Privi în oglindă și își puse și cel de al doilea cercel în ureche. Rochia neagră, lucioasă, lungă până în pământ se unduia lin pe trupul de viespe. Pantofii cu toc cui de aceeași culoare ieșeau în evidență prin botul ascuțit. Degetele subțiri, lungi prinseră sticla mov, înaltă cu capac în formă de diamant, iar tânăra doar lăsă ca pulberea fină, parfumată să i se împrăștie pe pielea gâtului.

Un ciocănit o făcu să tresară și sora sa intră în cameră, așezându-se veselă pe pat. Elora zâmbi larg și după ce își luă poșeta mică, neagră se așeză lângă surioara sa. O luă în brațe și fetița îi admiră lănțișorul cu porumbel, oferit de Axel fix în ziua în care sora sa avusese acel accident.

— Ești sigură că nu mă poți lua și pe mine cu tine? întrebă fetița cu sprâncenele arcuite și cu ochii mari.

— Nu vor fi copii la această petrecere și în plus, își apropie buzele de urechea fetiței, am auzit că mama face plăcintă cu vișine în această seară.

— Vorbești serios?

— Da, fugi în bucătărie.

Fetița se ridică sprintenă și dădu să deschidă ușa, dar aceasta se deschisese înainte. Axel privi spre Elora, apoi spre Judy care tot încerca să treacă. Bărbatul îi făcu loc, neînțelegând unde se grăbește copila, apoi privi spre chipul luminos al femeii care se ridică în picioare.

— Elora, ești atât de frumoasă, murmură bărbatul cu glasul răgușit. Știi, spune și îi cuprinse talia cu mâinile, trăgând-o spre el, nu am crezut vreodată că poți câștiga un dar atât de frumos, fără ca măcar să faci ceva. Și nu vorbesc doar despre frumusețea exterioară, iubito, ci și despre cea interioară.

Tânăra aplecă capul, cu obrajii îmbujorați și își așeză palmele pe pieptul său. Niciodată nu simțise aceste emoții care acum îi curgeau prin tot corpul. Era acel ceva între ei care pe zi ce trece devenea mai puternic, de necontrolat, ca o scânteie care pe zi ce trece se aprinde tot mai mult. Era ca un foc care devine invincibil.

Bărbatul îi prinse mâna firavă și după ce femeia își sărută mama pe frunte, coborâră scările blocului cu zâmbetele largi pe chipuri. Era pentru a doua oară când participa la o nuntă și simțea fiecare sentiment profund. De mică admira rochiile lungi albe și întotdeauna când avea puțin timp liber se visa îmbrăcată cu ea.

Își lăsă pașii să îi urmeze pe cei ai lui Axel și o zări pe femeia blondă, înaltă, îmbrăcată în rochia albă, cu trenă care transmitea un fel de inocență, puritate. Era la brațul unui bărbat înalt, puțin plinuț, în jur de 40 și ceva de ani. Nu credea că femeia blondă ar fi ales un astfel de bărbat la cât de frumoasă și elegantă se prezenta ea. O față rotundă, brăzdată cu riduri și pete mici maronii, cu sprâncenele stufoase sub care se adăposteau niște ochi mari, de un albastru aproape transparent, nostalgici, îi confereau un aspect îmbătrânit. Nasul cârn, buzele voluptoase și părul de un negru pătat pe alocuri de urme de gri îi accentuau mai mult aspectul îmbătrânit, puțin neîngrijit.

În gândul ei bărbatul cu care avea să se căsătorească femeia blondă era total diferit. Doar că dragostea nu poate fi controlată de absolut nimic. Ea își are propriile reguli și condiții. Dragostea nu ține cont de vârstă, de etnie, de aspectul fizic, de visele pe care le aveai tu. Dragostea ține cont doar de legile ei.

Se așezară la una dintre mesele rotunde și fură serviți cu pahare înalte cu picior în care lichidul auriu, scotea la suprafață bule de aer. Cuplul se apropie de ei și Karamel o strânse ușor în brațe pe Elora.

— Mă bucur că într-un final am putut să fac cunoștință cu femeia pe care Axel o admiră atât de mult, vorbi femeia blondă cu zâmbetul pe buze.

— Încântată de asemenea! Vă doresc o căsnicie fericită presărată cu loialitate, respect și multă dragoste! răspunse Elora întorcându-i zâmbetul.

— Mulțumim din suflet! Sper să pot participa și eu la nunta ta cu Axel care la fel de fricos a rămas. Cât mai curând, zise Karamel surâzând și scuzându-se.

Cuplul abia căsătorit se îndepărtă ușor de Elora și Axel, întâmpinând noii invitați care își făceau apariția. Elora se așeză pe scaun și privi la bulele de aer din șampanie care încă se ridicau la suprafață. Vorbele femeii o puseseră pe gânduri. Niciodată nu se gândise la posibilitatea ca Axel să își dorească să o ceară de soție. În cele din urmă, aveau aproape un an de când se cunoscuseră, de când fiecare învățase să conviețuiască cu celălalt, de când împărțeau atât melancoliile, cât și bucuriile, de când învățaseră să își prețuiască atât calitățile, cât și defectele, de când înțeleseseră că fiecare neînțelegere este un pas spre mai bine, pentru că așa cum a spus filozoful francez Jean Rostand: Un cuplu este bine închegat, atunci când cei doi parteneri simt nevoia să se certe în același moment".

Îl căută cu privirea pe Axel și îl văzu vorbind cu un bărbat înalt, blond și cu o tânără brunetă, mult mai scundă decât cei doi bărbați, îmbrăcată într-o rochie cu volane de un roz pal. Îl surprinse zâmbind și râzând, iar atunci își dădu seama că zâmbetul lui Axel era unul dintre acele lucruri care o făcuseră să se îndrăgostească. Era unic felul în care îi zâmbea, felul în care râdea atât de senin atunci când cineva îi povestea o întâmplare haioasă sau când se uita la vreo comedie.

O voce o trezi din gândurile sale și îl văzu pe Axel cu o mână întinsă spre ea. Privi nedumerită în jur și îi văzu pe cei doi miri dansând, câteva cupluri alăturându-se.

— Dansezi iubito? o întrebă pe femeie, aceasta zâmbindu-i și lăsându-se să fie condusă pe ringul de dans.

Mâna lui stângă îi cuprinse talia, trăgând-o puțin spre corpul său. Își atinseră palmele, un fior făcându-i să tremure involuntar. Tânăra își odihni mâna dreaptă pe umărul bărbatului și pașii lor urmară cursul lin, melodios al muzicii din fundal. Era un moment în care nu puteai să explici în cuvinte, ci doar să simți, iar Elora resimțea totul atât de profund, încât câteva lacrimi se scurseră pe obrajii săi.

Își aminti de primul lor dans, un dans care acum îi părea atât de rece, distant. Era o diferență de neimaginat între dansul de atunci și dansul de acum. Câte poate face dragostea din om!

"Vei realiza când vei privi înapoi asupra vieții tale că momentele în care ai trăit cu adevărat sunt acelea în care ai făcut lucruri în spiritul dragostei." – Henry Drummond