Stau și privesc caruselul de pe măsuța din fața mea, gândul meu fugind pentru a mia oară la el. Singurul el, care poate readuce liniștea și fericirea în această casă. Mai ales că m-am săturat să văd supărarea pe fața mamei mele.

        Furioasă, mă ridic rapid în picioare având ca și scop să scap de caruseleul din lemn ce zace „plictisit" pe măsuță. Însă când ringtonul telefonului se aude, asta îmi dă de înțeles că am primit un mesaj. Așa că-mi îndrept pașii spre el ridicându-l și citind ceea ce mi se transmite chiar de către ei. Kerem Saccin, Tolga Tekinoğlu și fiul lui Saccin, Metin Teksoy.

        Citesc mesajul, ochii mărindu-mi-se considerabil mai ales că Sacinii îmi transmit să vin urgent la ei acasă. Oare ce-or mai fi plănuind de data asta? Îmi iau geaca, telefonul și cheile, apoi ies rapid pe ușă afară, vocea mamei spărgând amalgamul de gânduri din capul meu.

        — Deniz, unde mai pleci de data asta? Nu-ți mănânci micul dejun? spune ea, însă eu doar măresc pașii spre ieșire simțind cum mă enervez din nou.

        — Nu, mamă! Poftă bună îți doresc și lasă-mă în pace! strig în urma mea ca să mă fac auzită și înțeleasă din prima, apăs mânerul clanței și ies rapid urcând la volan și pornind în trombă.

        Cu o mână pe volan, mii de gânduri contradictorii și scene care mai de care mai confuze, decid să fac eu primul pas în a schimba oarecum cursul evenimentelor. Așa că ridic cu mâna dreaptă telefonul din suport și caut numărul secret al comandantului, dând apelare.

        — Deniz? Te-ai mai liniștit? spune vocea lui joasă, pumnul meu  încleștându-se nemulțumit pe volan.

        — Îl mai vrei pe Saccin sau voi duce lupta asta la bun sfârșit de una singură, ca de obicei? îi răspund tot cu o întrebare, știind că l-am lovit exact în punctul lui cel mai sensibil: dorința de a-l vedea închis, sau poate chiar mort pe Kerem Saccin.

        — Ce s-a întâmplat, cu ce te pot ajuta? răspunde el ignorându-mi întrebarea, mai ales că suntem amândoi conștienți de răspunsul pe care l-aș fi primit.

        Din spusele lui Ali și memoriile mele, Saccin e vinovat pentru uciderea iubitei lui și a fiicei sale nenăcute, de pe vremea când el și Saccin erau la facultate. Pe vremea aceea, Martha era însărcinată cu o fetiță ce ar fi purtat numele lui Ali, însă care și-au pierdut viețile într-un mod destul de tragic: un incendiu.

        — Atunci ascultă-mă cu atenție! Mansur Șen, e un armator din Izmir ce vrea cu orice preț să facă afaceri cu Saccin! îi spun comandantului care pare a mă asculta destul de atent. 

             Minunat. Nici nu-mi doream altceva!

        — Chiar acum investighez și o să te sun imediat ce descopăr ceva! spune apoi întrerupem apelul, eu dregându-mi vocea și călcând pedala de accelerație.

        Cumva, imediat ce fac asta mă-ndrept spre locul unde cei trei m-au chemat la o discuție. Mii de planuri și întrebări se învârt în mintea mea bulversată în încercarea de a descoperi ce vor ei de la mine. Însă în același timp e și o bucurie imensă că pot să rămân pe poziții, aproape de grupul lui Saccin și infiltrată în lumea lui pentru a descoperi adevărul din spatele măștilor.

        Ajung într-un maximum două sferturi de oră la destinația mea, așa că opresc rapid mașina parcând-o din prima în spatele unei alte mașini negre, cu numerele familiei Saccin. Aud telefonul sunând scurt și știu deja cine e, așa că răspund fără chiar să mă uit la apelant.

        — Nu există nici un armator cu numele Mansur Șen, Deniz! E o capcană bine pusă la punct! spune comandantul, iar eu zâmbesc.

        Deși cumva mi-ar plăcea enorm să-l las pe tipul ăsta să-și facă de cap cu Sacinii, gândul că-i voi scăpa din mâini pe aceștia mă înfurie și mai rău. Așa că, iată-mă prinsă într-o nouă capcană a propriului eu, în care am de ales între două rele: fie vorbesc și-i salvez pe Saccini, fie tac și-i văd ucigând un om probabil la fel de nevinovat ca și mine. 

        — Bine. Merci, Ali. De aici mă ocup eu! îi spun blondului cu ochi celari, apoi întrerup apelul și decid să cobor din mașină pentru a face ceva.

        Gândul că l-aș putea lăsa pe tip să-și facă de cap se duce ușor-ușor spre nicăieri dispersându-se rapid, iar eu decid că e mai înțelept să mă ocup de situație decât să fac pe proasta și să mă aleg cu mâinile la fel de goale ca și până acum. Căci știu cât de „nevinovat" e Kerem Saccin, din toate punctele de vedere.

        Deschid, așadar portiera și cobor grăbită din mașină, strigându-l pe idiotul de Metin. Cel care se rotește confuz atunci când îmi aude vocea. Îmi trec mâna prin păr, privindu-l continuu pe acel străin plin de tupeu și prostie și fac(,) câțiva pași spre ei pentru a mă apropia mai mult.

        — Tu ce cauți aici? Nu era vorba că ne întâlnim acasă? spune idiotul de Metin din fața mea, ochii mei fixându-l însă pe bărbatul de lângă el.

        — Lasă-mă pe mine. De fapt ce faci tu aici, Metin? Faci afaceri pe la spatele tatei? îl întreb pe idiotul care-și strânge pumnii pe lângă corp vizibil nervos, de parc-ar încerca să se controleze și să nu-mi de-a vreo una peste față.

        Privirea lui Metin clar merită Oscarul în aceste clipe de nesiguranță, gândindu-se probabil că l-am prins și că voi raporta totul și știm amândoi foarte bine cui anume. Încruntătura mea vizibilă se relaxează ușor-ușor, gândul că am ajuns la timp pentru a opri dezastrul..., sau măcar primul pas al acestuia, liniștindu-mă oarecum și din punct de vedere emoțional.

        — Eu de fapt..., spune el, însă o voce i-o taie destul de rapid și dur, făcându-ne privirile să se mute spre bărbatul brunet care iese din hangarul din spate, înconjurat de o multitudine de inși la fel de suspecți ca și el și familia lui.

        — Metin nu face nimic fără știrea mea, Deniz! Credeam că ai înțeles și tu asta, deja! spune vocea lui Kerem, făcându-mă să mă simt mulțumită de prezența lui. Poate chiar prea mulțumită ținând cont de sentimentele mele reale în ceea ce-l privește. Iar tu, credeam că ai înțeles că eu nu fac afaceri cu impostori. Și cu un polițist, cu atât mai puțin! își continuă el ideea, ochii mei mutându-se rapid spre bărbatul din spatele meu acum, care însă tace și pare a-și aștepta verdictul final dat chiar de către monstrul Saccin.

        — Tată, ce tot spui acolo? spune Metin, surprins. Poate nu la fel de surprins ca mine, dar totuși..., pare destul de șocat de vestea primită. Doamne, ce fel de bărbat mai e și el și ce fel de răufăcător dacă nu știe pe cine să atragă în „familia" sa?

        — Ce ai auzit. Nu-i așa, domnule polițist? spune Kerem făcând un pas în față, trecând de mine și apropiindu-se din ce în ce mai mult de bărbatul tăcut și liniștit de mai devreme, care însă acum scoate o armă albă de la pantaloni fixând-o spre Saccin.

        Gândul de a-i lăsa să-și încheie singuri socotelile e unul destul de tentant, trebuie să recunosc. Însă amintirea fratelui meu și-a cuvintelor lui Ali care îmi spuneau ambii despre găsirea lui în viață sau nu, mă fac să-mi strâng pumnii micuți pe lângă corp știind că va exista un singur mort în această ecuație. Căci polițistul neânțeles și neajutat de nimeni, în mod sigur nu va fi criminalul.

        Îmi cântăresc rapid opțiunile și când văd în ce pare se înclină balanța, fac un pas în față poziționându-mă rapid în fața lui Kerem, smulgându-i arma albă din mână polițistului care mă privește șocat. La fel ca și Kerem, cel care le face semn băieților lui să treacă la atac luându-l și „încătușându-l" pe polițist.

         — Ce facem cu el, tată? se trezește să spună idiotul de Metin, ochii mei mutându-se rapid către el, cel care mă ignoră total privindu-și tatăl relaxat.

        — E deja destul de clar ce-o să-i facem. Luați-l! Trebuie să-l oprim din a vorbi despre asta cuiva, ați înțeles, nu? spune Saccin, ceilalți ascultându-l și băgându-l pe tip în acel hangar.

        Confuză, plină de teamă - trebuie să recunosc asta - și destul de agitată, îi urmez pe toți înăuntru încercând să păstrez distanța de ei și de orice le-ar trece prin cap. Mai ales că, știm cu toții deja cam cum gândesc Saccinii și oamenii lui mai ales în privința trădării.

        Cumva, Kerem mă vede și că mă cheamă lângă el. Pășesc așadar spre el și grupul lui de oameni, privirea lui Metin tăind parcă și mai adânc în inima mea, mai ales că-l simt arzându-mă de parc-aș fi un pui la rotisor. Ce se petrece cu mine? Nu obișnuia să-mi fie teamă. Uff, Doamne... tată... Mehmet, ajutați-mă!

         — Știi cum îți dai seama când cineva e polițist? mă întreabă Saccin privindu-mă fix, frica punând și mai repede controlul asupra minții și emoțiilor mele. La naiba, dacă mă vor prinde atunci voi avea aceeași soartă ca și polițistul ăsta. 

             Ajută-mă frate! Te implor!

        — Cum? întreb imediat ce-mi înghit temerile, ridicându-mi privirea serioasă în ochii bărbatului din fața mea, care ține o armă albă în mână privindu-mă ca pe un sac de box ce trebuie neapărat lovit.

        — Simplu. Îl întrebi asta! spune el zâmbind, toți începând să râdă. Toți, mai puțin eu, Tolga și Metin.

        Mi-e frică! Jur! Doamne, ce mi-a trebuit mie să intru în asta? De ce l-am ascultat pe Ali și poveștile lui? De ce nu am mers acasă la mama, comportându-mă exact ca pe vremuri și oferindui-o pe fiica ei cea bună, fără comentarii și justificări?

        — Îmi cer scuze de confuzie, dar..., trebuia să râd și eu? spun deodată adunându-mi gândurile, căci sunt sigură că prin cuvintele rostite de Saccin s-a strecurat o greșeală. 

             Însă care? 

        — Nu! spune Saccin-ul serios, toți oprindu-se din râs. Dacă îți spune că e polițist, împușcă-l în cap! își continuă el ideea, eu încrucișându-mi brațele la piept încă ușor agitată. Însă n-o să vedeți și voi asta, deștepților. N-o să vă arăt niciodată adevărul meu!

        — Și dacă spune că nu e? întreb privindu-l pe bărbatul din fața mea care e destul de serios și pare a fi bănuitor în ceea ce mă privește, privindu-mă exact ca o pisică ce și-a înconjurat deja șoarecele, pregătindu-se de ultimul atac. Mai ales că-n cazul ăsta, pisica nu par a fi tocmai eu.

        — Oricum nu va spune că nu e. Și dacă o face, înseamnă că neagă. Deci, împușcă-l în cap oricum ar fi. AI înțeles? spune el relaxat privindu-mă cu sprâncenele ridicate, eu coborându-mi privirea analizând totul asta în timp ce-n mintea mea se creează un adevărat haos.

        Doamne, ce cale să aleg? Ce să fac? Cum să scap de aici? De ce simt că nu mai am nici o șansă în fața atâtor bărbați, mafioți și indestructibili în acest moment, paremi-se? Îmi ignor însă sentimentul de frică ce pare a-mi paraliza încetul cu încetul mușchii corpului și-mi ridic privirea în ochii monstrului din fața mea, fiind pregătită să-l bag pe el în ceață.

        — Iar dacă va tăcea indiferent de ce-l întrebi? întreb făcând un pas spre el, curajoasă și fiind sigură că de data asta întrebarea mea nu va avea un răspuns. Ba mai mult, sunt sigură că astfel îi voi câștiga încrederea și-mi voi câștiga șansa de a ieși de-aici pe propriile picioare.

        — Uite, la asta nu m-am gândit. Dar dacă vrei să dormi liniștită, împușcă-l oricum. Vei face un bine umanității în sine. Bine? spune el după câteva secunde de meditare asupra întrebării mele, eu dregându-mi vocea, confuză.

        Violența pare a scăpa complet de sub control, acțiunile celor de aici făcându-mi pielea să se cutremure, șira spinării mele fiind străbătută de transpirație, teamă și griji în timp ce sufletul meu pare mai pustiit ca niciodată. Nu simt. Nu aud. Nu văd nimic cu excepția a ceea ce se petrece chiar sub privirile mele.

        Dorința de a-l ajuta pe polițist îmi urlă în urechi sub forma unor voci care-mi amintesc cine sunt și de unde am pornit acest război, însă gândul că voi avea aceeași soartă ca și el dacă mă opun sau voi încerca măcar s-o fac mă face să-mi doresc să-l văd pe polițist murind decât s-o pățesc eu sau oricine altcineva din preajma mea.

        De aceea, când îl văd pe Mustafa -  mâna dreaptă a lui Kerem - trăgând trăgaciul armei din mâna lui pentru a i-o oferi lui Saccin, simt un imbold uriaș care-mi impune să intervin. Fie ce-o fi, până la urmă. Voi face totul, doar ca să mă salvez pe mine și pe polițist. Dacă voi putea.

        — Opriți-vă! strig în secunda în care mâna lui Saccin se întinde spre arma albă.

        Și totul se oprește. Timpul. Aerul, ce pare a nu mai circula în jurul nostru. Curajul celorlalți. Vocile din mintea mea. Totul. Curajoasă, pășesc în față chiar în fața lui Saccin mai exact și-i  iau eu arma din mână acestuia, toți privindu-mă ca pe o ciudată.

        — Nu puteți să-l împușcați, așa! spun privind arma de parcă chiar aș avea de gând s-o descarc în capul polițistului. 

             Sper doar ca și planul meu să țină și să-l convingă pe Saccin și oamenii lui de siguranța mea.

        — De ce nu? întreabă Metin relaxat, ochii mei ridicându-se speriați într-ai lui. Speriați, dar și curajoși căci nu voi permite ca asta..., orice are să se petreacă aici, să aibă loc.

        — Îți bați joc de mine? Arma asta nici măcar nu e încărcată! spun eu, privirea lui Saccin fixându-mă dur, calmă și vizibil afectată de spusele mele. Cred. 

             Sper, de fapt!

        Deși pe interior tremur de parc-aș avea Parkinson, masca afișată de mine și pe care n-o voi da jos niciodată, astăzi..., acum e una destul de impenetrabilă și dură care exprimă o realitate a unei eu total diferită față de fata nevinovată, inocentă și cuminte pe care ei au transformat-o în această femeie duală.

       — De unde știi tu? Cum ți-ai dat seama? întreabă Saccin, eu făcând din nou un pas în față ridicând arma spre el, dorindu-mi să fie încărcată pentru a-l putea vedea mort în sfârșit.

        Însă n-o să las emoțiile să intervină acum între mine și oponent..., realitate și vis..., dorință și forța de a rezista tentațiilor pe care mintea mi le urlă continu în urechi. O să mă controlez! Pot să fac asta! Doar nu am ajuns până aici, degeaba.

        Cu zâmbetul pe buze, fals și plin de ipocrizie îndrept arma spre capul meu fiind sigură că ceea ce știu..., ce am învățat în poliție mă va ajuta. Domnul e cu mine. Tata mă ajută de acolo de sus. Fratele meu e aici, în inima și sufletul meu deși fizic nu e prezent. Deci nu voi păți nimic.

        Trag două gloanțe și exact așa cum presupusesem și-am învățat la școala de poliție, nimic nu se întâmplă. Asta deși, trebuie să recunosc c-am citit frica pe fața polițistului și chiar și-a lui Metin. Deși singurii care nu păreau deloc afectați de gestul meu au fost Saccin și oamenii lui.

        — Ați văzut? Sunt întreagă, bine și sănătoasă. Arma asta e o porcărie! spun eu, pe fața idiotului de Saccin putând citi un zâmbet destul de larg.

        Zâmbetul lui se lărgește rapid în secunda în care, „furioasă", îmi duc mâna la spate, la pantaloni și scot arma încărcată. Pășesc în față, asigurându-mă că ajung la polițist și-i îndrept arma la cap privindu-l fix, în timp ce mă rog la toți sfinții ca acest coșmar să se termine și bărbatul din fața armei mele să plece pe picioarele lui acasă.

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Unde și de ce trebuia să ajungă Deniz? Cine e polițistul cu care fiul lui Saccin își dorea să facă afaceri? De ce credeți că voia să facă asta, în ciuda refuzului tatălui său? De ce nu au căzut Metin și Kerem de acord? Ce se petrece între ei, de fapt? Ce credeți despre atitudinea personajelor? Ce se petrece cu Ali, de îi vorbește astfel eroinei noastre? De ce nu l-a prins până acum Ali pe Kerem? Ce părere aveți despre Deniz? Dar despre atitudinea ei? Ce va păți polițistul, în opinia voastră? Motivați-vă răspunsurile.