă răspunsurile!