Pentru prima dată în viața ei simțea că are nevoie de cineva care doar să o strângă în brațe cât de tare putea. Simțea nevoia de acel sentiment de protecție absolută, pe care nimeni nu ar fi putut să îl distrugă vreodată. Își luă telefonul în mână și rămase cu ochii ațintiți pe numele persoanei pe care dorea să o contacteze. Voia să îi spună că are nevoie de el și că ar fi dat totul doar ca să îl îmbrățișeze. Dori să apese pe buton, dar își retrase brusc degetul. Ce naiba era cu ea?

Mai privi o dată ecranul și își făcu curaj să îl sune. Un bipăit se auzi pentru prima oară, apoi cel de al doilea. Al treilea dispăru în umbra unei voci atât de plăcută.

— Alo?

— Bună, Axel, scuze de deranj! Poți vorbi? întrebă femeia pe un glas stins, ștergându-și obrazul încă umed de la lacrimi.

— Da, pot vorbi. Ce s-a întâmplat? întrebă bărbatul, urma de îngrijorare simțindu-se în glasul său.

— Am o rugăminte. Poți să vii până la mine, te rog!

— Desigur, dar ce ai...

— Mulțumesc, Axel! răspunse tânăra, închizând apelul.

Era bulversată, amețită și încerca din răsputeri să înțeleagă situația în care tocmai se aflase. În viața ei nu își văzuse tatăl plângând, niciodată nu auzise acele vorbe din gura lui și nu crezuse vreodată că vor fi spuse de persoana lui. De ce a început să răsfoiască cartea trecutului? Nu era de ajuns tot ce provocase? Avea nevoie de răspunsuri pentru miile de întrebări care i se roteau prin cap. Își trecu mâinile prin firele de păr ciocolatii și oftă zgomotos.

Soneria răsună în încăperea scufundată în tăcere. Își ridică cu greu trupul de pe canapea și atunci când deschise ușa, bărbatul privi spre ea. Dori să spună ceva, dar tânăra doar îl cuprinse între brațele sale subțiri, catifelate, băgându-și nasul în cămașa sa. Inspiră adânc parfumul bărbătesc care îi invadă nările transmițându-i liniște. Bărbatul îi înconjură spatele, lipindu-i trupul delicat de trupul său masiv.

O ridică în brațele sale atunci când un suspin ieși printre buzele femeii, care nu mai avea puterea nici a unui purice. O întinse pe canapeaua albă, îi aranjă perna sub cap și se așeză lângă ea. Îi șterse lacrimile de pe obraji și îi dădu șuvițele ciocolatii după ureche. Nu o văzuse niciodată atât de secată de putere, atât de neajutorată și tăcută. Nu știa cine sau ce o adusese în această stare, dar nu era momentul potrivit pentru a o întreba.

— Vrei să îți aduc ceva? o întrebă atunci când femeia inspiră și expiră adânc și profund.

— Vreau să ieșim și să ne plimbăm prin parc, răspunse tânăra, bărbatul prinvind-o sceptic, puțin încurcat. Am nevoie de aer, Axel, continuă.

— Bine. Atunci hai să ne plimbăm, vorbi bărbatul cu zâmbetul pe buze, Elora fugind spre dormitor.

Își îmbrăcă o bluză albă din pânză și niște pantaloni crem, încălțând niște pantofi de aceeași culoare cu pantalonii. Nu știa de ce voia atât de mult să se plimbe, doar că își dorea să treacă peste această stare care a doborât-o la pământ. Simțea un gol imens în torace pe care nu putea să îl umple cu nimic.

Își împleti degetele cu cele ale lui Axel, coborând scările blocului. Bărbatul împinse ușa grea, metalică, de un gri spălăcit, iar chipurile lor făcură contact cu pala ușoară de vânt a lunii august. Un august molcom, plin de speranță, îmbătat cu dragoste și cu dorința aprinsă de a încerca orice. Dar în același timp un august melancolic, cuprins de fiorii cruzi ai durerii, ai suferinței, ai încercărilor ce dau greș.

Sincronul pașilor lor acompaniat de sunetul tocurilor ai pantofilor crem, se îndreptau domol spre parcul cu felinare.

— A venit tata astăzi la mine să îmi spună că îi pare rău pentru tot răul făcut și să îl iert. Nu am cum să repar tot ce a distrus în interiorul meu și i-am zis să plece. S-a pus pe plâns. Niciodată nu am crezut că îl voi vedea plângând. Ce crezi că ar fi trebuit să fac, Axel?

— Tu ce simțeai în acel moment, Elora? întrebă bărbatul, privind-o la lumina unui felinar.

— Ură, furie, repulsie, mâhnire și o dorință arzătoare de răzbunare. Nu știu cum de au putut aceste sentimente să se nască în mine.

— Ceea ce simți niciodată nu va da greș, pentru că nu e ca și cum poți controla, domina sentimentele. Dacă tu ai simțit că tatăl tău nu merită o a doua șansă și nici iertarea ta, înseamnă că asta a trebuit să faci.

— Dar crezi că este corect?

— Nu știu cât de corect este, dar până la urmă tot ce facem va avea la un moment dat și răspuns.

— Mulțumesc că ai venit! îi răspunse tânăra, încercând să schițeze un zâmbet.

— Nu trebuie să îmi mulțumești pentru ceea ce aș fi făcut oricând, la orice oră din zi și din noapte.

Femeia tăcu și privi spre bolta cerească. Închise ochii și inspiră profund aerul nopții de sfârșit de vară. Mai erau doar trei zile iar vara se sfârșea, mai erau trei zile și împlinea 23 de ani. Trecuseră două luni de când se cunoscuse cu Axel. Două luni de când fugise de acasă, două luni atât de pline, dar pe atât de banale.

Se așezară pe o bancă, iar bărbatul începu să își caute prin buzunare. Scoase o tabacheră gravată cu literele AE. Scoase o țigară și o aprinse cu o brichetă în formă de mașină. Femeia privi uimită când îl văzu că trage cu atâta patos din țigară. Fumul îi ieși printre buze cercuri, cercuri. Zâmbi atunci când îi privi chipul tinerei.

— Nu fumez mereu, doar seara când am nevoie de liniște. Știu că nu ar trebui să fac asta, doar că uneori facem niște greșeli când suntem mai mici, iar acum suportăm consecințele.

Femeia îi luă tabachera și vărsă țigările în coșul de gunoi. Îi dădu peste mână și îi fură țigara dintre degete. O aruncă la coș și privirea plină de furie a bărbatului, o făcu să izbucnească într-un râs plin de viață. Doar el putea să o facă să râdă atât de puternic și să își uite grijile. O fărâmă din el era tot ce ea avea nevoie.