Își descălță pantofii cu toc și își întinse picioarele pe canapea. Un chicotit se auzi din bucătărie și până să se trezească din starea de oboseală, un trup mic sări pe ea.

— Ela, ai ajuns! Vrei gogoși cu ciocolată și zahăr? întrebă sora sa mai mică, cu degetele pline de zahăr și gura murdară de ciocolată.

— Mulțumesc, Judy, dar nu vreau, îi răspunse fetei, ștergând-o de ciocolată cu un șervețel.

Privi spre mama sa care stătea sprijinită de tocul ușii și privea la cele două fiice ale sale. Era mândră de ele. Se așeză pe un colț al canapelei și își ridică fata cea mică în brațe sărutându-i ambii obraji.

— Du-te și mănâncă, vin și eu mai târziu, Judy. Vreau să vorbesc cu sora ta.

Fetița aprobă înțelegătoare din cap și așezându-și cordeluța pe cap, intră în bucătărie fericită. Se așeză la masă și își luă castronul în față. Chipul ei radia de bucurie și mulțumire.

— S-au îndreptat lucrurile? întrebă femeia în vârstă privindu-și fiica cu ochi mari.

— Dacă a rezolva înseamnă să îl văd la braț cu o femeie blondă, înaltă și elegantă și să îmi spună că a fost cuprins de o stare de teamă și stângacie, atunci da, s-au îndreptat lucrurile, îi vorbi mamei sale ironic, lăsându-și capul să alunece pe perna canapelei.

Femeia privi cu ochi triști spre fiica sa. Îi simțea supărarea, tristețea, nervii, frustrarea și ar fi vrut să o ajute, să îi spună ceva care îi va aduce zâmbetul pe buze, dar nu știa ce. Îi cuprinse fața între mâinile sale brăzdate cu mici riduri, reci și îi sărută fruntea prelung. Tânăra închise ochii preț de câteva secunde, apoi se ridică brusc. Avea nevoie de vin, de muzică și de o briză răcoroasă.

Își îmbrăcă paltonul negru, își luă telefonul, portofelul și cheile de pe măsuța din sufragerie. Rupse o hârtie dintr-un caiet și fură un pix pe care îl ascunse în buzunarul paltonului.

— Nu mă aștepta, vin târziu. Pa, mamă!

Trânti ușa după ea și coborî în grabă scările blocului de parcă ar fi pierdut trenul. O pală de vânt jucăușă se strecură prin firele de păr, făcându-le parcă să danseze. Răcoarea serii cu lună plină îi intră sub mânecile largi, străbătu abdomentul, pieptul, sub al cărui strat de piele se zbătea o inimă agitată, pielea gâtului, apoi se roti o dată pe umăr și coborî de-a lungul brațului, făcând-o sa tremure involuntar.

Pașii săi își croiau drum spre barul The Rohan Kanhai din colțul străzii care dădea în Woodhorn Road. Trecu pe lângă statuia de bronz a jucătorului de fotbal, Jackie Milburn, care a fost amplasată în Ashington în anul 1995. Deschise ușile și intră în barul construit în stil clasic. Se așeză pe scaunul înalt de la bar, scoase pixul din buzunarul paltonului și privi coala de hârtie albă. Își înălță privirea spre bărbatul tânăr care o întrebă ce dorește în această seară.

— Doresc un vin roșu sec, te rog! îi răspunse și zâmbi vag.

Bărbatul dădu din cap în semn că a înțeles și îi zâmbi larg. Își întoarse privirea spre coala din fața ei și după ce trase aer în piept, după ce își întinse brațele subțiri, așeză pixul pe suprafața albă ca laptele.

Dragă viață,

Nu știu exact cum să încep această scrisoare, dar îmi voi lăsa mâna ușoară ca o pană și voi așterne pe hârtie tot ceea ce îmi trece prin cap. Voi începe cu durerile, suferințele, dezamăgirile, rănile pe care le am imprimate pe suflet, iar apoi voi continua cu sentimentele străine sau cunoscute care s-au născut sau renăscut în mine.

Știi ce mi-a zis odată bunica din partea mamei înainte să pășească spre îngeri? Mi-a zis că oamenii sunt ca niște semințe. Semințe care seamănă toate la fel și nu știi ce va ieși din ele. Tu le îngrijești pe toate așa cum știi tu mai bine și cum poți. Când vor crește unele pot fi buruieni păcătoase, iar altele pot fi cele mai frumoase flori de pe pământ. Important este să smulgi buruienile și să lași florile în grădina ta. Mai ușor de zis să elimini oamenii răi din viața ta și să îi ții pe ceilalți lângă tine. Doar că bunica a uitat să îmi spună că pot exista și flori care pot avea țepi, flori care pot avea un parfum neplăcut, iar tu la început să nu observi aceste detalii. A uitat să îmi spună că oamenii se pot ascunde după niște măști, că pot minți, înșela, dezamăgi, răni și așa mai departe.

Luă paharul cu picior între degete și luă o gură din vinul roșu ca sângele. Urmele de ruj rămaseră amprentate pe pahar și degetul ei mare le șterse ușor, așa cum buretele șterge creta. Privi puțin în jurul ei, își întinse spatele și frecându-și mâinile una de cealaltă începu din nou să scrie.

A fost o vreme când am visat mult, poate prea mult. A fost o vreme când am crezut orbește în oameni și o vreme când inima a ales în locul creierului. Doar că după sumedia de lovituri primite din toate părțile, am reușit să mă trezesc la realitate, să las această visare deoparte, să fiu mai atentă cu privire la oameni, chiar dacă uneori aparențele mai înșeală și să aleg cu creierul. Și cred că am făcut bine... oare?

Astfel că după o perioadă îndelungată am ales să mă las purtată de val și să visez, să mă încred în oameni, să aleg cu inima, iar alegerea asta a venit din cauza sau datorită lui. M-am îndrăgostit atât de repede, încât pare că a fost doar o clipire. Am început să îl văd în fiecare om, să îl aud în fiecare voce, să îi simt mirosul în fiecare parfum, să îi simt îmbrățisările în fiecare adiere de vânt, să îi simt privirea în fiecare contact vizual. Am început să îl iubesc ca și când ar fi fost ultima clipă a vieții mele.

Dacă înainte credeam că dragostea nu există sau poate că eu fugeam de ea, acum înțeleg că dragostea este sentimentul unic, cel mai puternic, pe care îl vei întâlni atunci când te aștepți mai puțin și care îți va da lumea peste cap. Și Doamne, e a naibii de vicleană! Într-o clipă te poate face să te simți în al nouălea cer, iar în altă clipă te poate face să suferi.

În cele din urmă, dragă viață, îți cer un sigur lucru și te rog, măcar o dată să mă asculți. Mai puține necazuri și mai multe bucurii, mai puține buruieni și mai multe flori, mai puține lacrimi și mai multe râsete, mai puține dezamăgiri și mai multe bucurii, mai puține înfrângeri și mai multe victorii. Crezi că putem face acest pact?

Își bău și ultima gură de vin, își îndoi coala în două și lăsă banii pe bar. Ieși în briza serii de septembrie și se opri în fața unui mic parc. Se așeză pe bancă și scoase o cutie de chibrituri. Aprinse un bețisor și lăsă ca flacăra să ardă în pace și liniște hârtia.