Își lăsă capul pe spate, părul brunet, ciufulit, fiind ud din cauza stropilor de ploaie care cădeau pe pământ cu abundență. Greșise și acum era nevoit să suporte consecințele. Cum va drege situația? Mintea sa nu putea concepe un răspuns pentru întrebarea care îl măcina încontinuu.

Luă o țigară din tabacheră, o puse între buzele crăpate și își trase nasul. Se scotoci prin buzunarele blugilor negri și dădu de bricheta sa neagră Zippo.

Zippo, i-a fost dat de bunicul lui atunci când împlinise 14 ani și care în scurt timp devenise singurul lucru al său de preț și la care nu ar fi renunțat niciodată. Atunci nu o prețuise la adevărata ei valoare, poate și pentru că nu avea nevoie de ea, dar și pentru că nu îi știa istoria. După moartea bunicului său, aflase de la un bătrân care stătea în stația de autobuz, că bricheta sa data din 1932 și că a devenit populară în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, iar în momentul de față acestea se colecționează, găsindu-se rar un model adevărat.

De atunci începuse să o aprecieze și îi mulțumi bunicului său în gând pentru cadoul pe care i-l oferise. Își făcu palmele căuș și își aprinse țigara. Trase din ea atât cât îl țineau plămânii și expiră fumul care se rotea în cercuri mari spre văzduh. Tuși de câteva ori și își șterse picurii de apă de pe frunte. Era singur, în mijlocul nopții, stând pe o bancă din lemn, puțin roasă pe la colțuri.

Sunetul unor pantofi cu toc se auzi dintr-o dată pe trotuar și ochii săi începură să sclipească ca un licurici. Așteptă ca sunetul să se apropie și când văzu persoana din față strâmbă din nas. O femeie înaltă, cu picioare lungi, îmbrăcată sumar, de un roșu aprins la păr se opri în fața lui și zâmbi vag. Își descălță pantofii cu toc cui și rămase cu tălpile goale pe cimentul rece, ud. Se așeză lângă bărbat și râse înfundat.

— De ce stai în ploaie...

— Nu am nevoie de nimic decât de liniște, de această țigară și o sticlă de vin, dacă aș avea bani la mine ca să mi-o cumpăr.

— Nu venisem cu oferte, dar pot face asta, răspunse femeia machiată strident.

— Am înțeles!

— Nu pari prea guraliv și nici chef de viață nu ai. Știi, tinere, în toată viața asta de 37 de ani am învățat că dragostea este tare păcătoasă. Am suferit și eu, dar știi ceva, nu merită. Totul e trecător.

— Nu mai ai clienți, vorbi bărbatul pe un ton malițios, întorcând capul spre femeie.

— Plouă și nimeni nu are nevoie de distracții acum. Nici măcar vremea nu are chef de prostiile umane.

O analiză puțin și privirea îi căzu pe picioarele ei, goale, lungi care căpătaseră o culoare vineție. Îi era frig și nu îl mira asta. Fusta scurtă din piele, neagră, lucioasă, maieul alb, transparent, în nici un caz nu erau haine pentru o seară ploioasă de septembrie. Își dezbrăcă geaca și i-o întinse femeii de lângă. Aceasta îi zâmbi larg, lăsându-și dantura la vedere.

— Nu te cunosc tinere, dar meseria mea, chiar dacă e de cea mai joasă speță, mi-a pus în cale tot felul de oameni. Oameni din înalta societate care își înșelau nevestele cărora le cumpărau diamante, dar și oameni care își luau o halbă de bere pe datorie. Viața mi-a dat vrute și nevrute, iar oamenii sunt principalii autori.

Ești un suflet plin de amărăciune acum, care crezi că lumea este întoarsă împotriva ta și te vezi pierdut printr-o mulțime de necunoscuți, încercând să găsești chipul femeii iubite. Aceste sentimente ce se zvârcolesc în tine sunt doar niște iluzii ale minții tale. Ascultă la mine, o femeie care te iubește se va uita după chipul tău, așa cum marinarul se uită după mare. Și încă ceva băiete, nimeni nu e de neînlocuit. Femeia care îți e destinată, va fi mereu a ta, celelalte din viață sunt doar învățătorii tăi.

Femeia tăcu, iar Axel rămase cu ochii în pământ, aruncând țigara pe jos. În mod normal nu ar fi făcut asta, dar acum simțea că corpul său secase de orice putere. Femeia asta avea dreptate și îl surprindea dezinvoltura cu care vorbea despre meseria ei, despre viața ei amoroasă; că în cele din urmă sfaturile ca acestea vin doar din experiențele proprii.

— Dacă ea ți-a greșit adu-ti aminte vorbele spuse mai înainte, dacă tu i-ai greșit înțelege doar că omul este construit din eșecuri, iar tinerețea este dedicată lor. Nu te îngrijora pentru o simplă ceartă pentru că așa cum spune Oscar Wilde: "Femeile ne iubesc pentru defectele noastre, dacă avem destule, ele ne vor ierta totul, chiar şi uriașele noastre intelecte."

Se ridică de pe bancă, îi întinse geaca după ce inspiră parfumul fin bărbătesc de calitate. De mult timp nu mai mirosise un parfum atât de plăcut care parcă îți alină nările. Învățase că bărbații adevărați față de ceilalți se deosebesc prin parfumul lor, pentru că parfumul este ca o carte de vizită.

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, tinere, îi vorbi femeia cu un zâmbet în colțul gurii.

— Îmi cer scuze că te-am judecat și pentru modul în care ți-am vorbit. Trebuia să îmi amintesc că aparențele pot înșela.

— Ești iertat,... se opri din vorbit, dându-și seama că nu îi știa numele bărbatului cu parfum de calitate.

— Edvige Axel, încântat de cunoștință!

— Lily-Rose. Încântată de asemenea! Poate ne vom mai întâlni și cu alte ocazii. Poate pe o vreme însorită când cheful de viață va reveni în sufletul tău. O seară bună!

Se întoarse pe călcâie, cu pantofii în mână, ridicându-și fusta mai sus, de parcă nu era suficient de scurtă, cu mersul ca de felină la pândă, plecă fără ca măcar să aștepte un răspuns.

Bărbatul dădu din cap în semn de negare, râse înfundat și începu o nouă țigară. Noaptea era lungă, iar insomnia lui era apăsătoare și profundă. Avea nevoie de o rezolvare. Rămase pe gânduri și se gândi puțin la Lily-Rose. Femeia aceea emana o aură misterioasă presărată cu multe povești. Oare cum ajunsese Lily-Rose o femeie ușoară? După cine suferise ea în dragoste? Ce poveste avea Lily-Rose?

Atât de multe întrebări și doar un om. Un om care a venit, te-a trezit la realitate și a plecat. Cuvintele femeii îi revin în minte: Totul e trecător.