— Vă mulțumesc frumos pentru toată această găzduire pe care mi-ați oferit-o, i se adresă scriitorul, strângându-i mâna femeii.

— Vă urez mult succes cu cartea și abia aștept să o citesc, mai ales că am cunoscut și scriitorul acesteia, îi zâmbește bărbatului, strângând cartea oferită între degete, cu tot cu autograf pe prima pagină.

Scriitorul le urează succes în continuare și mai rămâne să vorbească cu domnul Torres, în timp ce angajații strâng prin cafea, ceștile de pe mese, cablurile de la microfon și mizeriile care se strânseseră în cele două ore. Era mândră de faptul că evenimentul decursese așa cum își dorise, fără ca ceva să o împiedice. Luă o tavă neagră de pe tejghea și începu să strângă ceștile de cafea și șervețele de pe mese.

— Domnișoară Murphy, ne descurcăm, i se adresează fata creață, zâmbindu-i.

— Stai calmă, Lia, cu cât terminăm mai repede cu atât mai bine și îmi place să ajut. Vezi că băieții au strâns acele fire, poți să ștergi pe jos, dacă este, îi răspunse fetei, aceasta aprobând zâmbind.

Niciodată nu îi plăcuse să îi trateze pe ceilalți cu superioritate, chiar dacă postul ei era cu mult mai ridicat în nivel față de cel al angajaților. În fond, toți suntem oamenii și acest lucru nu ar trebui uitat de nimeni, doar că majoritatea abia de și-l aduc aminte.

Încă își aducea aminte de faptul că magazinul din colțul străzii, pe care ea locuia, era în proprietatea a doi soți. Niciodată nu putuse să înțeleagă de ce bărbatul își trata soția, în cele din urmă, atât de urât, încât aveai impresia că cei doi nu au vreo legătură. Chiar dacă femeia nu era proprietara de drept și muncea la magazin, ca și când ar fi fost o angajată, tot avea calitatea de soție. Pe acel om nici nu îl interesa de faptul că soția lui nu se simțea tocmai bine atunci când acesta o făcea în toate modurile posibile, de față cu ceilalți oameni. Întotdeauna i se păruse mult prea bizar acest lucru și își propusese ca ea să nu urmeze exemplul negativ al bărbatului.

Cineva îi atinge umărul și aceasta tresare.

— Te ajut, Murphy? întrebă Axel, care stătea în spatele ei și se juca cu degetele pe umărul femeii.

— Nu, am terminat, îi răspunde și se întoarce cu fața spre acesta.

Bărbatul îi cuprinde talia și o apropie de trupul său, femeia scoțând un scâncet printre buzele date cu ruj roșu. Se privesc preț de câteva secunde, în ochii Elorei citindu-i-se atât emoția, dar și o urmă de amărăciune, iar în ochii bărbatului un soi de bucurie, emoție, amândouă încărcate cu nervozitate și melancolie.

— M-ai lăsat fără un răspuns astăzi, Elora, îi vorbește femeii, privind-o în ochi.

— Nu știu nici acum să îți răspund Axel, uneori întrebările încă își caută răspunsurile în cutia cu minuni. Și știi cum se spune: "După ce am căutat fără să găsim, se întâmplă să găsim fără să căutăm."

— Ești sigură că nu știi răspunsul sau îți este frică să spui răspunsul? o întrebă în timp ce îi da o șuviță de păr după ureche.

— Unde dorești să ajungi, Axel?

— Vreau să știu dacă aceasta este doar o prietenie sau este o prietenie care duce spre mai mult.

— Ia-o ca pe ce vrei, Axel. Eu nu îți dau un răspuns pentru că nu îl am, timpul ți-l va da.

Îl împinge ușor pe bărbat în spate, își ia geanta neagră de pe scaun și iese pe ușă, adierea vântului suflându-i șuvițele de păr. Își ridică capul spre cer, soarele fiind ascuns după un nor mare, cu tentă de gri. Era mai mult ca sigură că în scurt timp va începe ploaia, dar astăzi chiar nu avea chef să meargă acasă cu taxiul. Voia să își plimbe picioarele pe trotuarele noului oraș și să își pună gândurile în ordine. Această plimbare să fie timpul pe care ea și-l dedică.

Niciodată nu avusese un timp al ei de care să se bucure așa cum se cuvine. De fiecare dată când încerca să citească sau să facă un lucru cu plăcere, exista un om care îi distrugea toate planurile. Mereu o striga să vină să îi facă de mâncare sau să se ducă să îi cumpere sticlele prețioase de alcool, care parcă dispăreau în secunda doi dacă nu se ducea atunci. Când dorea să își învețe, venea la ea în cameră, turmentat, și începea să îi vorbească despre toate prostiile care îi treceau în acel moment prin cap. Era un chin să supraviețuiești cu un asemenea om și cu toate astea reușise să îl suporte, fără ca măcar o dată să nu ridice tonul la el. Nu știuse de unde avusese atâta răbdare sau cine i-o dăduse, dar mai mult ca sigur această calitate o ajutase enorm.

Un claxon de mașină o trezește din visare și când își îndreaptă privirea spre stânga, vede o mașină neagră cu un bărbat la volan care îi zâmbea.

— Nu vrei să te duc? o întreabă în timp ce ea își continuă mersul.

— Nu, mulțumesc! Vreau să mă plimb, îi răspunde bărbatului, acesta aprobând din cap.

Și-ar fi dorit să știe ce se întâmplă între ea și acest bărbat care i-a apărut în cale și a făcut-o cu adevărat fericită, doar prin niște lucruri simple. Era ciudat cum de fiecare dată destinul îi punea în aceleași locuri sau cum ei de fiecare dată se întâlneau. Mereu când era în fața unei probleme el apărea, mereu când avea nevoie de ajutor, cu toate că nu spunea, el se oferea să o ajute. Peste tot exista un el. Un el care parcă mai avea multe de spus și de făcut alături de persoana ei.

Stropii de ploaie își fac apariția, ciocnindu-se de pielea ei caldă, fierbinte, făcând-o să tremure involuntar. Întotdeauna îi plăcuse ploaia și când era mică iubea să se învârtă prin ea, spunând că era regina apelor. Se uită în jurul ei, nu vedea pe nimeni. Își lăsă geanta jos, își descălță pantofii cu toc, și uitând de faptul că era în mijlocul drumului, că era îmbrăcată elegant sau că unii oameni ar fi putut să o vadă. Întinse mâinile spre cer, își ridică capul, încât stropii de ploaie să facă contact cu obrajii, fruntea, nasul său. Se roti prin picurii de apă care deveniseră din ce în ce mai mari și mai abundenți, udându-i fiecare părticică din corp. Râdea cu gura până la urechi și se simțea atât de bine.

Se opri la un moment dat când văzu că un om, care stătea sub o umbrelă mare, neagră o privea. Nu știa cine este și de ce se uită, dar pur și simplu nu o interesa. Ea se bucura de această clipă în care copilul din ea își întindea aripile. Omul cu umbrela se îndreptă spre femeie și când ajunse în fața ei, el doar râdea în hohote.

— Dacă nu te cunoșteam, Elora, credeam că ești vreo nebună care nu a văzut în viața ei ploaie, îi spune femeii, care îl privea indignată.

— Ce cauți aici, Edvige?

— Eram aproape de casă când am văzut că ploaia a început mai rău și mă gândeam că unei domnișoare ca tine nu îi va plăcea să se ude, astfel că m-am gândit că ar fi bine dacă te duc eu. Dar se pare că ție chiar îți place ploaia și chiar nu îți pasă de oamenii care te privesc ciudat.

— Nu trebuia să vii, mă descurcam oricum. Știi bine că pot găsi o soluție pentru orice.

— Nu știu ce gândești tu, Elora, dar eu cred că ceva ne face să ne tot ciocnim unul de altul. Nu te-ai gândit că poate acesta este un semn?

— Ăsta este modul de a-mi spune că mă placi? îl întreabă pe bărbat cu o urmă de aroganță în glas, în timp ce se încalță cu pantofii.

— Nu știam că ar fi trebuit să îți spun asta, credeam că știi că țin la tine. Poate uneori am fost cam prost crescut, îngâmfat, arogant și multe altele, doar că am și momente în care știu să mă comport. Iar tu, în ciuda unor lucruri, care poate te-au jignit sau rănit, ai continuat să îmi vorbești. De ce?

— Pentru că am început să nu mai am pretenții de la oameni și să fiu indiferentă. În unele momente, puțin îmi păsa de ceea ce spui sau ce faci. În cele din urmă, era treaba ta.

— Din asta reiese că îți sunt...

— Indiferent? Nu pot spune asta, l-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș zice așa ceva. Acum, nu îmi ești indiferent, la început nu aș fi dat nici două parale pe tine. Scuză-mi sinceritatea, îi răspunde bărbatului în timp ce își continuă drumul pe jos.

— Deci, acorzi o șansă acestei prietenii care s-a înfiripat între noi doi, o întreabă cu glasul tremurând, emoțiile fiindu-i vizibile.

— Da, dar promite-mi un lucru, Edvige, îi spuse bărbatului privindu-l în ochi. Dacă vreodată vei știi că mi-ai greșit, pleacă fără să te mai întorci.