"Bun venit în lumea reală. Aici, nimeni și nimic nu e ceea ce pare a fi!"

   ...

             Îi ignor privirea dură și aprigă în care-mi citesc clar viitorul plin de pedepse și dezamăgiri provocate de mine, apoi îmi scot arma de la pantaloni și înaintez prin mulțime fără să-mi pese de nimeni și de nimic.

        — Comandante Şadoğlu! strig invadată de gândul nebun de-a fugi din academie cu orice preț. Scot arma și trag câteva focuri în aer, toți studenții și paznicii alergând alarmați să mă prindă. 

            Dar sunt mai rapidă decât ei. Și spun asta deoarece îi simt de la distanță, așa că urc rapid pe scena improvizată îndreptând arma către cadrele militare, polițienești și academice din locație. Toți se ridică panicați în picioare, însă pot citi calmul pe un singur chip. Cel al comandantului academiei.

        — Deniz, ce crezi că faci? Relaxează-te și dă-mi arma. Haide! spune bărbatul de 1,87 din fața mea, blond și cu ochi albaștri ce pășește spre mine curajos.

             Un real zeu pentru orice femeie sau femei, ați crede. Însă nu și pentru mine. De ce? Pentru că înainte de a-l vedea cum îl văd celelalte, eu îl vedeam ca pe un frate. Însă acum, el e inamicul meu numărul unu. La naiba! Nu ar fi trebuit să am încredere în el, niciodată.

        — Da, sigur. Te-ai gândit mult la asta, Ali? Scuze, v-ați gândit, domnule comandant? spun eu, furia ieșindu-mi prin toți porii.

             Din cauza a ceea ce simt și vreau, nu mai văd și nu mai aud nimic. Nici măcar gardienii care vin în spatele meu prinzându-mi brațele la spate de parcă eu aș fi comis vreo infracțiune. Eu. Singura care merită de fapt să primească laudele și diploma academiei.

        — Nu! Nu faceți asta! Opriți-vă! spune comandantul privind agitația creată peste tot în jurul nostru.

             Brațele îmi sunt eliberate, însă agitația tot nu se oprește. Unii aleargă de colo-colo ca niște muște fără cap, iar alții plâng, țipă și se îmbulzesc spre a scăpa cât mai repede din "zona roșie" cum este denumit câmpul de luptă aprig din cadrul academic. 

        — Aruncă arma, Deniz. Putem discuta! spune mama, de parcă asta m-ar putea ajuta în vreun fel. Sau ca și când m-ar face să-mi schimb total punctul de vedere ori gândul asupra a ceea ce vreau.

            Îl privesc fix pe comandant schițând un zâmbet plin de falsitate și ură, însă în același timp – recunosc – există și speranța că planul meu va avea succes. Planul nostru de fapt. Cu mici modificări din partea mea.

        — Pleacă de aici, mamă. Nu vrei să te rănesc, răspund neavând nici măcar curajul s-o privesc în ochi. Nu după ultima noastră ceartă de acum câteva ore.

        — Lasă arma, fata mea. Nu te juca cu viitorul tău, te rog! zice ea, iar privirea mea se întunecă fiindcă cuvintele ei încă îmi răsună în minte ca un ecou enervant de repetitiv.

            Nu vei ajunge niciodată unde vrei, dacă nu faci asta! Găsește-l pe criminal, Deniz. Ia diploma și fugi. E singura șansă să supraviețuiești în lumea asta coruptă, fiică! Acestea au fost cuvintele ei. Așa că de ce se mai roagă de mine, să mă opresc? Nu mă cunoaște îndeajuns cât să știe că nu voi renunța niciodată? În plus, mă voi ține de cuvântul dat și-l voi găsi și pe fratele meu. Altfel jur că numele meu, nu e Deniz Atatürk.

        — Asta nu e treaba ta! replic continuând să-l fixez pe Ali cu privirea și continuând să sper că s-a prins de plan.

        — Oprește-te din nebunia pe care o comiți, Deniz. Nu e frumos ce faci, să știi! spune prietena mea, iar eu mă-ntorc spre ea confuză, zâmbindu-i plină de ironie.

       — Tu nu te băga! Pleacă! rostesc dur, privirea ei întunecându-se rapid.

        — Deniz, ai înebunit? Oprește nebunia asta! repetă Sevda, însă o fixez cu privirea, iar ea face un pas în spate.

        — Haide! Nu te mai uita așa, ia-o pe mama și cărați-vă! zic dur, iar ea îi agață mâna mamei, continuând să se uite la mine de zici că mă vede pentru prima dată.

        — Dar de ce faci asta, fata mea? Ce ți-a făcut ție, academia asta? Aveai note bune și..., spune mama, iar eu simt cum totul ia o altă întorsătură în planurile mele. Și dacă situația va continua așa, atunci voi ceda psihic și fizic.

             N-oi fi eu tocmai normală la cap, însă nici atât de sărită de pe fix nu sunt cât să-i provoc mamei un infarct sau orice altă criză. În plus, am motive întemeiate să cred că ce mi-a spus comandantul cu doar două zile înainte de ceremonie e real.

        — Nenorocitul ăsta, mamă..., spun tristă făcând o mică pauză vocală, idiotul ăsta de comandant mi-a spus să mă car! Nu merit să fac parte din academie după spusele lui! scuip cuvintele, negația din cap a lui Ali fiind ceea ce mă enervează mai rău ca niciodată.

        — Eu nu am spus așa ceva! spune Ali, intervenind în discuția dintre mine și mama. 

             Cât tupeu!

        — Tu să taci! M-ai auzit? Ține-ți gura închisă, altfel știu cum să ți-o închid definitiv! spun privindu-l plină de ură, cu arma încă ațintită spre el și mâna pe trăgaci.

        — A spus că nu merit, deoarece sunt fiica tatei! continui să spun, lacrimile curgând pe fața mea asemeni unui râu înverșunat să inunde un oraș întreg.

        — Ai meritat să fii scoasă din academie, spune Ali în timp ce degetele mele încă apasă pe trăgaci aproape reușind a mă face să trag.

        — Ucide-mă pe mine și nu face asta. Oprește-te și nu ne termina, Deniz. Nu și tu! spune mama plângând, trăgând de armă și o fixează pe pieptul ei. 

             Respirația mi se taie la auzul cuvintelor ei, iar asta e numai din cauza trecutului pe care l-am cunoscut foarte bine acum două zile în urmă. Până atunci, povestea tatei despre cum a prins mulți criminali și răufăcători m-a făcut mândră de el. Însă la vederea documentelor în care e acuzat de complicitate la crimă și furt și alte multe chestii de genul, am înnebunit.

        — Mamă! spun eu venindu-mi în fire și-l privesc pe Ali cum doar stă acolo, în mijlocul scenei și ne privește tăcut și relaxat. 

             Mă va ajuta, oare? O va lua pe mama de aici? Mă va ajuta să duc planul nostru la bun sfârșit? Mă va ajuta să-l găsesc pe fratele meu și să descopăr adevărul? Va face ceea ce am discutat în urmă cu câteva ore? La naiba, voi înnebuni.

             Îl privesc pe Ali și observ că nu schițează nici un gest care să-mi spună Da. Te voi ajuta, Deniz, de aceea furia din mine crește și mai mult și mă simt și mai dezamăgită de el. Pentru că acum, în aceste secunde, văd de fapt cine e de fapt adevăratul criminal dintre noi.

             Înainte de orice altă acțiune sau orice alt gând, îmi simt mâinile trase la spate și mă văd încătușată de către gardienii acestui loc. Însă tot nu-mi mut privirea plină de dezamăgire și ură din ochii comandantului. Când îmi arunc ochii spre mama pentru o ultimă dată, o pot vedea cum mă privește plecând și-având lacrimi în ochi.

        — N-o să mai vezi lumina zilei niciodată, Deniz! Îți promit asta! îl aud pe comandant strigând în urma mea, apoi luăm cotitura clădirii și urcăm în mașina poliției.

             După un drum de maxim zece minute mașina oprește, iar eu sunt coborâtă și pornim spre noua mea „casă". Pușcăria, adică. Merg înconjurată de femei polițist și când ajungem în fața celulei mele, una dintre ele îmi desface cătușele și mă "invită" politicos înăuntru.

            Minunat. Și acum, ce voi face?

            Cad pe lângă zidul de țevi, numit "cușcă" în cadrul academic și în lumea sărăcioasă din care provin și jur că aproape că mi-e milă de mine. Și nu pentru ce am făcut, cât pentru ce nu am făcut. De ce am permis ca mama să vadă toate astea? De ce i-am rănit sufletul, atât de mult? De ce am acceptat planul lui Ali, deși știam că el nu mă va ajuta?

            Mă-ntorc lângă peretele din spatele meu și fixez un anume punct pe tavan, amintindu-mi cuvintele mamei. Dar ele mă lovesc mai rău decât un bumerang rănindu-mi și mai tare inima. La naiba, eu nu eram așa! Nu obișnuia să-mi pese atât de mult. Atunci de ce am permis să-mi pese?

        — Bun venit în lumea reală, păpușică! Aici nimeni și nimic nu e ceea ce pare! vine și prima mea întâmpinare în acest loc, iar eu mă ridic în picioare privindu-mi viitoarele colege de pedeapsă. La naiba! Voi avea așa niște zile lungi pe-aici...

    Ce părere v-a făcut acest capitol? Dar acțiunile lui Deniz? Despre ce plan credeți că vorbește fata, cum că l-ar fi făcut cu Ali? O va ajuta comandantul? Va ieși ea vreodată din închisoare?