Globul auriu al boltei cerești, somnoros, secat de orice putere, alunecă ușor spre apa azurie, cuprins parcă într-o îmbrățișare. Urmele tălpilor, ale ei mici, ale lui mari își croiau drum pe nisipul ușor umed, din cauza valurilor neastâmpărate. Mâinile lor ținându-se strâns, parcă legate cu un lanț invizibil, se legănau ușor.

Privind din spate totul arăta exact ca un tablou, un tablou pictat de cel mai iscusit pictor, prins și el în cupola nebună a dragostei. Tablou la care mulți visează și pe care puțini îl trăiesc pe propria lor piele.

Elora mereu a crezut că visele sunt singurele care te ajută să rămâi viu atunci când durerea, suferința te ucid lent, parcă jucându-se cu tine. Mereu a avut nevoie de un vis ca să suporte realitate și ca să poată să lupte. Ducea o luptă, uneori cu ea însăși, alteori cu viața care nu îi era chiar atât de bună prietenă.

Știa că într-o bună zi acest război se va încheia. Poate va muri o dată cu toți oamenii care i-au făcut rău sau cu vindecarea rănilor care erau scrijelite pe un suflet bun, plăpând, dar în același timp puternic și dur. Poate totul se va încheia când va învăța că trecutul nu trebuie răscolit, ci trebuie depășit. Poate atunci când nu îi va mai păsa atât de mult de oameni și va începe să se iubească pe sine însăși. Poate atunci când vorbele nu vor mai fi atât de semnificative pentru ea, mai ales de la niște ființe care nu merită nici măcar o gură de aer pe fundul unui ocean.

Indiferent de modul în care lupta ei se va încheia, indiferent de cât de mult va îndura, va lupta până în pânzele albe pentru fericirea ei, pentru oamenii pe care îi iubește, pentru lucrurile care îi aduc zâmbetul pe buze. În cele din urmă, războiul dus de fiecare este doar o iluzie care ne motivează să ne continuăm drumul predestinat.

O pală de vânt se strecoară printre părul ciocolatiu, lung, dându-i câteva șuvițe pe chipul oval. Le dă după ureche și inspiră profund aerul proaspăt care îi înviorează nările. Bărbatul își desprinde mâna de cea a femeii și călăuzit de al său gând jucăuș, ia apă în podul palmelor și o lasă să se prelingă pe brațul încins al tinerei.

— Axel, e rece! strigă Elora, bărbatul pășind în spate, cu zâmbetul larg pe buze, fiindu-i evidențiate micile gropițe.

— Îmi pare rău, iubito, doar că trebuia să te trezească cineva din gândurile tale profunde, răspunse râzând și intră în apă, stropind-o încă o dată.

— Vei regreta, îl amenință tânăra, intrând cu picioarele în apă stropindu-l.

Stropii de apă săreau într-o parte și în alta, având parcă un dans ritmat susținut de râsetele celor doi îndrăgostiți. Nimeni nu ar putea să distrugă vreodată jocul nebunesc al unor ființe încărcate de magia dragostei. Dragostea este magică. Intră în viața ta de parcă ușa îi va fi mereu deschisă, rămâne un timp, apoi pleacă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. E ca o frumoasă tortură.

O prinde de mijlocul subțire- amândoi având chipurile luminate de râsete- tânăra zvârcolindu-se în brațele masive ale bărbatului. Alunecă ușor într-o clipă de neatenție și fuge cât vede cu ochii, privind în spate spre Axel care o urmărea.

— Vei obosi, strigă bărbatul, deși el era cel care abia de mai putea să respire.

Elora nu îi răspunde. Se întinde pe nisip privind cerul. Clipește de câteva ori și își freacă ochii, prizându-l pe bărbat de mână, atunci când se întinse.

— Aș vrea mereu să fie așa. Cred că ziua asta îmi va rămâne pentru totdeauna întipărită în minte.

— Nu numai ție, Elora. Ar trebui să mergem, se face destul de târziu și nu prea îmi place să conduc pe întuneric.

Femeia se ridică, se scutură de nisipul fin și păși spre mașină. Îi deschise portiera, iar corpul ei epuizat se lăsă moale în scaunul mașinii.

Privea deseori la bărbat, apoi își întorcea privirea spre șosea. Îi era frică de ceața care se lăsase deodată, dar și de întunericul profund care cuprinsese șoseaua ca niște ghiare.

— Pot porni muzica? îl întrebă pe Axel, când văzu că ieși dintr-o curbă periculoasă.

— Nu, îi răspunse promt, femeia rămânând tăcută, strângându-și centura de siguranță pe corp.

— Îți e frică? o întrebă, reducând viteza și intrând pe prima bandă.

— Nu că nu mă simt în siguranță, doar că este acea frică, mai ales că este și ceață.

— Vrei să opresc?

— Nu, vreau doar să ajungem acasă teferi și să nu avem incidente. Acum rămâi atent la drum.

Bărbatul râse înfundat și aruncă o privire la degetele ei care se tot roteau. Îi simțea frica și starea nervoasă din cauza ceții care se lăsase. O cunoștea și ajunsese să îi simtă fiecare stare pe care ea o avea.

Iubirea adevărată nu înseamnă doar mângâieri și atingeri intime, înseamnă să simți tot ce trăiește persoana de lângă tine. Înseamnă să o protejezi, să o susții în orice moment al vieții, să o apreciezi, să o respecți, să îi oferi tot ceea ce se naște în tine. Pentru că iubirea nu este ceva ce faci să se întâmple, iubirea este ceea ce se întâmplă în tine și nu ar trebui să fie înrobită de altcineva.

Parcă mașina în fața clădirii în care locuia Elora și când privi la tânără, o surprinse dormind. Coborî din mașină și o luă în brațe. Îi sărută fruntea și deschise stângaci ușa apartamentului. Îi lăsă trupul firav pe așternutul alb, moale, din bumbac și dădu să plece, dar femeia -între vis și realitate- îl prinse de mână.

— Rămâi, șopti către bărbat și îi făcu loc.

Își puse capul pe pieptul lui, inima sa bătând un ritm atât de plăcut. Închise ușor pleoapele, le întredeschise atunci când el îi sărută capul și căzu pradă viselor.