Debordând de sinceritate

        Opresc mașina în fața adresei de pe cartea de vizită păstrându-mi încă piciorul pe accelerație. Îmi privesc viitorul reflectat prin parbrizul mașinii și-ncerc să-mi păstrez un oarecare echilibru emoțional, gândindu-mă că ar fi mai bine să lucrez mai mult la stăpânirea de sine dacă nu vreau să comit câte o greșeală la fiecare pas.

        Fără să stau foarte mult pe gânduri, mai ales că simpla imagine cu fratele meu ținut ostatic de acest monstru îmi face pielea să se cutremure de nervi, decid să cobor și să intru în curtea mare din fața mea. Închid portiera și blochez autoturismul apoi înaintez sigură pe fiecare pas, spunându-mi continuu că trebuie să mă calmez.

        Sunt înconjurată de brazi frumoși și verzi pe fiecare parte a aleii pe care calc, iar în fața mea, aproape de casă, tronează ca o regină, o adevărată fântână arteziană cu model de pește, din care țâșnește apa. O ocolesc și-mi îndrept pașii spre casa mare, de culoarea cireșului pe care o văd la câțiva metri de mine.

        Cu fiecare pas făcut văd câte un bărbat înarmat de zici că păzește o adevărată fortăreață, așa că strâng mai bine arma poziționată la pantaloni, pe care am luat-o preventiv și pe care am ascuns-o sub haina neagră.

        Chiar înainte de a apăsa butonul soneriei de la ușă aceasta se deschide larg, capul lui Tolga făcându-și apariția de după lemnul masiv. Îmi trec rapid mâna prin păr și-mi înghit setul de înjurături pregătite pentru el, afișându-mi cel mai convingător zâmbet din câte dețin.

        — Ai ajuns, fată nebună! Bine ai venit! spune Tolga, zâmbetul meu lărgindu-se ușor.

        — Bine te-am găsit! spun scoțându-mi mâinile din buzunare, imediat ce eliberez catter-ul pe care l-am tot strâns în pumni până acum.

        — Vino... Tata e la piscină! spune Tolga, eu păstrându-mi zâmbetul larg pe față în timp ce-l urmez tăcută spre locul indicat de el, uitându-mă lung însă la armele celor care stau la fiecare colțișor al locuinței. La naiba, cu ei! Trebuie să-mi schimb toate planurile pentru astăzi!

        Înaintăm printre oamenii ce înconjoară locul ăsta blestemat fiind atentă la fiecare detaliu și pas pe care-l fac și mă gândesc continuu că unul dintre ei poate fi fratele meu. Însă care? Gândește, Deniz! Gândește! îmi spun continu. Coborâm apoi trei scări din lemn, piscina situându-se undeva mai jos decât locația casei, iar eu îmi trec agitată mâna prin păr.

        — Ești bine, Deniz? spune vocea lui Tolga scoțându-mă din reveria propriilor gânduri, așa că-l privesc rapid, schițându-i același zâmbet idiot de mai devreme.

        — Da, sigur! Sunt bine, nene Tolga! spun cât mai convingătoare pot fi și înaintăm apoi spre familia de sub umbrela uriașă din fața noastră.

        — Tată, cine e ea? întreabă un copil de până în treisprezece ani de lângă bărbatul așezat pe scaunul din fața mea, care se întoarce spre mine cu zâmbetul larg pe față.

        — Ea e Deniz! Vin-o, așează-te, fata mea! spune monstrul de Saccin, în timp ce eu stau nehotărâtă, făcându-mi mii de idei în cap.

        Simt însă mâna lui Tolga pe spatele meu, împingându-mă ușor, așa că înaintez un pas în față și mă poziționez exact în centrul mesei mari și rotunde în fața lui Kerem. Cuvintele lui Ali îmi răsună continu în cap, iar planurile mele se fărâmă treptat și sigur. Plus că, ideea ca idiotul de Kerem să fie cel care m-a sunat, nemaipărându-mi-se atât de sigură ca înainte. 

        Poate de aceea continui să-l privesc atât de fix și atât de tăcută. Poate de aceea încerc să mă conving pe mine că nu a fost el. Poate am înebunit atât de tare cu privire la fratele meu încât orice șansă aș avea despre și cu referire la el, deja mi se pare ceva important și de nelăsat deoparte. Doamne, ce să fac? La ce să mă gândesc?

        — Deniz, spune ceva! mă îndeamnă Tolga, scoțându-mă din nou din reveria propriilor gânduri nebune, forțându-mă să tresar ușor panicată.

        — Îmi cer scuze! Bine v-am găsit, domnule! spun trăgând cu forță aer în piept, mai ales că atâta lume îmi provoacă și o ușoară senzație de sufocare. La naiba, crezusem că am scăpat de această fobie, gândesc eu.

        — Uite, el e fiul meu, Mehmet! Salut-o pe domnișoara Deniz, dragă! spune Kerem, ochii mei fixându-l duri și nemiloși, însă mi-i închid preț de câteva secunde, apoi mi-i mut spre copilul ce își servește micul dejun lângă mama lui.

        Gândul că oricât de rău și diavolesc ar fi Kerem Saccin, e totuși un tată și un familist bun, mă face să mă gândesc dacă nu cumva îl judec prea aspru, însă când mă gândesc la asemănarea dintre numele fiului lui cu cel al fratelui meu dispărut, simt că înebunesc de nervi. Deci, unde ești, Mehmet? Unde?

        — Bună ziua, soră! spune copilul brunețel cu ochi albaștri, iar eu îi zâmbesc.

        Faptul că e înconjurat de atâta iubire, mă face oreacum să mă simt bine și relaxată, însă..., oare nu e prea multă atâta iubire? Oare chiar nu se ascunde nimic sub masca acestei fericiri? Oare nu am înebunit complet? Uff, ce de gânduri! 

        — Bună! îl salut la rândul meu pe pitic, scuturându-mi ideile nebune și-ncerc chiar să-mi clarific mintea atât de încâlcită în idei.

        Sunt luată însă prin surprindere de faptul că Saccin se ridică de pe scaunul său, atingându-mi umărul și mă duce ceva mai departe de locul unde ne aflăm, însă nu părăsim piscina. Îl urmez tăcută și mă gândesc dacă nu cumva chiar greșesc prin ce fac, însă în același timp îndoielile despre adevăratul el nu mă lasă deloc să respir. Doamne, ce fel de test e ăsta?

        — Acum te gândești probabil, ce-o mai fi vrând și moșul ăsta. Nu? spune Kerem în timp ce ne îndreptăm spre nicăieri, iar eu oftez scurt, afișându-mi același zâmbet cretin și mincinos de la sosirea mea aici.

        — Nu chiar așa, dar..., spun, însă mi-o taie rapid chicotind amuzat. Idiotul!

        — Avem o problemă importantă, de natura unei afaceri și de aceea am vrut să fii aici. Ești tânără și am nevoie de un sfat din partea ta! spune el, oprindu-se și rotindu-se pe călcâie astfel încât să fim față în față.

        Pentru o secundă, gândul că l-aș putea împușca acum și aici e unul destul de tentant, însă când îl privesc pe fiul lui, mă gândesc la faptul că nu are rost să las un copil orfan, să trăiască ce am trăit eu, doar pentru o răzbunare. Îl voi face pe nenorocit să plătească mai dur și mai mult decât și-ar putea imagina.

        — Care? spun eu, văzându-l cum se uită atent la mine, de zici că mi-ar citi gândurile. Iar eu urăsc asta, la oameni.

        — Nu ești atentă. Ce e cu tine? E totul bine, acasă? spune el, gândurile mele amestecându-se parcă și mai mult.

        — Nu! Adică sunt bine, totul e bine! exclam eu, nevrând să-i dau nimic de înțeles.

        — Minți! Uită-te la tine. Ești agitată! spune bărbatul din fața mea, în timp ce eu îngheț. Iareu urăsc mincinoșii! Așa că spune tot, nu-mi place să-i las baltă pe oamenii din jurul meu! își continuă el ideea, iar eu înghit în sec, coborându-mi privirea îngândurată.

        — Sunt bine, tată! exclam rapid, scuturându-mi ideile nebune, fără să-mi dau seama de ce scot pe gură.

        Îl aud chicotind amuzat, așa că-mi ridic privirea confuză în ochii lui și-l văd cum mă privește zâmbind, mândru. Oamenii lui se apropie nervoși, însă el îi împiedică spunându-le să nu-mi facă nimic deoarece i-am spus tată. Ce naibii, cum am putut scoate așa ceva pe gură? Eu am deja un tată. Proastă, Deniz! Ești așa o proastă!, gândesc eu.

        — Așteaptă-ne în sufragierie! Fiul meu trebuie să sosească și abia atunci vom discuta afaceri. Bine? Du-te, acum! spune el, iar eu îl ascult și-mi îndrept pașii spre ieșirea din locul ăsta.

         Tăcută, decid întâi să urc în mașină pentru a-mi lăsa armele acolo și iau poza fratelui meu, cu scopul de a o așeza în buzunarul din dreapta sus al gecii negre, din piele, pe care o port. O privesc lung însă, promițându-i fratelui meu să păstrez tăcerea și o așez la locul propus apoi văd o mașină oprind chiar la câțiva metri de mine.

        Știu deja cine e, iar asta nu poate decât să mă bucure. Mai ales că planul meu va funcționa exact așa cum l-am gândit, însă când văd cine coboară din mașină, totul se întunecă în fața mea, iar eu știu. La naiba, am fost vânată, exact de către ei. Cum s-a putut întâmpla asta?

        — Tu? Și unde pleci? E ședință. Dacă tata te-a chemat, atunci..., spune bărbatul din fața mea, în timp ce eu mă prefac că las cheile jos și deschid apoi portiera, el dându-se la o parte.

        — Știu de ședință, nu sunt atât de nebună! exclam sigură pe mine și-l urmez pe brunet spre interiorul casei.

        — Sper că mă vei susține în punctul meu de vedere. Astfel, îl vei convinge și pe tata să mă asculte! spune el, iar eu mă opresc chicotind amuzată.

        — Tu, un bărbat în toată firea, te bizuiești pe mine să-i câștigi încrederea tatălui tău. Interesant. Și scuză-mi îndrăzneala, spun eu, el agățându-mi brutal mâna.

        — Nu-l subestima pe tata, pentru că nu-l cunoști. Așa cum nu mă cunoști nici pe mine, fetițo. Așa că ai mare grijă dacă nu vrei să reintri de unde ai ieșit. Bine? Spune el furios, ochii mei ațintindu-l dur.

        — Unu, nu sunt o fetiță, așa că opriți-vă toți din a mă mai numi astfel. Și doi, nu mă subestima tu pe mine, pentru că nu ai nici cea mai mică idee despre cine sunt și ce pot să fac. Bine, drăguțule? Spun printre dinți, privindu-l fix  și subliniind apelativul, privindu-l cum începe să zâmbească. Idiotul. Jur, dacă n-ar fi cel care m-a scos din iadul acela sau fiul idiotului de Saccin pe care îl vreau mort cu orice preț, atunci ar fi văzut el. 

        Însă știind toate astea, prefer să mă abțin din a vorbi sau acționa mai mult decât e cazul, pentru a nu-i da nimic de înețels acestui deștept venit din alt oraș pentru a mă scoate pe mine din închisoare. O prostie, dacă e să mă întrebe cineva.

        Îl văd cum se face furios, aproape scoțând fum prin nări, însă totuși se abține și începe să pășească spre casa din fața noastră, eu urmându-l tăcută, îngândurată și făcându-mi planuri cu ajutorul cărora să ies o dată din casa asta pe care am ajuns s-o urăsc deja.

        Aproape că mă ciocnesc de idiot în clipa în care se oprește în centrul holului mare care ar curpinde în întregime două camere din casa mea, ochii lui fixându-mă furioși. Însă pașii ce se aud venind în spatele meu, mă fac să mă dau la o parte și să-i fac loc celui care a venit, pare-se, să ocupe acest "job" despre care idiotul din fața mea mi-a vorbit afară.

        — După cum ți-a zis deja fratele meu, domnule Saccin aș vrea să conduc eu afacerea transportului mărfurilor tale, pe mare! spune bărbatul trecut de prima tinerețe, ce se așează pe canapea, lângă el așezându-se tăcut și nerăbdător, idiotul de avocat.

        Eu stau bine merci, în spatele lui Kerem și-mi fac caulcule, iar el pare a-l asculta destul de relaxat pe cel care vorbește continu, ca o moară stricată. Îmi rotesc ochii, plictisită de discuție, mâna cuiva așezându-se rapid pe umărul meu.

        — Nu ofta, încă. Nu s-a zis ultimul cuvânt, care-i aparține tatei. Bine, fată nebună? spune idiotul de Tolga, iar eu îl privesc cu o sprânceană ridicată.

        — Nici n-o să-i ofere slujba asta. Vei vedea, nene Tolga! exclam sigură pe mine, cei trei bărbați ridicându-se rapid în picioare.

        — Știi ce vreau în clipa asta, băiete? Să ieși din casa mea și să dispari din anturajul fiului meu nătâng, înainte să pățești ceva cu adevărat greu. Pricepi? Spune Kerem Saccin, eu privind scurt scena din fața mea, ca mai apoi să-l privesc pe Tolga în ochi.

        — Dar tată, afacerea asta e chiar minunată pentru noi. Vom scoate o căruță de bani din ea! spune idiotul de avocat, eu privindu-l surprinsă.

        — Am impresia că nu m-ai auzit destul de clar, nu-i așa fiule? Se exprimă Kerem, îndreptându-și spatele, asta în timp ce bărbatul de pe canapeaua opusă lui, este scos afară de către oamenii lui Saccin.

        — Nu pot să cred că-mi faci asta, jur! spune bărbatul brunet, pe numele lui Metin Teksoy, Kerem Saccin privindu-l furios peste limite.

        — Iar eu nu pot să cred că-mi aduci astfel de lepre, la ușă! scuipă el cuvintele, ochii avocatului mărindu-se considerabil.

        — Dar tată..., spune bărbatul furios, deși e vizibil că încearcă să mascheze asta.

        — Taci din gură, prostule! Tu nu înțelegi nici acum cum funcționează asta? Spune Saccin, ochii negri ai brunetului devenind roșii de furie.

        — Tată! M-am săturat să-mi vorbești astfel! spune avocatul, furios.

        — Și eu m-am săturat să-ți tot repet astfel de lucruri! spune bărbatul, furios peste poate.

        — Domnule, poate nu ar trebui să..., îndrăznesc să spun în apărarea avocatului care pare mai mult decât dispus să ducă lupta asta...sau ce-o fi ea, la un alt nivel.

        — Tu să taci! spun amândoi deodată, eu trezindu-mă că sunt certată de amândoi. Ce naibii?

        — Nu am nevoie de un avocat, idioato! spune Metin, eu privindu-l surprinsă..., nu, șocată de ceea ce aud. Ce naibii, el era cel care părea în rahat până la gât și s-ar fi sufocat acolo dacă nu eram eu. Așa că de ce-mi vorbește astfel, idiotul?

        — Îmi pare rău, fata mea! spune Saccin, privindu-mă rapid, așa că afirm din cap că e ok și-l privesc apoi cum părăsește camera.

        — Nu pot să cred c-ai stat acolo, ca o statuie, fără să spui nimic. Ești jalnică! spune idiotul de Metin, eu privindu-l cu o sprânceană ridicată. Glumește cu mine, am impresia.

        — Îți amintești ce mi-ai spus când am încercat să intervin, sper. Nu? Spun privindu-l curajoasă și gata să-l bat pe cretin.

        — Nu te speria fetițo. Încă nu s-a terminat și te asigur că nici cu tine nu am terminat! spune el, totul sunându-mi a amenințare.

        Îl văd ieșind fulgerător afară, eu rămânând singură în ditai clădirea. Ce naibii a fost asta? De când sunt eu vinovată de certurile dintre idiot și tatăl lui, la fel de idiot? În plus, dacă l-am numit tată pe Saccin, asta nu înseamnă și că i-am acordat într-adevăr acel loc. Pentru că acel loc are deja un deținător, iar eu nu i-l voi lua niciodată tatălui meu.

        Cuvintele comandantului îmi răsună în urechi, iar eu deja am intenția de a ieși din joc înainte de a fi prea târziu. Însă de ce nu vreau să fac asta? De ce mă simt atât de blocată între minte și inimă? De ce le permit idioților ăstora să mă rănească, în ciuda persoanei intangibile care eram?

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Ce credeți despre atitudinea lui Deniz? Dar a celorlaltor personaje? Ce credeți despre conflictul creat între tată și fiu, și care credeți că e motivul acestuia de fapt? Cum credeți că a procedat Deniz și de ce? Va ieși ea din joc, sau nu? Motiva-ți-vă răspunsurile!