M-am privit pentru ultima oară în oglindă, trecându-mi ușor mâna prin par și zâmbind emoționată. Andreea tasta mesaje în timp ce eu mă pregăteam, așa că nu a fost o surpriză să o văd zâmbind prostește.

         Dacă nu vorbește cu Fabio acum eu sunt preoteasă, în numele Domnului!

         — Ne așteaptă bărbații familiei, m-a anunțat ea, luându-mă de mână.

         Îmi doream din toată inima să mă bucur de ziua de azi. Să mă bucur de ziua logodnei mele și să zâmbesc din toată inima fără să mă gândesc la viitor. Voiam să fiu eu, o Isabella fără griji ce merge la brațul iubitului ei logodnic.

         Nu l-am mai văzut pe Antonio de ieri, când circumstanțele l-au făcut să plece de lângă mine, însă am vorbit de mai mult ori, punându-ne de acord asupra unor detalii și discutând liberi. Îmi fusese dor de asta, de el, de noi ...

         Am râs împreună cu Andreea tot timpul, bucurându-mă de prezența ei binefăcătoare lângă mine. Când am coborât scările încă aveam pe față acel zâmbet inconfundabil, un zâmbet sincer și frumos. În sufrageria conacului tata și viitorul meu socru discutau despre arme în timp ce Fabio încheie o conversație.

         Privirea lor au căzut imediat pe noi două, femeile ce coboram scările zâmbind și ținându-ne de mână. Și primul care ne-a întâmpinat nu a fost fratele meu sau tata, din contră, mâna lui Antonio a prins-o pe a mea imediat ce am pășit pe podea. Mi-a dus-o la buze într-un gest tandru și m-a condus spre ceilalți în timp ce Andreea deja luase loc lângă Fabio.

         Fratele lui Antonio vorbea încă cu tata când am ajuns și abia l-am recunoscut după atâția ani. Nu îl cunoscusem prea bine niciodată, pentru mine era fratele lui Antonio și atât, nu și-a petrecut copilăria cu noi și nu mi-a produs amintiri plăcute. Însă îl respectam pentru că era un om și viitorul meu cumnat, iar Andreea deținea secrete despre el.

        Mașinile erau destule, până la urmă cine mai auzise de o logodnă între familiile Ragazi si Scarlatti? Majoritatea invitațiilor veniseră din pură curiozitate, căci nimeni nu se gândise la asta până acum. Ura și războiul dintre familiile noastre erau cunoscute peste hotare și nu era un lucru întâmplător că singura fiică a familiei lua un Scarlatti.

         Căsătoriile între membrii mafiilor nu erau ceva din iubire, se știa prea bine că de cele mai multe ori erau legături diplomatice și actele fuseseră semnate de mult. Viitorul meu și al altora fusese decis cu mult timp înainte și nu înțelegeam, sincer, cum de eu aveam norocul să mă căsătoresc cu bărbatul pe care îl iubesc, iar alte femei nu au avut parte de o soartă ca a mea.

         Spre surprinderea mea rochia minunată pe care o alesese fusese așezată pe patul meu azi dimineață. După multe căutări alesesem alta, puțin mai diferită, dar nu îmi plăcea așa de mult ca aceasta. Surprinderea mea a fost și mai mare când am citit cuvintele ce o însoțeau, descoperind că Antonio avusese de lucru, căutând rochia.

         Am privit mulțimea de lângă mine și am acceptat paharul de vin roșu, știind deja că trebuie să mă țin pe picioare. Toți interlopii lumii în același loc, iar privirile lor vor fi cu siguranță pe mine, încercând să imi deslușească gândurile și să îmi observe fiecare greșeală.

         — Vreau să fiți atenți cu toții, nu se știe cine ne vrea răul, ne-a avertizat tata, urmat imediat de "socrul" meu.

         — Orice ar fi astăzi trebuie să păreți un cuplu proaspăt logodit. Mafia rusească încă este pe urmele noastre și nu pot garanta ca suntem 100% protejați.

         — Lo sguardo davanti e l'arma dietro (Privirea înainte și arma la spate), a concis tata, făcându-ne semn că petrecerea începe.

         Mâna lui Antonio a luat-o pe a mea fără să accepte comentarii și am pornit amândoi spre ușile din sticlă ce dădeau spre grădină imensă a conacului. Aveam emoții, căci era o logodnă, logodna mea în definitiv. Nu știam dacă să mă bucur din plin sau să mă gândesc la ce mă aștepta.

         Tata, Fabio și Andreea mă infiltrau în familia Scarlatti pentru a aduna informații și a distruge totul din interior, iar eu, ca o marionetă bună, mă îndrăgostisem de inamic și îmi doream să fiu iubită înapoi.

         M-am deșteptat din gânduri când buzele lui mi-au sărutat mâna, pe care încă o ținea strâns în a sa.  Furtuna din ochii lui părea așa de calmă și frumoasă, atât de liniștitoare. După mult timp părea împăcat și vesel, dornic să trăiască viața la maxim alături de mine, dornic să iubească, iar eu eram de o mie de ori mai dornică să îi dau motive să o facă.

         — Îmi vei purta numele de azi, Bella, a spus zâmbind.

        I-am zâmbit înapoi sincer, fără să ascund ce simt și am crezut că asta îi va fi de ajuns, dar capul lui s-a aplecat spre mine cuprinzându-mi buzele într-un sărut apăsat și șoptindu-mi încet.

         — Îmi vei purta copii, copii noștri.

         Și probabil inima mea era deja așezată în palmele sale, gata să îi fie supusă până urma să se stingă. Îl iubeam pe Antonio mai mult decât era omenește posibil și voiam să îi port copii. Imediat ce ofițerul de la starea civila își va spune poezia eu voi fi femeia lui, iar numele meu va fi Isabela Scarlatti.

         Asta este povestea noastră și o voi trăi până la capat, o să înghit fiecare privire mafiotă ce ne analizează și voi zâmbi, voi zâmbi pentru că el este lângă mine.