Pufni nervoasă după ce închise telefonul și îl aruncă pe masa din bucătărie. Privi spre mama sa care punea câteva clătite pufoase, aburinde în farfuria albă din porțelan. Femeia în vârstă privi spre ea, iar sora ei mai mică mușcă pofticioasă din clătita pe care întinse gem de căpsuni.

— Elora, sunt sigură că a avut un motiv întemeiat din care a plecat fără să îți spună. Mă gândesc că poate o fi avut probleme în familie.

— Mamă, mi-am dat și eu seama de asta. Problema este că nu îmi răspunde și vreau să știu ceva, vreau să îi fiu aproape și să îl sprijin, iar el pleacă din senin.

— Ai numărul surorii lui?

— Dacă l-aș fi avut, aș fi sunat-o. Mă duc la serviciu, vorbim când vin acasă.

Își luă paltonul negru de pe spătarul scaunului, își sărută sora pe cap și cu geanta mare, din piele ieși pe ușă. Nu putuse să doarmă, nu putuse nici măcar să mănânce. Era nervoasă până peste urechi, era supărată, atât din cauza situației care se întâmpla în familia ei, cât și pe bărbatul pe care îl crezuse un om serios, care știa că sprijinul este important, mai ales că îi spusese unde se ducea. Avusese încredere în el și îi oferise o parte din ea, doar că el a știut să plece, fără ca măcar să îi spună unde naiba se duce. Afurisită de viață!

Intră în cafenea și inspiră adânc mirosul de boabe abia măcinate. Privi spre oamenii de la mese și era atât de interesant cum fiecare om avea câte o poveste, dar toți aveau un interes comun, iubirea pentru cafenea. În colț era o fată creață cu căști negre pe urechi, cu tatuaje pe mâna stângă, îmbrăcată cu o geacă de piele și blugi de aceeași culoare. La bar erau două tipe îmbrăcate în robe vișiniu închis cu tocă pe cap, râdeau cu gurile până la urechi. La o masă din spate câțiva bărbați îmbrăcați în costume negre, cu cravată discutau afaceri, făcând gesturi mărunte, pe ascuns unul către altul. Cu toate că erau atât de diferiți, erau pe atât de asemănători.

O salută pe Lia și își continuă drumul spre biroul său când auzi un râs atât de cunoscut. Privi în spate și îl văzu pe Axel lângă o femeie blondă, într-o rochie roșie, cu picioare lungi, subțiri, ușor bronzate. Părul lung, drept, ca spicul grâului, îi cobora până la jumătatea spatelui. Ochii verzi, de un verde proaspăt, profunzi, îi străluceau atunci când privea spre bărbat, iar chipul alungit îi scotea în evidență nasul ascuțit. Bărbatul îi atinse ușor spatele și o conduse spre bar.

Elora strânse din buze, murmură o înjurătură și intră în biroul său. Își scoase dosarele din sertar și rămase puțin pe gânduri.

Niciodată nu fusese atât de deschisă cu un om, niciodată nu se lăsase dominată de sentimentele, emoțiile sale, mereu încercase să fie cât mai mult posibil rațională și să despice firul în patru. Acum, în momentul în care decisese să se lase purtată de val, era încă o dată dezamăgită. De ce era surprinsă? Nici măcar ea nu își explica. Mereu oamenii din jurul ei au știut doar să o dezamăgească, să o rănească, să o critice, să o judece, să îi arate cât de neputincioasă este. Și culmea ironiei, tot ea este întrebată: "De ce nu ai încredere în oameni?", "De ce ești închisă în tine?".

Un ciocănit se auzi și își scutură capul. Îl văzu pe Axel intrând, iar privirea sa se întunecă instant. Era mai mult decât curioasă să îi audă explicațiile care oricum nu o ajutau.

Se așeză pe scaunul din fața biroului, își frecă ceafa, dându-și părul brunet pe spate. Nu știa cum să îi explice ceea ce a făcut, iar prezența lui Karamel, nu era favorabilă.

— Ieri m-a cuprins o stare de teamă, de stângacie, de ceva care nu îți pot explica în cuvinte exacte. Niciodată nu am reușit să susțin o relație mult timp, cu toate că am avut implicare, doar că aceea a fost la început. Ești o femeie atât de matură, atât de hotărâtă, impunătoare, care reușește să treacă orice obstacol cu zâmbetul pe buze. Când te-am văzut prima dată nu ți-aș fi dat vârsta de 23 de ani. Ieri, când totul o luase pe o pantă atât de serioasă, s-a instalat o frică, frica de a nu da greș, de a nu dezamăgi. Știu că am plecat ca un laș când puteam să rămân și să îmi înving acea temere. Uneori acționăm fără să ne gândim la ceea ce va urma sau dacă este bine sau nu.

Elora tăcu, îl privea în continuare în ochi și își trecu limba peste buzele roșii. Bărbatul își continuă discursul.

— Karamel este o veche prietenă de familie pe care nu am mai văzut-o de când aveam 12 ani. M-am întâlnit cu ea înainte să intru în cafenea. Se căsătorește luna viitoare și mi-a lăsat o invitație. Vreau să îmi cer scuze pentru lașitatea de care am dat dovadă. Niciodată nu am mai simțit ceea ce simt acum cu tine și...

— Unele probleme poate ar trebui discutate, poate ar trebui să ne ascultăm reciproc și să ne spunem absolut orice, îl întrerupse femeia, privindu-l în ochi, frecându-și palmele umede una de cealaltă.

Era unul din acele momente în care tensiunea se resimțea până și în aer, iar bătăile inimilor parcă erau mai puternice ca niciodată. Femeia privi înapoi spre dosarul din fața ei, îl deschise și începu să îl citească. Era o liniște atât de profundă, încât parcă îți apăsa umerii.

Bărbatul o privi cu ochi triști, se ridică de pe scaun, se mișcă de pe un picior pe altul, într-un balans ușor. Se roti pe călcâie și păși spre ușă. Îi simțea supărarea și știa că unele greșeli trebuie plătite. Ar fi vrut să dea timpul înapoi, doar că nu poate. Merse la tejghea, luă laveta galbenă și șterse paharele de apă. Blondul cu mâinile în spuma vaselor își privi prietenul, apoi îi vorbi.

— Orice relație are probleme, depinde cât de multă dragoste există în ea. Dacă există dragoste adevărată, orice divergență va avea o rezolvare, dacă nu, înseamnă că fiecare privește spre un alt orizont. Și îți mai spun ceva, dragostea este precum focul. Dar nu știi niciodată dacă îți va încălzi sufletul sau îți va arde casa.

Axel înclină din cap. Blondul îl bătu pe umăr și aruncă prosopul pe un scaun. Știa că amicul său avea nevoie de timp, de o țigară și de puțină singurătate.