— Cosmo! Cap de pește, trezește-te odată! Dragonii ăia n-or să se hrănească singuri!

        Cosmo închise ochii și mai strâns.

        — Încă cinci minute, mamă, mormăi el, cu fața înfundată în materialul aspru al pernei.

        Mama lui se apropie de pat – de scândura de lemn care îi servea drept pat, mai degrabă – cu pași nerăbdători. Băiatul abia se abținu să nu țipe când aceasta îl întoarse pe o parte și îi deschise ochii forțat, depărtându-i pleoapele cu degetele ei înfipte, îndemânatice.

        Femeia înaltă, toată numai coate și genunchi, care se vedeau clar prin rochia simplă de pânză, încinsă cu o cingătoare în talie, îl privi lung pe fiul ei. Prin ochii obosiți, injectați, Agatha, cea care îi dăduse viață, îi apăru lui Cosmo ca o căpiță de culoarea lanurilor de grâu, cu haine murdare atârnate pe deasupra.

        — Să nu-mi spui că ai pierdut iar toată noaptea pe câmpiile Lark.

        Cosmo se întoarse cu fața în sus și căscă adânc. Spuse doar:

        — Câmpiile Lark sunt Câmpiile Strălucitoare de-acum.

        Agatha Evander oftă. Cu un semn din deget, ridică de pe podea sandalele din lemn împletit, pline de noroi ale lui Cosmo, făcându-le să leviteze o clipă în aer înainte să le adauge la grămada de haine care se balansa într-un echilibru precar pe umerii ei.

        — O să-i spun domnului Lark că tu și cu fie-sa i-ați călcat în picioare grâul. Din nou. Îi spun imediat ce-l văd. O, să vezi ce-o să-i placă.

        Băiatul deschise ochii, ca electrocutat.

        — Pomenește-mă doar pe mine. Ada nu...

        Mama lui îl întrerupse, pufnind ușor.

        — Nu vă pomenesc pe niciunul. Nici pe tine, nici pe zgâtia aia de Adara. Dar mișcă-te. Yore-i cam agitat. Și, dacă nu te ocupi de el, o să fac din tine următoarea porție de mâncare pentru el.

        Agatha îl privi pe fiul ei cu ochii ei violeți, caleidoscopici. Irizații aurii sclipiră în privirea ei. Oricât încercă să treacă prin aura ei, Cosmo nu-i putu descifra sentimentele. Nu de parcă ar fi știut s-o facă. Încă.

        Rămase cu ochii închiși și se întoarse pe partea cealaltă, îngropându-se în pânza care-i servea drept așternut. Căscă.

        — Cinci minute, oftă mama lui. Dacă de mâine îți primești și tu magia, nu înseamnă că nu mai trebuie să mă ajuți în casă. Cineva trebuie să meargă în Piață să cumpere cele de trebuință pentru ceremonie; eu mă duc la râu și am treabă în centru, după aceea.

        Puse o pungă de piele pe masa din mijlocul cămăruței. Monedele dinăuntru zornăiră.

        — Ai grijă la hoți. Nu te băga în belele. Și să nu...

        — Știu, mamă. Nu cumpăr nimic în plus. Doar esențialul.

        Agatha îl sărută pe obraz. Pașii ei se îndepărtară spre tocul ușii, apoi se opriră.

        Se întoarse și îi strecură în palmă un bănuț auriu. Băiatul tresări la atingerea metalului rece.

        — Poftim. Meriți puțină distracție, totuși, trebuie să recunosc.

        Deși glasul mamei lui era autoritar, Cosmo descifră căldura și ușoara ironie care i se strecuraseră între cuvinte.

        — Mulțumesc, mamă.

        Femeia îi aruncă o jumătate de zâmbet.

        — Gata, să nu ți se urce la cap! Cinci minute, nu uita.

        Cu asta, ieși din cameră.

        Pe chipul băiatului de paisprezece ani se întinse un rânjet larg. Deschise ochii și mai că nu sări din pat, mototolindu-și cămașa de noapte sub pernă. Se schimbă în grabă într-o bluză subțire, albă, una dintre hainele bune, peste care își aruncă o vestă, în pantalonii bufanți și-n cizmele de piele. Mergea în Piață, doar.

        Înșfăcă punga cu bani de pe masă.

        Apoi, de parcă nu i-ar fi fost niciodată somn, Cosmo o tuli pe fereastra deschisă.

        O briză ușoară îi răcori chipul. Se spălă pe față în lavoarul din fața ferestrei lui; apa rece, cristalină, în care se reflectau încă umbrele nopții, îl făcu să zâmbească. Lăsă în urmă casa micuță, îndesată, din pământ frământat cu apă, cu acoperișul din paie – care s-ar fi prăbușit demult dacă n-ar fi fost tatăl lui și-al Adarei prin preajmă –, și o luă țintă spre grajdul dragonilor, cu pași mari, fluierând un cântec înalt, vesel.

        Zgomotul de metal frecat pe metal și mârâiturile lungi, amenințătoare, se auzeau încă de când abia făcuse câțiva pași, și se intensificau pe măsură ce se apropia. Oftă, pregătindu-se de cutremur, și privi scurt spre cerul întunecat, înainte de a intra. O singură dâră de lumină săgetase văzduhul, în puținul răstimp când traversase curtea. În rest, totul părea cufundat într-un gri ceruit, ca zmângălit cu cărbune; spălăcit și ploios, dar plin de farmec. Lumea prindea viață, și...

        O nouă rafală de mârâituri furioase zgudui pământul.

        Perfect! Urlete de dragon. Exact ceea ce avea nevoie la șase jumătate dimineața.

        Cosmo trase aer adânc în piept și intră.

        Yore, puiul lor de dragon karavadan, se agita, într-adevăr. Când păși dincolo de gardul micului țarc, cu un pumn de boabe de rodie din rezerva de la intrare și cu doi șoricei atârnându-i inerți în mâini, micul cutremur se opri pentru o clipă, apoi se rezumă, cu o și mai mare magnitudine.

        Se apropie cu un șoarece mai mărișor, suculent, și încercă să spună ceva pentru a-l liniști, dar, când deschise gura, Yore slobozi un jet de apă rece ca gheața pe nări.

        Dragon karadavan. Oceanic. Desigur. Desigur că scuipase pe el. Așa spunea bună-dimineața.

        Cosmo începu imediat să tremure de frig și își scutură bluza de in, scuipând apa sărată care-i umpluse gura. Privi lung creatura magnifică, albastră-aurie, cu aripi crestate, solzoase, care se zbătea și trăgea de lanțurile care-o legau de stâlpul de susținere al țarcului. Sub ocheada lui stăruitoare, dar blândă, Yore se așeză pe burtă, încolăcindu-și coada în jurul botului imens.

        — Cuminte, Yore.

        Yore ridică capul spre Cosmo, fixându-l cu ochii lui amețitori, aurii, apoi se așeză pe burtă, ridicând un nor de praf.

        — Așa mai merge, zise băiatul, mângâindu-l pe spate. Ai un temperament năucitor azi. Mă dai pe spate.

        Yore se gudură la picioarele lui, tresăltând și lovindu-se de Cosmo. Împinse ușor în palma băiatului și trase adânc aer pe nări, inspirând mirosul rodiilor, mirosul puternic de parfum, de ocean și de depărtare.

        Rodiile Axoniei erau ca niciun alt fruct din lumea întreagă. Zemoase, cu gustul între căpșunile acrișoare care se culegeau în vârful Munților Prăbușirii și dulceața mierii de albine din Taranthos, Regatul Apusului, acestea creșteau numai în capitală, în Dáovin, într-o gospodărie a unui nobil de pe malul mării – de care, întâmplător, tatăl lui se îngrijea – și erau de-o culoare sângeriu-vineție, ușor albăstruie. Pe deasupra, constituiau singura hrană adecvată pentru dragonii din tot ținutul. Șobolanii ocazionali erau doar un bonus din partea vulaxarilor.

        Cosmo sparse o boabă între dinți. Aroma încântătoare, absolut delirantă, i se sparse în gură, făcându-l să înghită în sec.

        Yore îl împunse din nou, de data asta în șold, aproape dezechilibrându-l. Izbucni în râs.

        — Bine, Yore. Gata. Poftim.

       Jumătate de pumn de rodii se rostogoli din palma lui Cosmo, împreună cu unul dintre cei doi șoricei albi. Yore pufni scurt, recunoscător. Înfulecă șoricelul dintr-o înghițitură, apoi tăbărî asupra boabelor colorate, hăpăind hulpav.

        Sora lui Yore, Aeriys, se ascunsese într-un colț, strângându-și aripile în jurul trupului mărunt. Cosmo o mângâie pe spatele solzos, sidefiu cu irizații violet, și lăsă la picioarele ei celălalt șoricel și rodiile care i se cuveneau. O privi mulțumit cum se descleștează din ghemul de aripi și culoare și se întinde spre ei.

        Înainte de a mânca, însă, Aeriys ridică botul auriu spre Cosmo și lăsă o suflare fierbinte să-i părăsească nările.

        Cosmo privi, uluit, cum hainele i se uscară pe el.

        — Mulțumesc, fetițo.

        Făcu câțiva pași înapoi, cu fața spre cei doi dragoni, și urmări amuzat felul în care aceștia băteau cu picioarele dinapoi în pământ în timp ce mâncau, de plăcere, răscolind nisipul și praful. Apoi, cu urma unui zâmbet atârnându-i în colțul gurii, ieși în iarba udă de rouă.

        Între timp, se luminase. Curtea era cuprinsă de o frumusețe pură, matinală și proaspătă, învăluită în miresme calde, care îl gâdilau pe cerul gurii. În fiecare respirație pe care o trăgea în piept era suficient aer; în fiecare bătaie de inimă, Cosmo putea simți magia sclipitoare care îi stătea atât de aproape de vârfurile degetelor, atât, atât de aproape, parcă așteptându-l s-o pălmădească, să-i dea formă și viață.

        Mintea îi zbură fără să vrea la Stelele Prăbușite. La frânturile de astre care se prăbușiseră undeva, departe, unde niciun suflet uman nu mai călătorise până atunci, pe care visase să le vadă încă de când auzise de existența lor. Se spunea că veneau din altă lume; că frumusețea lor îi putea orbi pe cei nevrednici, dar le putea dezvălui inspirația și adevărul absolut celorlalți, înălțându-i la adevărata viață și la îndrăgostirea de existență.

        Oricum, el nu-și dorea să le vadă pentru asta, căci se îndrăgostise de existență de mult – ci, întrucât era un visător incurabil, a atinge stelele stătea scris în cromozomii lui, pur și simplu. Asta, și nevoia de aventură și de călătorie care i se ascunsese în oase.

        Era și o legendă. Un cântec străvechi, cântat la ceremonii și șoptit în jurul focurilor de tabără din pădure, când zânele nopții ascultau. Cu unele versuri ciopârțite și pierdute sau cu cioburi de timp măcinate între cuvinte, cu fragmente care s-au pierdut în vânt ori au trăit dincolo de limitele realității, existând dinainte de univers, de la nașterea zeiței artelor, Aestrella.

        Căci prima unitate de măsură a cosmosului fusese cuvântul.

        Cosmo se pomeni privind spre cer, mai mult în gol, cu picioarele încrucișate pe bordura de cărămidă pe care se așezase. Pe o distanță de câțiva metri buni în jurul lui era doar iarbă curată, acoperită într-o broboadă de rouă.

        Se ridică și atinse, din loc în loc, florile de gardania lila, aurii și albastre, care răsăreau din stropii de soare și din razele de lună în fiecare noapte, murind la apus și înălțându-se din nou în fiecare dimineață. Sub degetele lui, clopoțeii se scuturau de apă și străluceau mai întâi difuz, abia perceptibil, apoi se aprindeau în pulsații năucitoare de culoare și viață.

        Grădina era înecată în curând în jocuri de lumini ca de pe fețele unui cristal și în clinchetele de porțelan ale gardaniilor delicate, ce mai că nu se confundau cu râsetele vântului care sufla printre ele, făcându-le petalele de sticlă să se ciocnească una de alta.

        Câteva clipe mai târziu, ușor melancolic și cu un clopoțel al soarelui albastru prins în vestă, Cosmo se apropie de straturile de legume. Sări gărdulețul scund de lemn și scutură roua care-i rămăsese pe palme de la gardanii pe rodavinii, un soi de cartofi încrucișați cu ridichile, care doar cu asta se hrăneau.

        Apoi, își aminti că mai are destul de multe de făcut până să plece în Piață.

        Într-un colț, undeva în spatele casei din pământ frământat cu apă, se afla cotețul cu găini, lângă vulaxaro și femelele skubraa. După ce hrăni găinile, băiatul ridică cutia cu râme pentru skubraa și se apropie de barele metalice, solide ale gardului care le separa de celelalte două specii, strecurându-și mâna printre ele.

        Trei ființe întunecate năvăliră spre el, alunecoase, subțiratice, aproape năluci, cățărându-se una peste alta cu ghearele. Îl trecu un fior și aruncă pur și simplu râmele pe pământul umed, până să apuce una dintre skubraa să-i găurească degetele. Femelele tabărâră una peste alta, mușcându-se, zvârcolindu-se și mârâind înfundat, într-un haos de pene și sânge.

        Ușor tulburat, Cosmo se întoarse spre gaura din peretele casei, apucă în palme borcănelul cu felii de mere și pepene cu miere pentru vulaxaro. Două creaturi drăgălașe, păroase, puțin mai mici decât un raton, țâșniră imediat prin ușița care le era destinată și i se cocoțară pe umeri.

         Băiatul le mângâie pe căpșoarele micuțe, în timp ce acestea îi mâncau din palmă, lingându-i degetele cu limbile lor subțiri. Ochișorii scânteietori ai micilor vulaxaro, albaștri ca locul unde se întâlnea Marea Aurie cu văzduhul, rotitori și scânteietori, erau de departe printre lucrurile lui preferate din Axonia. Iar Jaro și Kari erau adevărate comori; unele dintre cele mai folositoare animale, de asemenea. Prindeau șobolanii pentru Yore și Aeriys, alungau hoții și protejau gospodăria de dăunători.

        După ce le oferi fructele, Cosmo îi bătu ușor pe spatele alb, imaculat, și îi îndemnă să se întoarcă în adăpostul lor. Kari și Jaro înclinară din capetele micuțe și coborâră de pe umărul lui, nu înainte de a-i sări în cap și a-l trage de păr, în semn de afecțiune.

        Cu un zâmbet larg întipărit pe chip, făcu cale-ntoarsă, ocolind casa și terminând treburile mărunte pe care mama lui n-apucase să le facă înainte să plece la râu: să scoată apă din fântână, să facă ordine prin curte și să aibă grijă să nu invadeze stinytele, nimfele pădurii, niște ființe cu pielea verzuie, absolut infernale, straturile de legume.

        În fiecare zi erau câte una sau două care găureau gardul. În fiecare zi! Pufni ușor când ridică o stynită în aer, apucând-o de urechea ascuțită, în timp ce aceasta încerca să se strecoare pe sub gardul de lemn. Nimfa minusculă începu să se zvârcolească ca arsă în mâna lui, țipând pe un glas subțire, în limba zânelor. Cosmo ridică din sprâncene.

        — Yser mana i, Floria.*

        Stinyta scoase un icnet de surpriză și se desprinse de el, nu înainte să-l muște de vârful degetelui. Scoase limba la el și se îndepărtă, pe jumătate sărind, pe jumătate zburând. Cu siguranță nu se așteptase să-l audă vorbind în limba zânelor pădurii.

        După vreo douăzeci de minute, totul era în ordine. Soarele se înălțase binișor pe cer, colorând orizontul în roșu și auriu.

        Cosmo se întoarse în grajdul dragonilor.

        Părăsi casa cufundat în gânduri, zburând pe spatele lat al lui Yore. Oricât ar fi vrut să creadă asta, el și Aeriys nu mai erau atât de mici pe cât i-ar fi plăcut să fie. Mâncau din zi în zi mai mult. Ce făcuse Yore azi? Ah, acela era un semn că mai avea câteva luni și atingea maturitatea.

        Iar să crească doi dragoni karadavani adulți? În situația în care erau, în care abia-și permiteau să cumpere câteva alimente pentru Ceremonie?

        I se strânse inima. Urma să fie greu s-o convingă pe mama lui să nu-i vândă.

★

        Să-i spui lui Cosmo Evander să nu se bage în belele era ca și cum i-ai fi spus Adarei Lark să nu mai continue să fie o visătoare incurabilă. Sau să se oprească din cântat.

        Sunetul plin, vibrant și energic al lăutei îi învălui încă din zbor, trezindu-i un sentiment aventuros de euforie și de căldură pe spate. Notele atât de cunoscute, cântate de degete sigure, dibace, care ciupeau corzile cum numai o singură persoană din câte cunoștea ar fi putut, îl conduseră spre Adara Lark încă dinainte să-i poată vedea creștetul atât de roșcat, încât bătea în violet printre sutele de persoane care forfoteau în Piață.

        Mulțimea se adunase în jurul ei, ca în fiecare dimineață, într-un grup mare, animat. Un zâmbet înflori pe chipul lui Cosmo când recunoscu unul dintre cântecele lui. Cel pe care-l compusese în seara precedentă, de fapt, când dăduseră raita prin Câmpiile Strălucitoare. Cuvintele se prăvăleau de pe buzele Adarei ca șopotele nestăvilite ale unui râu; cuvinte curajoase, despre libertate, eroism și revoluție, despre aspirații și călătorii și stele și despre ce însemna a fi om.

        Un fior de bucurie îi pătrunse până în inimă la vederea zecilor de oameni, bărbați, femei, copii, de toate formele și culorile și cu tot felul de glasuri, de la cele mai groase, la cele mai subțiri, care se roteau, dansau și râdeau, aplaudând și cântând într-un glas cu prietena lui cea mai bună. Cântând vorbele și gândurile lui.

        De departe, din marea de oameni, o siluetă zveltă, îndesată, dar puțin mai înaltă decât Adara, se îndepărtă.

        Îi dădu lui Yore un pinten, făcându-i semn să încetinească și să se apropie. Dragonul coborî în cercuri largi, tremurând în valuri de energie și abia înfrânându-și impulsul de a o lua la goană peste Piață, prin văzduh. Cosmo sări din spatele lui de la câțiva centimetri în aer, aterizând cu ambele picioare pe marginea fântânii, în spatele Adarei.

        Roșcata se întoarse spre el, radiantă, exact când ultima notă se stingea în aer.

        — Acasă, Yore!

        Dragonul înclină botul auriu. Cu un mormăit scurt, bolborositor, se întoarse și-și șfichiui coada țepoasă în aer, țâșnind spre cerul limpede și învârtindu-se mulțumit printre nori, strălucitor în soarele de aprilie.

        Adara îl apucă pe Cosmo pe după umeri, smucindu-l de pe marginea fântânii și aproape făcându-l să se împiedice. O ușoară roșeață îi năvăli în obraji.

        — Doamnelor și domnilor! declamă roșcata, cu vocea ei îndrăzneață amplificată de entuziasm. Scriitorul meu, artistul din spatele cuvintelor pe care le auziți zilnic – și despre care știm că vă bântuie mințile: Cosmo Evander!

        Cosmo izbucni în râs, în timp ce mulțimea îl copleși cu aplauze.

        Adara își apucă mai bine lăuta de gâtul îndoit și îl trase din mulțime, râzând.

        — Ce-a fost aia?

        — Ce-a fost aia? Aia a fost mulțimea, Cosmo.

        Ochii fetei străluceau. Pielea tuciurie îi strălucea. Strălucea cu totul.

        — Adoră cântecele astea.

        Cosmo ridică din umeri, cu un rânjet atât de larg pe chip, că mai că nu-i ieșea din cadrul feței.

        — Dar mâine-i ziua ta. Așa că hai să facem spectacol.

        Băiatul flutură punga cu monede și o scoase din buzunarul de la piept pe cea dăruită de mama lui. Adara mări ochii, entuziasmată. În privirea ei dansa ceva auriu, o căldură.

        — Vino! spuse, trăgându-l de mână. Vânzătorul de amintiri are iar deschis. Și sunt o grămadă de poțiuni noi; din alea aurii, în special. Și...

      Cosmo o concedie cu o fluturare amuzată din mână, ignorând complet partea despre vânzătorul de amintiri. Cu siguranță că Adara inventa din nou, cum obișnuia să facă; nu exista așa ceva, cel puțin nu din câte să știe el.

        — Întâi cumpărăturile, Ada.

        — Pe cine crezi că păcălești?

        Cosmo roti moneda aurie, strălucitoare, în mână. Chicoti, dându-și o șuviță din părul cârlionțat, lung cam până la umeri, după ureche.

        — M-ai prins.

        Adara râse și îl trase de mână printre oameni, cu lăuta atârnată pe umăr.

        Pe jumătate alergând, pe jumătate răzând și ciocnindu-se de oameni, traversară prin Piață. Se adunase atâta mișcare, atâta culoare, atâtea vârtejuri de viață, și freamăt, și sclipire, și frumusețe!

        Pe bună dreptate, căci Dáovin era capitala regatului, iar Piața reprezenta principalul centru comercial, în care toți locuitorii din Axoniei se intersectau pentru schimburi și adunări culturale. Toți, de la nobili, cei care trăiau în afara zidurilor, departe de frigul caselor din sătucuri și de supa lungă de morcovi, la vânzători, la producători și la fermieri.

        Cosmo se izbi în plin de o femeie. Când vru să-și ceară scuze, degetele lui atinseră accidental mătasea, materialul fin al rochiei acesteia. Croiala și culorile aprinse, în nuanțe de albastru adânc, îi trădau proveniența nobiliară, chiar mai bine ca expresia acră, strâmbă și absolut ilară a purtătoarei.

        Pe chipul băiatului înlemnit se întinse șocul absolut. Se îndepărtă aproape automat de ea, împleticindu-se înapoi, dar rămase cu ochii măriți de groază ațintiți asupra ei. Cu o mișcare scurtă, Ada îi trase vesta maronie peste cap, ascunzându-l și împingându-l mai departe, în valurile de oameni. De îndată, Ada îi trase vesta maronie peste cap și îl înghionti înainte, amestecându-l mai departe în mulțime, cât de repede puteau merge fără să pară suspecți.

        Când se aflau la o distanță sigură, la standul unui vânzător de salată, iar pătura apăsătoare a șocului îi alunecase de pe umeri, Cosmo nu-și mai putu stăpâni rafala de râsete.

        — Ai văzut-o? întrebă el, abia mai putând respira. Dumnezeule, ai văzut-o? Avea exact fața mamei când a mâncat din greșeală melci.

        Adara începu și ea să râdă.

        — Și tu cam tot așa. Aveai ochii bulbucați de zici că-ți săreau din orbite. Și încremeniseși acolo.

        Îi trase un cot în coaste.

        — Melcule.

        Cosmo înălță o sprânceană.

        — Pardon? Melc? Te iau la o sută de metri. Și plat, și cât vrei tu.

        — Mai vedem noi.

        Cosmo o împinse mai departe. Din mers, amândoi se bucurau de minunile Pieței; de toate condimentele și aromele de pe tarabe care îi învăluiau și le gâdilau cerul gurii, de la scorțișoară, busuioc și gehí, pudra aurie din pietre ale vântului zdrobite, care conferea mâncării o savoare ușoară, aerată, până la cel mai fin și rafinat șofran, toate închise în mici recipiente strălucitoare, menite să atragă privirea; de fructele rotunde, lustruite, exotice; de mătăsurile și dantelele atât de fine la atingere; de parfumurile florale absolut înnebuitoare, care îmbibau hainele; de bijuteriile sclipitoare, cu pietre prețioase; de pielea neprelucrată, cu mirosul pur, specific; de sticlă, de sticla în care se reflectau soarele și cerul, de sticla colorată, obișnuită, dar și de cea fermecată, pentru vrăjitorii; de feluritele țigarete care afundau fiecare pas în fum colorat; de vopselurile vii, aprinse, albastru-oceanic, carmin și violet, din scoici pisate aduse de la malurile îndepărtate ale mării, dincolo de, dincolo de... nici el nu știa cât de departe. Dar numai gândul îi făcea inima să tresalte, o, Doamne!

        Nu și-ar fi putut permite lucrurile alea nici în cele mai frumoase vise.

        O apucă pe Adara de încheietură, oprind-o pe loc. Scoase punguța de piele din buzunarul de la piept al vestei și împinse o monedă aurie pe tejgheaua vânzătorului de condimente.

        — Gehí, te rog.

        Vânzătorul ridică privirea încadrată de o barbă roșcată abia mijindu-i din hârtiile pe care le urmărea. O încruntătură i se croi între sprâncenele dese, probabil din cauză că i se vorbise atât de familiar. Scoase din toc pana lungă cu care scria. O picătură de cerneală albastră se scurse pe masă.

        — Cosmo! tresări acesta, când dădu cu ochii de băiatul din fața lui.

        Glasul lui tânăr, dar obosit, îl făcea să pară mai în vârstă decât cei douăzeci și cinci de ani pe care-i avea. Bărbatul privi o clipă în depărtare, clipind des. Grimasa de pe chip i se destinse.

        — Mâine-i zi mare pentru tine, nu, băiete? Ah, ceremonia... Parcă-mi amintesc ziua aia pentru mine.

        Cosmo zâmbi.

        — De câte ori nu mi-ai povestit, Drafton.

        Drafton îl fixă cu o căldură pe care n-o putea regăsi în ochii multor persoane din sat, în afara momentelor în care el și Adara cântau.

        — Îmi amintesc fiecare dată.

        Bărbatul făcu o pauză și îi împinse un borcănel de gehí pe masă. Își scărpină începutul de barbă,

       — Săptămâna viitoare trebuie să pleci... spuse. Știi că, în timpul acesta, tu și ai tăi sunteți mereu bineveniți la mine, nu?

        Cosmo aprobă din cap. Îi împinse o monedă aurie pe tejghea, la care Drafton îi înapoie una mai măruntă, poleită cu argint.

        Drafton ezită puțin. Închise și deschise gura, apoi se hotărî, în sfârșit, să vorbească. Însă degajarea lui părea să nu se potrivească cu tonul gol cu care rosti cuvintele, de parcă nici el nu le-ar fi crezut.

        — Apropo, spune-i tatălui tău când se întoarce că-mi datorează un fin, bine? Nu-i grabă, îl știu om de cuvânt, dar e de mai mult de o lună deja de-atunci, și știe și el cum stă treaba cu...

        Lui Cosmo i se strânse inima. Fără să clipească, însă, scoase din buzunarul de la piept moneda de la mama lui. I-o puse lui Drafton în palmă. Împreună cu Adara, se întoarse pe călcâie să plece.

        Glasul vânzătorului de condimente îi urmări însă, la nici o clipă distanță.

        — Hei, stați!

        Cosmo se întoarse.

        Drafton privea în gol moneda aurie, jucându-se cu ea în vârfurile degetelor și pasând-o dintr-o mână în alta. Printr-un pocnet, finul se evaporă. Tot satul știa că, înainte să fie angajat, fusese ucenic de astrolog, iar, mai apoi, iluzionist și magician.

        — Nu te-am auzit azi, Ada, rosti el, condescendent. Ce-ar fi să-mi cânți tu bucata aia despre care vorbește toată lumea? Ați cam devenit faimoși prin partea asta, artiștilor.

        Pe chipul Adarei sclipi un surâs. Fără să ezite prea mult, fata își ridică lăuta și reîncepu cântecul pe care-l auzise Cosmo și mai devreme.

        Iar lumea se întrerupse.

        Brunetul fu cuprins de un fior. Notele începeau de jos, din adâncurile pământului, de parcă i-ar fi săpat în respirații, în plămâni și în carne, și urcau încet, urcau cu sângele, cu dealurile, cu lumina. Fiecare dintre versurile lui, cântate cu vocea înălțătoare a Adarei, se transforma în secundă și în pui de timp, în suflu cadențat, neîntrerupt, în explozie și în existență complementară cu tăcerea.

        Roșcata se sprijini de el, lăsându-se ușor pe spate. Cosmo îi sărută vârfurile degetelor, ușor ironic, și o învârti de două ori. Ultimul acord al lăutei se stinse prin foșnetul discret al rochiei ei.

        Drafton îi pasă moneda înapoi lui Cosmo. Expresia tensionată și tristă de pe chipul lui se topi.

        — Ce? întrebă, aspru, când văzu privirea încurcată a lui Cosmo. Îmi aduc și eu contribuția pentru o muzică bună. Cum pot.

        Băiatul de paisprezece ani îi zâmbi și o săltă pe Adara pe umeri.

        — Hai să mergem, piticanie.

        Adara chicoti și-i ciufuli părul.

        Cosmo se răsuci pe călcâie.

        — Mulțumim. Mulțumesc.

        Drafton le făcu semn cu mâna, expediindu-i. Însă zâmbetul de pe chipul lui tânăr spunea cu totul altceva.

        Cu Ada clătinându-se în spatele lui și cu lăuta atârnată pe umărul ei lovindu-i-se la intervale regulate de coaste, Cosmo se împinse prin mulțime. Un zâmbet i se strecură pe chip. Un zâmbet abia simțit, dar real, care se mărea cu fiecare chip care-i recunoștea și cu fiecare voce care îi saluta, chiar dacă acestea erau puține.

        Cumpără totul, de la legume, la puțina cantitate de carne pe care și-o permiteau, carnea de pasăre, și la ingredientele necesare pentru prepararea felurilor de mâncare tradiționale pentru ceremonia Armelor: pene de pasăre phoenix, cihlimbar pisat, lacrimi de zâne și solzi de dragon yatardan, dragon de foc. După câteva străzi, gâfâia deja și avea brațele pline, așa că fu nevoit s-o lase jos pe Adara, pe o bordură de cărămidă. Fata sări sprinten din spatele lui și îi luă o parte din plasele încărcate.

        Cosmo își trecu punga cu ingrediente în cealaltă mână și scoase punguța de piele maronie din buzunarul de la piept. O scutură ușor. Nu știa ce se aștepta să audă, pentru că știa prea bine că se golise.

        Din fericire, cumpărase totul. Mama lui îi dăduse exact atâți bani câți știa că i-ar fi trebuit, nici mai mulți, nici mai puțini, însă vânzătorul de poțiuni ținuse la prețul apei de izvor fermecat mai mult ca de obicei și fusese nevoit să renunțe și la moneda de la ea.

        Adara îi făcu un semn pe umăr, însă. Într-o mână, ținea ridicat, victorioasă, un fin nou, strălucitor. Dumnezeule, de unde-l luase și pe ăla?

        — Vino să-ți arăt ceva.

        Îl apucă de mână și îl conduse prin culoarele roșii, pietruite și din ce în ce mai întortocheate ale Pieței. Cosmo ridică sprâncenele, surprins. Era conștient de faptul că Ada știa Piața ca pe liniile din palmă, pentru că-i memorase cândva, practic, harta, doar că nici măcar el, care cutreiera de distracție, nu mai fusese pe străduțele acelea lăturalnice, care se îndepărtau ca un labirint de zona centrală. Pașii îi sunau noi și neatinși pe caldarâm, cu un ecou și răsunet straniu.

        Peste nici câteva clipe, Adara trecea pragul scund al unui magazin ascuns după colț. Ușa din sticlă crăpată, brăzdată din loc în loc de pete uscate dintr-un lichid sângeriu, scrâșni când fata o împinse, lăsând în urma ei o boare neliniștitoare, rece, și un miros stătut, prăfuit.

        Cosmo se împiedică și se sprijini de Adara, grăbindu-se s-o urmeze. Magazinul micuț era cufundat într-un întuneric adânc. Umbrele îl cuprinseră ca o mantie, în falduri. Neliniștea îi înfipse ghearele în coaste, încâlcindu-i cuvintele și încolăcindu-se în jurul umerilor lui.

        — Ăă, Ada?... locul ăsta nu-mi miroase a bine.

        Chiar nu-i mirosea. Aerul rece, înnecăcios, duhnind de praful care se ridica la fiecare pas amorțit de podea, și parfumul surprinzător de ierburi, din care se mai simțea doar o urmă, îl făcură să tușească tare în liniștea deplină. Atmosfera întunecată îl apăsa pe umeri. Când vru să se sprijine de un raft, o pânză de păianjen argintie, fină și lipicioasă, i se încurcă pe degete. Cosmo icni și făcu un pas înapoi.

        Cineva îi puse o mână pe umăr. Când se întoarse, aerul nici măcar nu se mișca în spatele lui.

        Nu era nimeni.

        O apucă pe Adara de încheietură, tremurând.

        — Nu pare o idee bună. Locul ăsta n-a mai fost locuit de mult. Nici folosit. Hai să plecăm.

        Adara, în schimb, era complet fascinată.

        — Nu. Hai să mai stăm!

        Făcu o pauză. Îl privi pe Cosmo, care se retrăgea spre ieșirea micului magazin, trăgând-o ușor după el.

        — O, am uitat, chicoti ea. Tu nu vezi nimic, nu?

      Își dădu părul după ureche.

        — Am trăit fiecare secundă pe care lumea putea să mi-o ofere.

        Vocea ei clară, sigură, aprinse camera întunecată și o limpezi. Iar, în aceeași clipă, totul explodă.

        Dintr-odată, pulberi sclipitoare, periculoase, luceau pe rafturile prăfuite. Sfere incandescente străluceau în sute de culori și nuanțe, risipind semiîntunericul din jurul lor.

        Adara ridică una dintre ele, una dintre cele mai luminoase, dând-o jos de pe raftul cel mai de sus cu vârfurile degetelor. Bila, puțin mai mare decât o minge de tenis, se rostogoli în palma ei.

        Ada o înălță în dreptul ochilor, complet uluită. Sclipiri aurii și albastre se roteau în fumul verde, ca aurul topit în undele lacului de lângă câmpiile tatălui ei. Ca stelele.

        Înainte ca băiatul s-o poată opri, roșcata se aplecă peste standul din lemn întunecat, masiv, mâncat de timp.

        — Pe cine ai adus cu tine, Adara? îi răspunse un glas puternic, accentuat și trosnitor, croit din întunericul adânc.

        Adara zâmbi stângaci și îl apucă pe Cosmo de braț, aducându-l mai aproape de stand.

        — Pe Cosmo. Cel de care-ți vorbeam.

        Cosmo se retrase ușor din strânsoarea roșcatei. Făcu un pas înapoi.

        — Vision... tu ești Vision? întrebă el, tâmp.

        Nu știa prea bine ce-ar fi trebuit să vadă. Vocea venea de peste tot și de nicăieri, din întuneric și din umbre. Adara părea să vorbească cu bezna însăși.

        — Evident că da, băiete, zise glasul.

        Iar Cosmo rămase fără respirație.

        Persoana care își făcuse apariția din spatele tejghelei era orice, mai puțin umană nu. Inima îi aparținea clar fumului și magiei. Iar chipul – o, Aestrella, cu toată grația și fiorul cuvintelor ei! –... chipul palid, în care îi erau crestate râuri, râuri de ceva vechi, mai vechi decât timpul, era magie în sine.

        Cosmo nu-și putu lua ochii de la el. De la aura lui indigo-aurie, curgătoare, mai puternică decât orice simțise vreodată, care îl gâdila în toate cotloanele minții și răscolea până și ultimul sentiment de viață din el, oferindu-i amintiri ce nu erau ale lui și picurându-i la ureche povești despre vieți pe care nu le trăise.

        Vision, vânzătorul de amintiri, își dădu ochii peste cap. Privirea lui amețitoare, perlată, aproape complet de un violet adânc, de catifea, îl învălui pe băiatul de paisprezece ani, înecându-l în lumină. Cosmo se scutură ușor când senzația binecunoscută de furnicătură în vârful degetelor pe care o avea când cineva îi citea gândurile puse stăpânire pe el.

        — O, zei, ce-avem noi aici? Pare că tu îți dorești prea mult viața, băiete. – În mai puțin de o secundă, pe chipul lui Vision trecu un amestec straniu de sentimente. – Și vrei... vrei să vezi Stelele Prăbușite? Ai înnebunit? Nimeni nu se-ntoarce viu de acolo.

        Cosmo îl privi fix pe bărbatul înveșmântat în mătăsuri și învăluit de scântei. O căldură plăcută îl îmbrăcă din interior, dându-i curaj.

        — Mi-aș rupe câte oase trebuie ca să trăiesc să văd Stelele.

        — Văd.

        Vision o țintui pe Adara cu o privire scurtă.

        — Nu știu ce-i cu ăsta, fetițo. Dar n-am mai văzut atâta energie zbătându-se într-o singură persoană din sătucul ăsta plictisitor de când te-am cunoscut pe tine. Ceva-mi spune că nimic din ce-i spun n-o să-l oprească.

        Adara înalță din umeri și zâmbi. Își potrivi mai bine lăuta pe un umăr. În momentul acela, Cosmo se întrebă de când se cunoșteau ei doi, mai exact.

        Vision îi surâse și el. Când ridică palmele, între degetele lui începu să se împletească o iluzie de curcubeu.

        — Stelele Prăbușite, spuse, oftând ușor. N-am mai avut de mult o cerere atât de... neobișnuită, însă presupun că pot face ceva.

        Lumina crescu mai mult, mai mult și mai mult. Fumul și scânteile luminară chipul enigmatic și fără vârstă al bărbatului.

        — Să vedem... ce-mi amintesc.

        Apoi, pământul îi fugi lui Cosmo de sub picioare.

        Nici nu avu timp să țipe.

      Ateriză cu o bufnitură într-o iarbă înaltă alături de Adara, amândoi o încurcătură de mâini și picioare. Capul îi țâșni printre florile uriașe, stranii, cât capul lui de mari.

      Acolo, la depărtare - deși se poate să fi fost și suficient de aproape pentru a le atinge, viziunea îi era distorsionată, de parcă s-ar fi aflat sub apă - luceau niște cristale înghețate, de șapte-opt ori mai mari decât casa lui. Atingeau norii, iar unele erau de culoarea tulbure a oceanului. În toate sclipeau niște spirale aurii, asemănătoare unor amprente, care pulsau a viață. Fără să știe de ce, priveliștea îl tulbură și trezi în el un sentiment năucitor de viață și de cădere, tăindu-i respirația.

      Lumea dispăru. Se întinse să le atingă.

      Apoi, ca și cum i-ar fi tras cu capul la suprafață din adâncurile unui lac, Vision îi readuse în magazin.

        Adara aproape că smulse sfera verde din mâna lui și ridică finul auriu, șfichiuindu-l în aer, pe care îl lăsă să cadă cu un clichet pe tejghea. Zâmbetul ei radia.

        — Mulțumesc, Vision! Pa!

      Îl apucă pe Cosmo de încheietură și îl smuci, învârtindu-l pe loc. Băiatul se lăsă dus.

         Ieșiră din magazinul lui Vision, pășind peste prag și aplecându-se ca să nu se lovească de pragul scund. Cosmo ținea strâns în mână cadoul de la Adara. Lumina verde îi strălucea printre degetele subțiri.

        În câteva clipe, se aflau înapoi în Piața Dáovin.

        — Deci, ce spui? îl înghionti roșcata.

        În Cosmo fulgerau milioane de sentimente contradictorii, de la uluire și confuzie, la entuziasm. Când vorbi, în glasul lui răsuna un amestec din toate. Încă simțea aerul cald, încă vedea văzduhul nesfârșit și Stelele Prăbușite.

        — Ești genială, Ada.

        Adara își roti ochii și zâmbi.

        — Încerc și eu.

        — Dar nu trebuia.

        — O, ba da, trebuia. Cum urma să-ți arăt Stelele după ce plecam? E mai special să le vezi de ziua ta, tu ce zici?

        Cosmo nu răspunse. În minte îi reveni un gând care-l tulburase demult; începând de la ziua lui de naștere, ziua în care urma să fie ales de o armă, mai avea o săptămână până când urma să plece împreună cu Adara în călătoria lui.

        Călătoriile reprezentau începutul vieții adevărate, dacă se gândea mai bine. Timp de un an, proaspeții magicieni, cei care tocmai își căpătaseră darul, trebuia să plece în jurul Axoniei pentru a-și împlini dorința inimii și pentru a-și stăpâni puterile. Aveau dreptul de a hoinări oriunde, întrucât zeii îi binecuvântau cu protecție divină, însă începutul se fixa în cel mult o săptămână după a cincisprezecea lor zi de naștere, după Ceremonie. Cum, din fericire, aniversarea lui și-a Adarei erau la doar trei zile distanță, stabiliseră demult că urmau să-și suprapună data începerii aventurii lor în jurul lumii.   

        Pierdut în gânduri, nici nu-și dădu seama când ajunseră înapoi în centrul Pieței Daovin.

        Adara îl împinse ușor, scoțându-l din reverie, în timp ce muzica reîncepea să își facă loc în urechile lui.

        — Hei! Ți-e foame?

        Stomacul lui Cosmo se strânse dureros. Nu mâncase nimic în dimineața aceea, se grăbise prea mult să ajungă în Piață.

        — Da, de ce? întrebă, ezitând.

        — Bănuiam eu. Fii atent.

        Ada ridică, din mers, un măr de pe taraba vânzătorului de fructe. Îl ascunse între faldurile rochiei, cu o mișcare lină.

        — Acum dispărem, se trezi că îi șoptește la ureche.

        Și ea, și Cosmo începură să se strecoare prin mulțime, pe jumătate alergând, ca și cum ar fi fost în grabă, cu pungile ticsite cu ingrediente foșnind odată cu ei. Băiatul de paisprezece ani mărise ochii, aproape în șoc, dar continua să meargă pe urmele ei, urmărindu-i lăuta cu privirea.

        — Hei! Hei, voi doi, întoarceți-vă!

        — Fugi! pufni Adara.

        Vocea vânzătorului îi urmări la nici câteva clipe după aceea, răsunând din spatele lor. Urmă tăcerea, apoi râsetele, icnetele sau șoaptele uimite ale mulțimii îi învăluiră ca o pătură.

        Fără să-și dea seama de ce, în pieptul băiatului se strecură un balon de râs, care se sparse. Alergară, alergară, alergară până ce nu mai era nimeni pe urmele lor și până ce ajunseseră aproape de cartierul lui Vision. Atunci, pașii îi obosiră, iar plămânii îi cedară.

        Se strecurară într-o alee întunecată, chicotind și râzând amândoi prostește, aproape fără respirație. Cosmo se sprijini de peretele de piatră, cu un sentiment straniu de viață zbătându-i-se între coaste și parcă înotându-i în sânge.

        O voce aspră, alunecoasă se materializă în spatele lor.

        — Măi, măi, măi. Ce-avem noi aici? Să fie cumva cei doi hoți din Dáovin?

        Marco, fiul vânzătorului de fructe, îi smulse Adarei mărul din mână. Băiatul de paisprezece ani simți cum un val de greață se strecoară în interiorul lui.

        — Să fie cumva artiștii de care toată lumea râde pe la colțuri? Evander și cățelușa lui, ăia care sunt prea buni ca să trăiască o viață normală?

        Tânărul – pe care Cosmo îl recunoscu imediat ca fiind băiatul înalt, rotunjor, care se uitase insistent la Adara la fântână, iar apoi plecase când ajunsese el – le dărâmă plasele de pe bordură. Ingredientele se prăvăliră unul peste altul. Borcanul de gehí de la Drafton se rostogoli la picioarele lui. Marco îl opri cu vârful unei ghete lucioase, din piele, și se uită cu atenție la el, înainte de a-l ridica.

        — De unde l-ați mai furat și pe ăsta?

        — Nu l-am...

        Fiul vânzătorului de fructe ridică capacul.

        Un nor de pulbere aurie, înnecăcioasă, se înălță în aer. Tușind, Marco scăpă din mână borcanul de gehí. Cu câțiva centimetri înainte ca acesta să se facă praf, Cosmo se aplecă și-l prinse.

        Marco se aplecă peste genunchi, contorsionându-se. Respirația îi ieșea hârâită, abia perceptibilă.

       Când Cosmo și Adara, puțin înspăimântați, ce-i drept, vrură să se strecoare pe lângă el, acesta se postă în mijlocul străduței înguste.

        Cosmo păși în fața ei.

        — Sunt sigur că putem face o înțelegere, spuse, ferm.

        Marco pufni și îl împinse la o parte. O prinse pe roșcată de încheietură, se uită lung la ea și îi contură chipul atât de pistruiat, încât pielea ușor întunecată abia i se vedea, cu un deget tremurător. Îi dădu drumul abia când percepu că încheietura ei se albise.

        — Uite ce e.

        Chipul băiatului de nouăsprezece ani se îmblânzi. Ada se desprinse din strânsoarea lui și făcu câțiva pași împleticiți înapoi.

        — Îți propun un târg.

        Marco roti mărul pe vârful degetului arătător și i-l aruncă Adarei, care-l prinse, surprinsă.

        — Eu nu-i spun nimic tatei despre... mica ta incursiune.

        Se apropie. Pașii lui răsunau cu ecou în aleea îngustă. Aerul mirosea a oțel.

        Îl împinse pe Cosmo la perete cu o mână, folosindu-și harul magic, manipularea corporală. Băiatul de paisprezece ani icni când respirația i se zdrobi de piatră.

        — Iar tu mă săruți. Sau... poate altceva.

        Pe chipul Adarei se așternu un șoc profund. Când vorbi, vocea începu să-i tremure.

        — Nu. Absolut, nu. Nu.

        Marco se apropie și mai mult.

        — Haide, Lark, zise, calm. E doar un joc.

        Pe măsură ce el făcea un pas înainte, Adara făcea unul înapoi. Până când nu mai avu unde să se ducă.

        Marco o bruscă în gard, țintuindu-i mâinile în loc.

        Apoi, totul se...

        ...opri.

        Adara îngheță.

        Mărul îi alunecă din mână, rostogolindu-se până la picioarele lui Cosmo.

        Băiatul o privi cum încremenise sub mâinile băiatului de nouăsprezece ani. Cum tremura. Cum ochii i se umpleau, încetișor, de lacrimi.

        O furtună absolută îi năvăli în minte și pe buze, întunecându-l. Valul de magie al lui Marco îl împingea ca un curent, zdrobindu-l de peretele de piatră. Nu putea nici măcar să deschidă gura, să se zbată, dar strigătele din piept îi uscau gâtul. Furie, groază, ură, repulsie, neputință... Emoțiile i se amestecau în fața ochilor, orbindu-l. Nu mai putea respira.

        Adara, scumpa lui Adara, cea de-o vârstă cu el, paralizase, ca scurtcircuitată. Adara, cea mai luminoasă și mai bună la suflet persoană din lume, era furată de ceea ce ar fi trebuit să fie momentul cel mai de preț din viața unei romantice ca ea. De voință; de trup; de minte. De o alegere.

       ,,Dă-mi drumul", urlă, disperat, în gând. ,,Fă să se întâmple ceva. Acum!"

        Într-adevăr, se întâmplă ceva.

        Când Marco vru să-și strecoare mâinile sub rochia ei, săltându-i faldurile de pânză, Adara se eliberă din nemișcare, își smuci o mână și îi izbi cu lăuta în piept, cât de tare putu.

        Corzile vibrară puternic în aer. Cosmo se cutremură la felul în care ecoul i se urcă pe piele, trimițându-i fiori până în creștet.

        Însă lovitura îl dezechilibră pe Marco, eliberându-l din vraja de imobilizare.

        Fără să stea pe gânduri, se aruncă între fiul vânzătorului de fructe și Adara.

        — Dacă te mai atingi cu un singur deget de ea, n-o să-ți placă ce urmează.

        Marco îl ignoră. Când strânse pumnul, Cosmo simți cum aerul îi este stors din plămâni. Tușind, căzu la pământ.

        Întinse mâna stângă, să-l împiedice să ajungă dincolo de el, dar fiul vânzătorului de fructe îl călcă pe degete. Durerea îi urcă până în urechi. Articulațiile îi trosniră, ca nisipul.

        Marco o privi disprețuitor pe Adara, care se ghemuise în colț, în spatele lui Cosmo.

        — Deci așa stau lucrurile.

        Își smuci mâna. Adara tresări violent. Când o văzu, băiatul de nouăsprezece ani izbucni în râs și se apropie și mai mult de ea, parcă pentru a-și bate joc și mai mult.

        — Du-te înapoi în bucătărie, Lark. Unde ți-e locul. Arta e pentru cei cu talent, nu pentru inutilii ca tine. Iar asta?

        Marco se aplecă, îi smulse lăuta din mâini și o aruncă pe pavajul pietruit. Adara tresări la auzul instrumentului care se sparse în bucățele.

        — N-o meriți.

        Roșcata strânse din dinți, abia mai putând să se abțină să nu izbucnească din nou în plâns.

        Cosmo simți cum fierbe. Atât de tare încât se mistuie în sine, ca lava. Sângele îi ardea. Durerea din mâna stângă îi amorțise.

        Când vorbi, cuvintele îi ieșiră atât de aspre și de dure, că nu și le recunoscu.

        — Las-o în pace!

        — Tacă-ți gura, scriitorule. Nimeni n-are nevoie de tine.

        Pe chipul lui Cosmo trecu o umbră de durere când se sprijini în mâini și se ridică, înfruntând silueta rotundă, cu un cap mai înaltă decât el.

        — Și eu sunt un inutil atunci, presupun.

        Fiul vânzătorului de fructe își arcui o sprânceană, disprețuitor și puțin confuz.

        — Spune-mi ceva ce nu știu.

        Cosmo ridică ochii spre Marco, măsurându-l din cap până în picioare. Doamne, dar gras mai era! Și când te gândești că tatăl lui negustorea fructe.

        — Salata are gust bun, zise, rânjind.

        O clipă de pauză.

        Un pumn năvăli spre el, amorțindu-i nasul.

        Atacă și el, dar lovitura lui abia îi șterse urechea lui Marco.

        O lovitură în stomac. Încă una. Încă una.

        Un firișor de sânge i se prelingea pe nas. Aerul înghețase.

        Un pumn în ochi.

        Durerea îl amorți, ca o pătură amorfă de întuneric.

        Fu suficient s-o privească iar pe Adara. Să vadă ce urme de goliciune îi lăsase idiotul ăla în ochi.

        Cosmo se ridică. Cu ultimele puteri, îi izbi lui Marco o lovitură în nas și un cot în stomac.

        Crac. Ceva se frânse. Luat prin surprindere, băiatul mai mare alunecă pe pietrele pătate de sânge.

        Îi mai arse un pumn în plină față.

        Apoi, fiul vânzătorului îl trase de un picior și-l trânti pe pavaj. În cădere, întunericul îl copleși.

        Așa ajunse Cosmo cu nasul sângerând, cu hainele rupte și prăfuite, cu o inimă sfâșiată și cu o posibilă fractură înapoi acasă, la căsuța luminată slab cu lumânări, la mirosul de supă de morcovi și de tocăniță și la mama lui, moartă de îngrijorare. Cu Adara susținându-l de sub braț, amândoi cu lacrimile uscate pe obraji.

        Agatha Evander năvăli peste ei, îmbrățișându-i strâns.

        — O, doamne-dumnezeule, ce-ați făcut?

        — Nimic, mamă.

*Yser mana i, Fioria. – Du-te acasă, Floria. (limba zânelor pădurii)