Olivia avea doar unsprezece ani în iarna în care s-a mutat în Forest City. Părinții ei nu se stabileau niciodată într-un loc mai mult de un am, deci conceptul de a locui undeva pe termen lung o înfricoșa pe atunci.

     Însă Forest City a fost destul de carismatic încât să-i fure inima repede. În plus, Oliver era mulțumit cu mutarea, iar pentru Livie asta conta cel mai tare.

     Pe atunci părinții ei erau mult mai ocupați decât ca de obicei, atât de ocupați încât nici nu se documentaseră măcar un pic despre clima de acolo. Killian avea pe cap o groază de treabă cu lansarea unei aplicații noi, iar Gaia trebuia să gestioneze firma familiei după moartea tatălui său.

     Însă nimeni nu-i învinovățea, nici măcar Olivia. Ce a urmat în prima vară a fetei în orașul ăla blestemat nu putea fi anticipat decât de Dumnezeu însuși.

     31 August, ziua în care se înregistrează cel mai intens și de lungă durată incediu din Dakota de Sud din ultimii cinsprezece ani, localizat în Forest City.

     Fix în aceea zi, copiii familiei Sepbrook hotărâseră să doarmă în noul hambar, la etaj. Mereu făceau chestii de genul, Olivia și Oliver se înțelegeau extraordinar de bine, chiar dacă între ei era o diferență de patru ani. Erau ca două picături de apă și aproape nimic nu-i putea despărți. Aproape.

     În seara aceea Oliver îi citise surorii sale basme de frații Grimm până adormiseră amândoi, înăbușiți de căldură. Aproximativ la miezul nopții amândoi erau buștean. Apoi, la ora unu s-a dezlănțuit iadul.

     Livie tușea isteric, dar nu realiza de ce. În naivitatea ei, pe jumătate adormită, refuza să-și deschidă ochii, până când auzise sfârâitul. Se ridicase instant în momentul în care realizase ce se întâmpla, iar orice urmă de somn pe care o avea se evaporase în fumul aproape negru. Nu-i luă mai mult de o secundă să își bălăngăne fratele, care era deconectat de realitate.

     — Oliver! Oliver, trezește-te! țipă, însă fără a primi mai mult decât un murmurat la schimb. Oliver, e foc. A luat foc, ridică-te!

     Cuvintele acelea îl treziră și pe el pe loc. Agitați și neîndemânatici, reușiseră să lege două pături de un stâlp și să le agațe până relativ aproape de pământ. Hotărâseră ca Oliver să coboare primul, ca să o poată prindă pe fată; pentru el cei doi metri pe care nu-i acoperea sfoara lor improvizată nu era mult, dar pentru ea da. Aterizase jos destul de bine, în genunchi și fără a se lovi foarte tare în vreo zona, însă stâlpul de care era legat se rupsese, trăgând singurul mod de a ieși din hambar împreună cu el.

     — Nu te speria, Livie, țipase din rărunchii plămânilor, în zadar; pe fața fatei deja se forma un râu de lacrimi, iar privirea îi era blurată. O să aduc ajutor imediat, promit!

      {***}

     Cuvântul promit se învârtea în capul Oliviei.

     Ce cuvânt stupid, își spuse în mintea ei.

     — Ce s-a întâmplat după? întrebă Jae, ducându-și jointul la gură.

     — N-a venit timp de jumătate de ora, a trebuit să sar, altfel muream. A doua zi am aflat că idiotul a ajutat o fată care mai târziu i-a devenit iubită, era prea ocupat să ajute târfe în loc de să-și ajute sângele din sângele lui.

     Un minut de liniște se așternu asupra celor doi adolescenți de sub pod. Până și orașul părea că s-a hotărât să înghețe puțin, doar puțin, parcă pentru a-și trage sufletul deodată cu ei.

     — Am avut arsuri, arsuri groaznice, dar nu din cauza lor am rămas imobilă, Livie continuă, simțind presiunea tăcerii deja prea mult lungită. A trebuit să sar de la mai bine de șase metri, dar măcar n-am murit.

     Ușierul îi întinse țigareta, fără a zice nimic. Știa că pe Olivia nu ar ajuta-o mai mult două vorbe dulci; „îmi pare rău", „a fost oribil, nu meritai așa ceva". Genul ăsta de oamenii erau cei pe care Jae nu-i putea suporta, iar el și micuța Sepbrook aveau asta în comun. Cuvintele de genul erau cuvinte goale și reci pentru amândoi.

     — N-ai de gând să zici nimic acum, nu-ți pare rău de mine? blonda întrebă, un pic confuză.

     — Cine sunt eu să-mi pară rău, până la urmă?

      Livie surâse. Era liniștitor să audă acele cuvinte, oricât de reci erau. Nu putea explica de ce i-a plăcut răspunsul ușierului, însă era un răspuns pe care în sfârșit îl putea accepta. Dacă ea spunea că nu o mai afectează, de ce trebuia toată lumea să insiste pe cât de nedrept a fost?

     — În fine, destul cu povestea asta, zi-mi mai multe despre Mintae! zise, fără a considera scenariul în care el nu era comfortabil cu a vorbi despre asta. 

     Spre norocul ei, nu era cazul. Pe cât de mult îl întrista pe Minjae să vorbească despre fratele său, pe atât de mult îl afecta când oamenii se prefăceau ca n-a existat niciodată, că nu e nimic despre care să vorbească.

     — Era minunat în multe feluri, spuse, cu un zâmbet nici amar, nici în totalitate sincer pe față. Însă în multe feluri era și imoral, niciodată n-a văzut cu câte privilegii a crescut. Nu zic că viața lui a fost perfectă, n-a fost deloc, dar avea obiceiul prost de a căuta tristețe și motive să nu se bucure de viață, avea complexe de poet. Nu am zis-o niciodată cu voce tare, dar cred că era perturbat în multe feluri, șopti cu jumătate de gură.

     — Părinții lui cum erau?

     Minjae așteptă o secundă înainte de a vorbi, încercând să găsească cuvintele potrivite.

     — Erau ok, nu foarte speciali dar nici foarte groaznici. Cred că au realizat că Mintae era un om – nu un exponat – abia după ce a murit. Multe din problemele lui au venit de la ei, aveau obsesia asta de a arăta și de a se comporta perfect constant și puneau multă presiune pe el cu ochii societății – au mușamalizat tot cazul –, dar în privat erau drăguți. După deces au încercat să mă ajute financiar, însă am refuzat.

     Băiatul nu observă, însă fata își luase timp pentru a-l analiza: degetul arătător i se mișca frenetic, își legăna picioarele, se mai juca pe-alocuri cu brățara lui de piele, buza de jos îi tremura un pic, iar ochii – cel mai important detaliu – erau goi. Era clar pentru fată: Minjae era ok, învățase să fie ok orice s-ar întâmpla deci nici nu simțea că are dreptul să cedeze, însă nu trecuse peste. Nu era împăcat cu ce s-a întâmplat, iar timpul n-avea cum să schimbe asta.

     Iar în momentul acela, Oliviei îi veni o idee pe cât proastă și idioată, pe atât de incitantă, pe care se chinuia să nu o scape de pe colțul gurii.

Rezistă, își spuse.

     — De ce n-ai acceptat banii? întrebă, încercând să-și uite gândul precedent.

Rezistă. N-ai timp de așa ceva.

     — N-aveau nicio obligație față de mine, nu voiam să devin noul lor proiect caritabil.

     Rezistă.

     — Ah...

     Rezi-...

     — Vrei să încercăm să rezolvăm cazul? Împreună?

     Băga-mi-aș...