- ,,Ce avem aici?

- A suferit un grav accident de mașină și a pierdut mult sânge. Când am ajuns la fața locului, era inconștient. Cu greu am reușit să-l stabilizăm.

- Pregătiți sala, are nevoie de o Tomografie Computerizată! Trebuie să ne asigurăm de eventualele fracturi, dar mai ales să nu aibă hemoragie craniană sau internă!"

Sunetele din jurul meu se sting din ce în ce mai mult, iar durerile trupești, mă părăsesc pe rând. Mă simt ușor precum penele unei păsări, când cad din penajul măiestos al acesteia. Nu m-am simțit atât de bine niciodată și totuși, nu pot să nu mă întreb unde au dispărut acele voci și sunete stridente ce răsunau în jurul meu.

Degeaba încerc să deschid ochii, pleoapele îmi sunt atât de grele, încât am impresia că în acest moment, cântăresc o mie de kilograme fiecare. Cum poți să îți simți corpul atât de lajer, pe când pleoapele îți cântăresc mii de grame? Cum poți să fii atât de ușor, pe când ochii, îți sunt atât de grei?

Mai încerc încă o dată și încă o dată, în zadar... Întunericul ce mă învăluie nu vrea să dispară. Oare ce mi se întâmplă?

Îmi simt mâinile prinse într-o strânsoare și oricât de mult mă zbat, nu reușesc să mă eliberez. Lumina orbitoare ce acoperă întunericul din jurul meu, mă face să mă opresc imediat din a mă zbate. Deși nu reușesc să deschid ochii, lumina ce s-a creat în jurul meu, este orbitoare. Simt cum îmi arde retina prin pielea fină. De data aceasta, nu mai încerc să deschid pleoapele, ci le strâng atât de tare, încât am impresia că o să se unească cu globul ocular și o să devină un singur organ.

Stau așa minute bune, cel puțin asta cred. Nu știu exact cât a trecut, însă la un moment dat, simt o atingere suavă pe unul din brațele mele. Un vânt lin îmi străbate pielea -nu știu exact de unde începe, însă se termină undeva pe obrazul meu. Încerc din nou să dau la o parte bucata de piele mobilă, însă am același rezultat; nu reușesc să ridic pleoapele.

Sunt intrigat de acea atingere, cât și de acel vânt atât de cald și lin. Aș vrea să pot vedea de unde provine. Încă o atingere își face simțită prezența, însă de data aceasta mult mai fermă și decisă.

- Haide! Trezește-te! Ai dormit destul!

Nu știu dacă acea voce este fructul imaginației mele sau chiar se află cineva lângă corpul meu. Depun un ultim efort asupra ochilor și, pantru o secundă, am avut impresia că am să reușesc să-i deschid. În schimb, am reușit doar să-i mișc din loc.

- Haide, știu că mă auzi! Trebuie doar să-ți dorești asta cu adevărat și ai să vezi că te vor asculta.

Vocea blândă se aude din nou și de data aceasta sunt sigur că nu visez. Chiar este cineva lângă mine. Încerc din nou să-mi dezlipesc pleoapele, concentrându-mă asupra singurului sunet pe care l-am auzit; vocea blândă.

- Ai văzut că poți dacă îți dorești?

Reușesc să între-deschid cele două bucăți de piele, așteptându-mă ca aceea lumină puternică să mă orbească. Însă, cu cât deschid mai mult ochii, cu atât îmi dau seama că aceea lumină, a foat doar efemeră, o undă din imaginația mea.

Îmi dau seama că sunt așezat pe ceva tare, după durerea pe care o simt la nivelul spatelui. Îmi rotesc capul din dreapta spre stânga și constat cu stupoare, că sunt singur, într-o încăpere total necunoscută de retina mea oculară sau de creier.

- Nu te speria, ești în siguranță aici!

Aceeași voce ca și mai devreme, răsună din nou lângă mine. Nu știu dacă am tresărit în momentul când am auzit-o sau a fost doar o impresie. Am închis din nou ochii și m-am gândit că am un vis, că nimic nu este real.

- Dacă închizi din nou ochii, nu schimbă cu nimic situația.

Oftez. Simt cum se așează lângă mine și așteaptă să reacționez în vreun fel. Nu știu ce aș putea spune.

- Unde sunt?

E primul lucru ce îmi vine în minte. Habar nu am ce e cu această cameră albă, parcă e făcută din norii pufoși pe care îi vedem în zilele însorite de vară. Ai impresia că e făcută din vată de zahăr.

- Te afli între realitate și ceea ce oamenii numesc ficțiune. Te afli în casa dintre cele două lumi. Cea a persoanelor viii și cea a morților.

Îmi vorbește atât de ușor, de parcă ăsta îi este rolul. De parcă este o banalitate spusă unui copil curios. Îmi deschid ochii și nu-mi dau seama dacă să cred ce spune sau să râd.

- Crezi că-mi arde de glume? Cu siguranță visez!

- Uite, nici eu nu sunt încântată să fiu aici, însă nu am de ales, acesta este rolul meu. Sunt un fel de mesager.

Mă ridic în șezut și o privesc uluit. Îmi arcuiesc o sprânceană și aștept să continue ceea ce a început să-mi spună.

- Mă aflu aici fără voia mea, însă nu s-a putut face nimic pentru a mă ajuta. Dincolo de aceea ușă, o să ai parte de judecata ta, prima din ele. Dacă acolo se decide că trebuie să pleci mai departe, vei mai avea parte de încă o judecată, aceea în care ți se va spune unde îți vei petrece eternitatea. Nu pot să-ți spun mai multe de atât. Când aceea ușă se va deschide, să îi pășești pragul, pentru că ești așteptat.

Îmi face semn spre un perete din nori și imediat apare o formă de ușă. Îmi întorc din nou privirea asupra persoanei de lângă mine și o văd cum se ridică în picioare, face doi pași în față, de parcă ar pluti și dispare învăluită de un fum alb.

Ce se întâmplă cu mine? Într-adevăr am murit sau imaginația mea e atât de debordantă, încât am înnebunit și acum nu mai știu să deosebesc realitatea de ficțiune?

La scurt timp după plecarea mesagerului, ușa se deschide și o voce groasă și impunătoare se aude atât de tare, încât mi se zbârlește pielea pe mine. Cu toate că sunt un bărbat în toată firea, am putut să simt fiorul rece de pe șira spinării la auzul acelei voci.

Mă ridic cu greu de pe bucata aceea de nor sau ce o fi, pe care am stat și mă îndrept spre sala în care sunt așteptat. Îmi e frică de ceea ce voi găsi acolo, însă curiozitatea mă împinge de la spate de parcă ar fi luat forma celei mai puternice ființe din univers.

Sala imensă la fel de albă precum precedenta, cu un imens birou negru undeva în mijlocul ei, care este înconjurat de scaune suprapuse, seamănă izbitor de mult cu un amfiteatru, singura difereță, este că toată lumea mă așteaptă pe mine pentru a-mi spune sentința.

- Edward Collins, nu ai prea făcut fapte rele, însă nici bune nu ai făcut. Suntem în balanță, nu știm ce am putea să facem cu tine.

Una din siluetele ce se află în fața mea începe să vorbească. Nu pot să desting fața nici unuia. Toți cei prezenți aici au pe ei robe lungi și albe, cu niște glugi mari ce le acoperă întreaga față.

- Dar...

O altă siluetă a început să protesteze, însă o bătaie în lemnul tare, a readus tăcerea printre cei prezenți.

- Încă nu a venit timpul tău, ai fost persecutat din plin de acel bolid, nu a fost alegerea ta și nici a celui de mai sus ca să te ia la el. De aceea, a decis să-ți mai dea o șansă. Vei bântui cele două lumi până vei găsi pe cineva care să-ți acorde încrederea sa deplină! În momentul în care aceea persoană, va avea încredere în tine, în noaptea de Halloween, portalul dintre lumea reală și noi se va deschide pentru câteva minute. Dacă nu vei profita de acea șansă, atunci, vei rămâne așa până vei găsi din nou o altă persoană.

Îmi spune totul dintr-o răsuflare, aproape că nu înțeleg mare lucru. Una dintre siluete se ridică în picioare și se apropie de mine cu pași mici. Fac un pas în spate, însă îmi dau seama că este în zadar să fug, nici măcar nu știu unde mă găsesc.

- Tinere, eu îți voi fi ghid în această lume. Te voi învăța cum să te comporți în lumea oamenilor.

Își dă gluga jos de pe cap și rămân surprins. O femeie superbă își lasă înfățișarea la vedere. Clipesc de câteva ori și îmi dau seama că este de o frumusețe exorbitantă, un adevărat înger ceresc. Chipul îi este luminat și emană o căldură sufletească nemaiîntâlnită până acum. Mă prinde de mână și mă trage după ea. Sunt atât de fascinat de frumusețea ei, încât nici nu-mi dau seama când am părăsit înaltul cerului, pentru a zbura undeva deasupra celor de pe pământ.

- Îți recomand să nu privești în jos, mai avem puțin și ajungem.

Nici nu am cum să mă uit în jur, închid ochii atât de strâns, încât am impresia că toate venele din jurul globului ocular vor exploda. Îmi simte și ea frica, și mă strânge mai tare de mână.

- Poți deschide ochii, am ajuns.

- Unde suntem?

Dau glas cuvintelor ce îmi stăteau pe limbă, de îndată ce îmi revin din aceea călătorie.

- Nu ar fi trebuit să te aduc aici, dar vreau să te ajut. Pot să te trimit persoanei potrivite.

- Cum? Cum ai putea să mă trimiți? Și ce naiba trebuie să fac mai exact?

Îmi duc mâinile la față și abea acum observ că sunt făcut dintr-o materie transparentă. Abea acum observ că pot să văd prin mâini.

- Trebui doar să o urmărești și s-o ajuți când are nevoie. Trebuie să-i fii precum propria sa umbră. Are nevoie să o ajuți să treacă peste ceea ce va urma să se întâmple în viața ei.

Îmi face semn să mă apropii de ea și printr-un simplu gest al mâinii, îmi arată niște imagini blurate cu o femeie ce stă pe o canapea și citește o carte. Nu înțeleg cu ce mă poate ajuta asta!

- Peste câteva zile, va afla adevărul despre soțul ei.

- Ce adevăr? O întrerup înainte să mai adauge ceva.

- Soțul ei trăiește o viață dublă. Niciodată nu mi-a plăcut de el, însă am crezut că sunt paranoiacă. Cum am trecut dincolo de portal, am putut să-l urmăresc în voie. De mai bine de zece ani, trăiește cu două femei în același timp. Sunt mama ei. Îmi spune înainte să pot întreba ceva.

- Și cum aș putea să o ajut eu? Chiar nu-mi dau seama ce o să pot face pentru ea.

- O să aibă nevoie de cineva care să o ajute să treacă peste. Tu ai nevoie de ajutorul ei pentru deschiderea portalului.

- Și cum am să ajung la ea? Nu mai înțeleg nimic!

Oftez resemnat. Sunt atât de pierdut, încât habar nu am cum am să-mi revin. Să mă simt norocos? În nici un caz nu am cum să mă simt așa. Cu ce am greșit în lumea asta ca să bântui între două lumi? Ce naiba tot vorbesc eu aici? De unde naiba să știu că nu e doar un coșmar și că în scurt timp am să mă trezesc?

- Nu e un vis! E realitatea, băiete! Nu ai cum să schimbi asta. Ai să intri în contact cu ea de îndată ce o să primească acest manuscris.

Îmi arată un teanc de hârtii legate între ele, având paginile îngălbenite de timp. Habar nu am ce scrie acolo, nu reușesc să deslușesc nimic, nici măcar nu știu în ce limbă este scris.

- Cum o să ajungă la ea?

Întreb și eu ca cel mai mare prost din univers. Însă, mă gândesc că nu are cum să i-l trimită așa pur și simplu, cu siguranță ar arunca totul la gunoi.

- Ai dreptate, nu o pot trimite așa pur și simplu. De curând a comandat o serie de cărți, o să îl trimit prin intermediul lor.

- Tot nu am înțeles cum am să pot intra în contact cu ea.

- În momentul în care o să răsfoiască paginile acestor foi, o să-i poți vorbi. Până atunci, trebuie să stai în umbră. Acum du-te, misiunea ta începe chiar acum!

Îmi arată cu mâna spre un portal luminos și aprobă din cap. Cu toate că nu am nici o idee de ceea ce mă așteaptă dincolo, se pare că asta e pedeapsa mea!

Sunt învăluit de o lumină imensă, ce îmi cuprinde toți porii, fiecare bucățică din mine. Mă las purtat de val, de acel sentiment de liniște. Nici nu-mi dau seama când se termină totul până o voce feminină mă readuce la ,,realitate". Realitatea mea.

- Gregoire, dar ai promis că ajungi astăzi! Nu, nu-mi pasă! Este aniversarea noastră, Gregoire! Nu contează!

Se aude un zgomot și câteva înjurături. Nu-mi dau seama ce a fost, încă văd în ceață totul. E atât de ciudat... Cum aș putea să o ajut, când nu știu cum trebuie să mă ajut pe mine însumi?

- Idiotul, niciodată nu a fost acasă de aniversarea noastră! De ce naiba mai plâng? Trebuia să mă aștept la asta din partea lui.

Mi se rupe inima, mai ales că știu care este motivul întârzierii lui. Aș vrea să îi pot oferi o îmbrățișare, să o consolez în vreun fel, însă sunt blestemat să stau în umbră și să observ.

Clipesc de câteva ori resemnat și când mă pregătesc să mă retrag puțin, într-un colț al încăperii, imaginea începe să se clarifice. Însă chipul ei, nu-l pot vedea. Tot ce văd, este aura ei strălucitoare.

O privesc cum se ridică de pe canapea și se îndreaptă spre o ușă, o urmăresc fascinat. Nu știu ce deține, însă mă atrage. În imaginea arătată de mama ei, am putut să-i desting ochii căprui, de un alun fascinant. Se îmbracă rapid și în timp ce își aranjează părul, cred, ia din nou telefonul sunând pe cineva.

Are o conversație rapidă, nu înțeleg mare lucru din ceea ce vorbește, dar îmi dau seama că nu se va lăsa călcată în picioare și va sărbătorii această aniversare, cu sau fără soțul ei. Se pregătește rapid și iese din casă. O urmez, în tocmai cum mi-a fost cerut. Sunt umbra ei, fără să-mi fac simțită prezența.

Clubul unde a intrat, pare unul de fițe plin de bogătani, dar nu-i pasă privirile altora supra ei, ceea ce e contrar pentru prietena care o însoțește. Se așează cuminte la bar și comandă un cocktail alcolizat. Mă minunez la imaginea din fața mea, nu am mai simțit acest lucru niciodată. Nu am crezut că unii oameni pot să emane atât de multă aură.

Nu credeam că oamenii emană o aură!

Nu știu cât de mult a trecut de când stă la bar și bea, dar când un nenorocit a încercat să o ducă cu forța, am fost nevoit să intervin. Nu credeam că o să pot face ceva pentru ea, însă l-am împins de la spate pe bodyguard-ul din apropierea barului.

Am reușit să evit o catastrofă!

A ajutat-o să se urce într-un taxi, însă nu a fost în stare să-i dea adresa corectă. Am manipulat gândurile șoferului și l-am îndrumat până acasă la aceasta. Era cât pe ce să cadă pe asfaltul umed, însă am prins-o repede.

Nu credeam că am să reușesc asta! Nu credeam că pot să o prind! Mi-am ridicat privirea în sus, și atunci, am văzut-o pe mama ei zâmbind. A fost un zâmbet melancolic văzându-și copilul distrugându-se. Imediat am știut că ea m-a ajutat!

Ziua următoare a fost cel mai greu. Îi era greu și nu am putut să fac nimic, deja am făcut mult prea multe lucruri care nu îmi erau permise. Nu încă!

- Cum ai putut să-mi faci una ca asta?

Țipătul ei, mă face să deschid ochii și să apar în camera unde se află. Este alături de încă o persoană. Aura acestuia este mult prea gri ca să fie o persoană bună. Șoaptele îndrumătoarei mele ajung până la mine, știu că acea persoană este de fapt soțul Evelinei.

- Cum ai îndrăznit să îmi faci una ca asta? Cum ai avut curajul să îți bați joc de mine în asemenea hal? După tot ce am făcut pentru tine, după cât de mult am luptat ca toată lumea să te accepte, așa îmi mulțumești? Pleacă! Nu vreau să te mai văd niciodată în viața mea!

Țipetele ei de disperare mă fac să tresar. Se prelinge pe lângă perete până atinge solul. E distrusă, ruptă în mii și mii de bucăți. Aura ei începe să se stingă, până aproape nu-l mai pot destinge.

Tipul vrea sã se apropie de ea, însă nu-i dă voie. Îl oprește înainte să poată face primul pas. Se ridică furioasă și își îndeasă câteva haine într-o valiză. Îmi dau seama de frustrările sale, după viteza în care zboară hainele din șifonier, în acel bagaj minuscul.

- Să nu te obosești să mă cauți, vei vorbi cu avocatul meu, iar cât despre lucrurile mele, poți să faci ce vrei, înafară de cărțile din bibliotecă. Am să trimit pe cineva să mi le ambaleze.

Trântește ușa în urma sa atât de tare, încât și eu am resimțit cutremurul casei. Nu am timp să-l observ pe tip. Trebuie să o urmez, asta-mi e sarcina.

E atât de distrusă, încât nu știu dacă o să mai poată străluci niciodată așa cum a făcut-o acum câteva zile când am cunoscut-o. Se îndreaptă spre un bloc răblăjit. Îmi dau seama că apartamentul unde a intrat, îi aparținea cândva. Pot să desting câteva poze cu ea.

Cu fiecare zi care trece se scufundă în muncă. Divorțul s-a pronunțat, mai are de stat doar câteva luni legată de acel bărbat, apoi, va fi liberă din nou. Va putea străluci la fel ca o stea.

Muncește atât de mult, încât abea dacă își mai poate ține ochii deschiși când se reîntoarece seara acasă. O urmărsesc așa cum mi s-a cerut. Știu că sunt egoist, dar cum să o ajut dacă nu pot să-i vorbesc?

Trec minute, zile, luni, nici nu știu de când o urmăresc precum o fantomă. De parcă aș fi altceva pentru cei de pe pământ. Nu sunt decât o fantomă ce nu și-a găsit încă drumul.

- Băiete, am o veste bună pentru tine!

Aud vocea cele ce este însărcinată cu îndrumarea mea. Nu știu ce vrea să spună cu asta, dar sunt foarte curios dacã am să pot scăpa de această lume nenorocită.

- Te ascult!

Îi răspund nerăbdător să aflu despre ce e vorba. Sper să-mi spună cum să scap de aici!

- Având în vedere că a trecut aproape un an de când ești lângă Evelina, ai voie să te apropii mai mult de ea. Ai voie să o atingi dacă asta simți. Am reușit să-ți anulez restricțiile celor de sus.

Nu reușesc să îi răspund. În sfârșit am să reușesc să scap de aici! Și dacă aș fi vrută să răspund ceva, apariția ei în salon nu-mi dă voie. Știu că nu mă poate aude, numai dacă are să deschidă aceea nenorocită de carte, dar nu pot să risc nimic!

Își bea cafeaua ca de obicei. Și lasă ceașca în chiuvetă așa cum face în fiecare dimineață. Acum că restricțiile mi-au fost anulate. O pot urmări, pot să merg cu ea la muncă. Știu că mi-a simțit prezența de câteva ori. Chiar dacă am încercat să nu mă fac simțit, am eșuat. Mă bucur totuși că nu mi s-au luat în calcul și aceste greșeli.

La muncă evit să-i cadă un carton imens în cap. Este șocată când vede unde ar fi trebuit să ajungă acel colet, însă încearcă să-și găsească scuze. Îmi va fi mai greu decât am crezut. Nu am să-i câștig încrederea prea curând.

În ultima vreme e mai mereu cu, capul în nori. Se gândește la prostii în loc să fie atentă pe unde merge. A trebuit să intervin din nou. Am atins-o. O atingere suavă, dar care a evitat o catastrofă colosală. Am salvat-o din nou din mâinile morții.

Nu e prea încântată de asta. Este a doua oară când îi dau planurile peste cap, însă ce nu știe ea, este că nu am să-i permit să mi-o ia! Știu că nu o să putem fi niciodată împreună, dar și așa, nu pot să permit să i se întâmple ceva rău!

În sfârșit dă peste manuscris și-l răsfoiește! O briză electrică simt în momentul în care aerul proaspăt atinge fiecare pagină. Mă simt de parcă cineva mi-ar fi smult o bandă adezivă de pe gură. Din instinc îmi duc mâna spre buze să verific, chiar dacă știu că n-am avut nimic asupra lor.

Când deschid gura pentru prima dată, se sperie atât de tare, că nici nu mai reușește să scoată vreun cuvânt. Mă înjur în gând pentru sămânța de frică ce am semănat-o în sufletul ei. Nu vroiam să fie așa...

Și la ce mă așteptam? Doar sunt o fantomă, ea nu mă vede. Vocea mea cu siguranță avea să o sperie. Fuge în dormitor și se ascunde sub pătură precum un copil mic. Renunț la ideea de a comunica cu ea. Cel puțin pentru moment.

Când se trezește a doua zi, pare că a și uitat ce s-a întâmplat cu o seară în urmă. Începe să răscolească întregul apartament. Probabil credea că va găsi vreo înregistrare sau ceva. Știu ce crede. A vrut să creadă că totul e o farsă.

Îi vorbesc din nou. Și de această dată, am mai mult succes. Mă ascultă. Încă are firul de teamă în suflet, se pare că are niște rădăcini adâncite bine. Însă mă ascultă. Încearcă să deslușească scrisul din acel manuscris, eșuând.

Nu avea cum să-l traducă. Nu este o limbă învățată pe pământ, dar ea nu are de unde să știe.

Zilele trec din ce în ce mai repede în compania ei, mai ales că mă acceptă. Sunt nevoit să o mint. Nu-i pot spune cu adevărat tot ce s-a întâmplat. Asta ar însemna să-i explic ce se întâmplă dincolo de moarte și chiar nu am acest drept.

Cu fiecare clipă petrecută în compania ei, aura ce o înconjura adineoară, a reapărut pe lângă chipul său. E mai strălucitoare ca niciodată.

În tot acest timp m-am gândit cum să scap de aici, însă nu m-am gândit ce o să se întâmple o dată trecut de acel portal. Nu m-am gândit dacă am să-mi mai amintesc ce s-a întâmplat în această lume fantastică.

- Am să fac tot posibilul să-mi amintesc de tine!

Șoptesc de îndată ce văd că a adormit. Depun un mic sărut pe tâmpla sa, deși știu că nu-l poate simți.

Îmi zâmbește! Oare știe că eu am sărutat-o?

O singură zi mă desparte de realizarea mea. Se trezește tristă, deși nu dorește să-mi arate asta. Am început să-i văd chipul din ce în ce mai clar. Acesta este efectul încrederii care mi-a acordat-o.

Nu vreau să mă gândesc la ziua de mâine și la cât de mult am s-o dezamăgesc, dar chiar nu am cum să schimb asta. Nu vreau să mai trăiesc în umbră! Vreau să o pot atinge!

Sper ca forța inimii să rupă toate barierele timpului!

Ziua cea mare a ajuns. Întreaga noapte am stat și am vorbit. În sfârșit am redescoperit femeia care am văzut-o în primele zile. Acea femeie plină de viață.

O aștept să vină de la muncă. Sper să nu mă rateze! Mai sunt doar câteva minute până am să plec. Nu mai apare... Dacă nu aleg această șansă, voi fi nevoit să colind din nou prin lumea asta mare. Nu-mi pot permite acest eșec!

Portalul s-a deschis, pot să văd lumina imensă ce vine dinspre el. Îmi doresc cu toată ființa mea să pășesc înăuntrul lui, dar inima nu vrea să plece. Oare sufletele pierdute au inimă?

Ceva mă reține pe loc, nu-mi dă voie să mă mișc. Sunt anunțat de călăuza mea că mai am doar câteva minute la dispoziție și, să nu-mi ratez șansa. Îmi fac curaj și mă mișc din acel loc.

Ușa de la intrare se deschide, lăsând la iveală o claie ciocolatie și răvășită. A venit, așa cum mi-a promis. E lângă mine...

Nu am timp prea mult la dispoziție. Îmi iau la revedere mult prea brutal. Am rănit-o! Eu, o fantomă, am rănit-o mai rău decât o ființă umană. Nu am timo de regrete, portalul începe să se micșoreze.

- Pe curând, Eve. Șoptesc de îndată ce-mi întorc capul înapoi și pășesc înăuntrul vortexului ce are să mă readucă pe pământ.

O lumină puternică mă învăluie și mă descompune în mii și mii de particule. Oare așa trebuie să se întâmple când ești pe punctul de a-ți reveni? Așa trebuie să se întâmple? Să-ți găsești sfârșitul pentru a avea un nou început?

Nu mai lupt cu ceva ce nu pot să schimb. Mă las purtat de căldura albă și mă descompun în atât de multe bucăți, încât am impresia că sunt doar un film de praf. Încep să dansez alături de noul meu început.

- Își revine! Să vină cineva să-l vadă!

Aud unele sunete în jurul meu, dar sunt atât de atras de ceea ce fac, că nu acord importanță. Muzica ce încep să o aud este un adevărat filament de plăcere.

- Își revine! Deconectați-i masca de oxigen, nu mai are nevoie de ea.

Mă las purtat de fericirea supremă. Dansez așa cum nu am făcut-o niciodată. Fericirea ce o simt în acest moment, este mai presus de orice cuvânt spus de mine. Nici măcar nu mă pot gândi la la un cuvânt potrivit pentru ceea ce simt.

- Este doar o chestiune de timp până va deschide ochii.

Lumina mă poartă prin aer. Nu știu ce are de gând cu mine, însă nu mă împotrivesc. Profit de acest moment și nu spun nimic. Presimt că nu va dura mult timp...

O gorță imensă mă prinde de mijloc și mă trage în jos, încerc să mă zbat, dar nu reușesc să scap din ghiarele celui care m-a prins. Plămânii încep să mă usture și o avalanșă mare de oxigen pătrunde înăuntrul corpului meu. Nu știu dacă până acum am respirat sau doar am avut impresia că o fac, însă acum, simt cu adevărat cum fiecare particulă de oxigen amestecat cu dioxid de carbon îmi pătrund în corp.

Ochii mă pișcă atât de tare că îmi vine să plâng de durere. Habar nu am ce se întâmplă cu mine, dar durerea ce o simt în acest moment, depășește toate limitele posibile.

- Bine ai venit printre noi, tinere! Ne-ai dat niște bătăi de cap enorme.

Un bărbat îmbrăcat în alb se învârte pe lângă mine și verifică câteva aparate. Încerc să vorbesc, dar nu reușesc să scot pe gură nici măcar o literă.

- O, nu, nu! Nici să nu te gândești la așa ceva! Mă oprește de îndată ce dau să mă ridic. Ai nevoie de apă? Aprob clipind din ochi.

Se simte atât de bine gustând dintr-un lichid atât de banal...

- Si să-ți revii cu puțină muncă și ajutor, ai să te repui pe picioare. E normal să nu-ți mai simți corpul. Ai stat șase luni în comă. La un moment dat, am crezut că nu ai să-ți mai revii.

- C... Câ... Cât... Atât reușesc să pronunț. După fața care a făcut-o, îmi dau seama că nu a înțeles ceea ce vreau să întreb.

- Aa, vrei să știi în ce dată suntem azi? Clipesc de câteva ori, iar acesta îmi zâmbește. Suntem în treizeci și unu octombrie.

Data în care spiritele pierdute își găsesc calea spre libertate...

Îmi las capul mai bine pe spate și mă las purtat de oboseala ce a apărut brusc pe trupul meu. Pupilele mobile mi se închid încet și cu cât se apropie mai mult de final, în fața ochilor îmi apare o privire tristă. Doi ochi căprui plâng în tăcere.

Cine sunteți și de ce mă căutați?

4774 - cuvinte
______________________________________
Așa cum am promis, am făcut o continuare la povestea postată acum o lună. A fost o enormă plăcere să așez fiecare cuvânt în parte. De îndată ce am început să scriu, cuvintele au apãrut pe rând în mintea mea. Deși aveam în minte o parte din poveste, habar nu aveam cum să încep, până la urmă am reușit să scot ceva.

Așa cum am spus și la prima parte a poveștii, va avea o continuare undeva prin luna decembrie. Va fi un fel de partea a III-a.

Vă pup și vă mulțumesc pentru citire!