Ceața devenise insuportabilă și frigul le înțepa obrajii Lunei și lui Codrin care nu reușiseră să găsească un adăpost peste noapte.

Printre copaci se auzeau un fel de țipete sinistre ce nu le dădeau pace și nu-i lăsau să se odihnească. Erau, cel mai probabil, niște buhe care-și vânau prada, încercând doar să supraviețuiască.

Luna tremura și de când intrase în apa Știmei, părea a fi mai albă și mai palidă decât de obicei.

Lupul se cuibări la rădăcina unui copac cu formă nedefinită. Ea veni și se ghemui lângă el, încercând astfel să se încălzească.

Buhele scoteau în continuare sunete înfricoșătoare. Lumina selenară se strecura firavă printre crengile copacilor și le mângâia părul, făcându-i să arate precum niște statui de marmură.

După multe frământări, Luna adormi. Într-un târziu, o făcu și Codrin.

Când primele raze de soare îndrăzniră să se ivească, cei doi se treziră și se pregătiră de plecare.

- Primul tren spre Sighișoara este abia la 9:49, spuse Codrin, trăgându-și pantalonii pe el.

- Nu-i nimic. Putem aștepta în gara. Sigur va fi mai adăpost decât aici.

Luna avea cearcăne adânci și negre. Fire slabă și plăpândă, ea avusese mereu un aspect oarecum bolnăvicios, cu pielea prea albă pentru părul prea negru și pomeții ușor ieșiți în afară, dar acum arăta cu adevărat ca și când ar fi fost chinuită de suferință.

Codrin întinse mâna și-i atinse fruntea.

- Ai febră, spuse el.

- Sunt bine. Stai liniștit. Tot ce trebuie să facem acum este să ajungem cât mai repede în Sighișoara. Programul tău începe la ora 9:00. Ce vei face?

- Voi anunța că întârzii.

- Ce le vei spune? Nu aș vrea să pierzi și locul acesta de muncă. Este important să avem cu ce să ne întreținem, în plus, în momentul de față eu nu am niciun venit.

- Calmează-te! Totul va fi bine. Le voi spune că am avut probleme cu mutatul. Nu uita că ne-a luat foc casa.

- Trebuie să găsim o casă în care să stăm.

Codrin nu răspunse nimic, ci porni cu pași grăbiți, deschizând calea.

În gară, cei doi reușiră să înfulece pe fugă câte un covrig și să bea o cafea caldă. Așteptară trenul, care întârzie, ca de fiecare dată și ocupară tăcuți două locuri alăturate.

Luna stătea lângă fereastră și picotea, din când în când, ca un puișor care tocmai dăduse de căldură. Părea lipsită de viață, abă, cu cearcăne adânci și întunecate, cu fața suptă și buzele vineții. Ceva nu era în regulă cu ea, dar refuza să se lase ajutată, așa că soțul său preferă să o supravegheze în taină.

Când ajunseră la Sighișoara, cei doi se duseră direct spre centru orașului. Acolo, se opriră să-și ia rămas bun și să pună la punct îndatoririle pe care fiecare dintre ei le avea.

- Le-am spus celor de la muzeu că voi întârzia câteva ore, spuse Codrin. În timpul în care voi fi plecat, ar fi bine să cauți un apartament pe care să-l putem închiria pentru o perioadă mai lungă. Ai grijă să fie într-un loc unde să fim cât mai greu de găsit.

- Știu deja regula, zise Luna dându-și ochii peste cap precum o copilă mofturoasă. Ne ascundem la vedere... Voi găsi o cazare într-o zonă circulată de cât mai mulți oameni.

- Atunci, ne vedem la sfârșitul programului.

- Așteaptă! Telefonul meu este aproape descărcat...

- Nu-ți face griji, o întrerupse Codrin, te voi găsi după miros. Încearcă să nu te îndepărtezi prea mult de centru.

Luna deschise gura, vrând să mai zică ceva, dar soțul său plecă, îndreptându-se în grabă spre Muzeul de Istorie care se afla chiar în Turnul cu ceas.

Rămasă în mijlocul străzii, începu să o încerce un sentiment de singurătate. Era într-un oraș în care nu se simțea ca acasă, nu avea locuință, nu cunoștea pe nimeni și, pe lângă toate acestea, avea de îndeplinit o sarcină ce i se părea aproape imposibilă. Nu știa cum să facă să găsească un loc în care să poată să stea pe o perioadă nedeterminată.

Se uita la clădirile din jur și se întreba în care dintre acestea ar putea fi un apartament de închiriat. Se afla în apropierea turnului cu ceas, pe Strada Piața Muzeului. Era prea epuizată pentru a pune întrebări sau a cerceta printre localnici, așa că închise ochii și se lăsă pradă simțurilor. Stătu așa o vreme, cu brațele întinse lateral, în mijlocul străzii, adulmecând, parcă, aerul din jur.

Erau orele prânzului și orașul începuse să fie animat de turiști, care mai de care mai curioși. Zumzetul vocilor o făcea să se simtă ca într-o mare de oameni. Îi auzea din ce în ce mai tare, vorbind despre lucruri total neînsemnate. Căuta printre ei și alerga cu gândul de la unul la altul, neștiind încotro să se îndrepte. Toate acele șoapte ciudate se învălmășeau creând un amestec aproape indescifrabil. Ritmul devenea amețitor și în curând mintea ei se transformă un adevărat vârtej de cuvinte spuse la întâmplare de tot felul de oameni necunoscuți.

„Dă-mi poșeta!", „Vrei banane?", „ Unde e mama?", „Mergem la film diseară?", „Ce bună e supa!"

În acest talbeș-balmeș de cuvinte fără rost cineva rosti „Simți magia?"

Luna deschise ochii și începu să caute cu privirea printre oamenii din jur. Printre aceștia trebuia să fie o vrăjitoare.

Se răsuci într-o parte, apoi în cealaltă, se uită spre ferestrele clădirilor din apropiere și printre turiștii care se plimbau agale, dar nu reuși să o găsească.

- Ce tot faci? se auzi o voce firavă de copil.

Chiar în fața ei, parcă de nicăieri, apăru o fetiță cu două codițe zbârlite și cârlionțate. Purta un palton violet, pe care-l ținea descheiat, o rochiță din piele de căprioară, dres alb tricotat și niște papuci care arătau ca două broaște râioase.

- Serafima! zise Luna, cu uimire. Ce cauți aici?

- Eu te-am întrebat prima și ai face bine să-mi răspunzi!

Luna o privi nedumerită. Fata se impunea în fața ei și nu înțelegea de unde venea toată această atitudine sfidătoare. Era mai înaltă decât în urmă cu câteva luni și părea chiar mai matură.

Copila se uită la ea cu niște ochi galbeni ca de pisică.

- De ce folosești magia în public? o întrebă aceasta, strângându-și pleoapele ca și când ar fi privit în depărtare. Ți-ai pierdut cumva mințile?

- Casa în care stăteam a fost incendiată. Încerc să găsesc un loc în care să stăm.

De după un grup de turiști ce se pozau cu turnul cu ceas, apăru o femeie cu palton lung, întunecat la culoare și rochie până la glezne.

- Unde ai fugit așa? strigă ea la copilă. Ce e în capul tău?

Era mama fetei, Dumbrăvița, o altă vrăjitoare din satul Iele, dar nu una dintre cele rele care încercau să o ucidă pe Luna, ci una dintre acelea care nu voia decât să fugă cât mai departe de cutumele primitive ale femeilor crescute în codru, astfel încât să-și poată proteja fiica.

- Am găsit-o pe Luna, răspunse copila, rânjind de parcă realizase un lucru măreț. Tocmai îmi spunea că locuia în casa aceea care a ars.

- Stăteai în Piața Cetății? se interesă Dumbrăvița

- Da, la numărul 11.

- În clădirea care a luat foc?

- Chiar acolo.

Dumbrăvița se uită la ea, nedumerită. Stătu puțin pe gânduri apoi o întrebă:

- Unde este Codrin?

- A trebuit să meargă la serviciu. Nu-și putea permite să lipsească. Abia a găsit un loc de muncă. În plus, nu avem un alt venit, așa că trebuie să facă în fel și chip să-l păstreze.

- Poate că ar trebui să plecați din oraș. Casa aceea nu cred că a ars singură. Mă tem că nu sunteți în siguranță aici.

- Nu putem părăsi localitate. El este legat de serviciu, iar eu trebuie neapărat să mă angajez undeva.

Femeia se uită la copila care tremura de frig.

- Închide-ți paltonul! îi ordonă ea. Să nu mai fugi niciodată așa! Nici măcar nu te-ai îmbrăcat corespunzător. Ai ieșit în papuci...

Luna se simțea tare ciudat. Era în fața unor prietene vechi, dar nu putea vorbi cu ele așa cu o făcuse odinioară. Acum, era tăcută și îngândurată, ca și când ar fi făcut ceva greșit și ar fi fost blamată pentru asta. Se temea, parcă, să deschidă gura.

Dumbrăvița însă, voia să afle cât mai multe despre ea.

- Ce făceai în centru? o întrebă aceasta, iscodind-o cu privirea.

- Căutam un apartament în care să stăm.

Femeia o privi din cap până-n picioare, o trase pe Serafima mai aproape, apoi spuse cu glas blând:

- Vino cu noi!