În zilele în care nu ploua era cald și bine, iar adierea blândă și mângâierea razelor firave ale soarelui dădeau impresia de confort și pace.

Drumul dinspre Biertan spre satul Iele nu era nici lung, dar nici scurt, însă era presărat cu amintiri dureroase.

Stejarul secular sub care Codrin și Luna își juraseră iubire veșnică era încă acolo, cu frunzele sale ofilite care se desprindeau rând pe rând la fiecare pală de vânt.

Cei doi nu se mai opriră să-l admire ci trecură în grabă pe lângă el, lăsându-l cu repeziciune în urmă, ca pe un obiect mic și neînsemnat, de care nu mai aveau nevoie prea curând.

- Trebuie să ne grăbim! spuse Codrin, mărind pasul.

- Stai liniștit! Bătrâna Niculina nu are unde să se ducă.

- Nu este vorba despre ea, ci despre mama. De când mi-ai povestit despre baston, mă tot gândesc la faptul că am fi putut să o ajutăm cu mult timp în urmă.

- Dacă m-aș fi încrezut în totalitate în ceea ce am văzut în ziua nunții noastre, ți-aș fi spus mai curând.

Codrin dădu câteva crengi la o parte și făcu un pas mare, ca și când ar fi trecut peste un șanț, un fel de graniță nevăzută între lumea oamenilor și lumea vrăjitoarelor. Luna îl urmă și pătrunseră în codru.

Merseră o vreme, călcând cu teamă pe solul acoperit cu frunze și crengi, ca niște fugari ce se strecoară cu șiretenie pentru a nu fi văzuți de cei porniți pe urmele lor. Trecură de satul Iele, păstrând distanța, astfel încât, niciuna dinte vrăjitoare să nu le poată simți prezența, și ajunseră la niște trepte făcute din pământ care duceau într-un fel de vale. În acel loc ascuns vederii oamenilor se afla o casă cu acoperiș țuguiat și pereți cojiți.

Luna înaintă încrezătoare. Bătu la ușă, însă nimeni nu-i raspunse.

Codrin adulmecă aerul din jur.

- Nu cred că este înăuntru.

- Ești sigur de asta?

- Păi, ce pot să-ți spun? Acum nu mai duhnește a tutun și plante puturoase. Nu știu ce ardea bătrâna asta, dar mirosea rău de tot.

- Îmi părea a fi tămâie.

- Sunt mai mult ca sigur că nu era asta! Poate ceva plante halucinogene...

- Așa crezi?

Bărbatul dădu din cap aprobator și apăsă clanța ușii vechi și jupuite. Părea a fi încuiată.

- Ce te-a apucat? îl întrebă Luna, care era nu ar fi îndrăznit niciodată să intre prin efracție în casa cuiva.

Făcu câțiva pași spre soțul său și-l apucă de braț. Încercă să-l îndepărteze, dar simți ceva înghioltind-o sub talpă. Era o un ciot de lumânare. Abia atunci observă că pe jos se mai aflau câteva, ba chiar și o candela cu ceară care arsese până la final.

- Ce sunt astea? șopti ea, retrăgându-se cu un pas. Magie neagră?

Codrin nu-i răspunse, ba chiar, simțindu-se eliberat, se izbi cu putere de ușa putredă care, spre surprinderea lui, se dădu zgomotos de perete. Nu fusese închisă, ci doar puțin înțepenită.

- Ai înnebunit? Nu vreau să intru în casa femeii.

- Încetează! Nu este aici și nu a mai fost de multă vreme.

- Ce vrei să spui?

- Nu simt mirosul nimănui.

- Dar nu putem da buzna așa!

- Ba uite că putem. Vino!

Luna își dădu eșarfa jos, își șterse cu ea transpirația de pe frunte și o îndesă în geantuța ca de poștaș pe care o purta.

- Ce mai aștepți? o întrebă Codrin.

- Agitația ta mă nelinștește.

Bărbatul pufăi nemulțumit și intră în casă. Trecu printre șalurile colorate care coborau din tavan precum o pânză de păianjen, pentru a ajunge în camera în care, cu o jumătate de an în urmă, soția lui stătuse de vorbă cu bătrâna Niculina.

- Nu-mi place asta! spuse Luna, încruntându-se la soțul său.

- Vezi? Nu e acasă.

- Dar noi ce căutăm înăuntru?

- Indicii despre locul în care s-ar putea afla. Ai zis că femeia asta are mai multe informații și că trebuie neapărat să stăm de vorbă cu ea. Vreau doar să o găsim.

- În regulă, dar nu vreau să pierdem prea mult timp aici. Simt că ceva nu este bine.

Luna se uită prin toate cotloanele, dar nimic de acolo nu-i dădea de înțeles că Niculina ar fi plecat într-un loc cunoscut. Nu știa ce să facă sau unde să caute.

Pe masă încă se afla, neatins nicio altă persoană, globul de cristal, despre care bătrâna-i spusese că nu putea fi folosit decât de adevărata moștenitoare a conducerii clanului Iele, succesoarea Știmei Apelor, adică de ea.

Fata îl privi cu atenție și, din cine știe ce motiv, îi veni în minte ideea trăsnită de a încerca să-și vadă viitorul. Se apropie de masă și întinse degetele spre glob. În acea clipă se auzi un zgomot ca de obiecte ceramice scăpate pe jos.

Codrin și Luna fugiră spre intrare. Ușa era larg deschisă și în dreptul ei se afla o femeie în vârstă, dar nu la fel de bătrână precum cea pe care o căutau.

- Ce-i cu voi aici? întrebă aceasta.

Luna se uită la hainele femeii. Purta o rochie lungă, de culoare închisă și era încinsă la mijloc cu o curea lată făcută din piele neagră pe care erau cusuți maci sângerii. După ținută își dădu seama că era una dintre iele.

- Am venit să vorbim cu femeia care locuiește în acest loc, spuse ea cu hotărâre.

- Aici nu stă nimeni, răspunse bătrâna, apucându-se să strângă de pe jos cele câteva vase pe care le scăpase când zărise ușa dată de perete.

Așeză lângă intrare un colac din pâine impletită, înfipse o lumânare în el și spuse cu părere de rău:

- Acum, trebuie să fac altă colivă...

Aprinse apoi lumânarea, strânse cioturile rămase și candela a cărei ceară se consumase și le făcu celor doi semn să iasă din casă.

- Locul vostru nu este aici, spuse aceasta, trăgând ușa după ei. Plecați!

- Unde este bătrâna Niculina? șopti Luna, cu inima strânsă-n piept.

- Nu mai este printre cei vii, așa cum se va întâmpla cu fiecare dintre noi până la urmă.

Codrin își apucă soția de braț și încercă să o facă să înțeleagă că era momentul potrivit pentru a pleca. Luna însă îl îndepărtă și se apropie de femeia necunoscută.

- Îmi pare rău să aud asta! spuse ea, îndurerată. Aveam ceva important să o întreb.

- Ei bine, eu nu vă pot ajuta.

- Credeam că bătrâna nu mai avea treabă cu ielele din sat. Cum se face că veniți să-i aduceți pomană?

- Eu nu am fost pentru ea doar o vrăjitoare obișnuită.

- Ce vreți să spuneți?

- Niculina era sora mea.

- Hmmm, făcu Codrin, scărpinându-și barba. Ce știți despre felul în care a murit?

Luna făcu ochii mari. Se uită pe rând când la el, când la bătrâna cu care vorbea și se aștepta la niște replici dure și reci. Soțul său cu singuranță întrecuse măsura. Spre surprinderea ei, se apropie și începu să vorbească cu glas misterios:

- Nu știu prea multe. Era bătrână, dar nu credeam că avea să se ducă așa de curând.

- A murit din cauze naturale? insistă Codrin.

- Habar nu am. Am găsit-o fără suflare. Era căzută lângă masa la care făcea spiritism, cu gura căscată și ochii beliți, ca și când ar fi văzut cine știe ce grozăvie care a îngrozit-o într-atât încât să moară de frică.

Bărbatul deschise gura pună o nouă întrebare, dar femeia ridică mâna și-i făcu semn să se oprească.

- De ajuns! Plecați acum!

Luna nu era foarte mulțumită de ceea ce aflase și se gândea că i-ar fi fost de mai mult folos globul de cristal.

- Mi-am uitat eșarfa înuntru, minți ea, cu stângăcie. Mă duc repede să o iau.

Codrin, care o cunoștea foarte bine, știa că punea ceva la cale.

Odată pătrunsă în camera în care-și petrecea Niculina aproape întreaga zi, fata desfăcu gentuța pe care o purta, scoase din ea o bucată de mătase atât de subțire încât părea transparentă, apucă cu ea globul de cristal și-l îndesă înăuntru. Se temea să-l atingă pentru a nu cădea acum într-o stare catatonică în timp ce ar avea o viziune. Ieși apoi din casă, fluturând eșarfa mică, azurie.

- Am găsit-o, spuse ea, cu glas tremurat.

Nu-i plăcea să mintă și dacă ar fi avut completă încredere în vrăjitoarea din fața ei, i-ar fi cerut permisiunea să ia acel obiect care oricum nu era dorit de nicio altă femeie din rândurile ielelor.

- Să nu le spuneți ielelor despre noi! o rugă Codrin, apucându-și soția de mână.

- Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu, spuse bătrâna privindu-i insistent.

Cei doi se îndepărtară, însă erau destul de siguri de faptul că vor fi nevoiți să o caute pe cea pe care tocmai o lăsaseră în urmă.