Casa de la numărul 19, aflată pe strada 1 Decembrie 1918, din satul transilvănean Biertan, părea mai pustie decât de obicei. Din afară arata ca și când ar fi fost părăsită, dar înăuntru stătea o femeie slabă și gârbovită, care nu dorea altceva decât să-și petreacă ultimele zile în locul de care avusese grijă aproape întreaga viață.

Era toamnă și frunzele galbene ale copacilor se învârteau în aer la fiecare adiere.

Pe drum, se zăreau doar doi tineri care mergeau grăbiți și-și vorbeau peste umăr, neavând timp să zăbovească pentru a purta o conersație în adevăratul sens al cuvântului sau măcar pentru a se privi. Bărbatul înainta, lăsând-o mereu în urmă pe cea alături de care călătorea. Femeia, văzând cu nu era așteptată, încerca să țină pasul, țopăind din când în când precum o căprioară plină de grație. Se opriră chiar în fața casei aceleia mari, cu geamuri veșnic închise, în care nu se mai auziseră de multă vreme glasuri omenești, nici pași, nici alte sunete produse de vreo ființă, astfel încât se credea că era abandonată, în ciuda faptului că fusese renovată cu doar o jumătate de an în urmă.

Bărbatul urcă cele câteva trepte de la intrare și bătu cu putere în ușa mare, dublă, făcută din lemn, pe care erau sculptate modele florale.

Înăuntru, se uzi un bocănit ritmic făcut de un baston care lovea pardoseala la fiecare pas. Cu un scârțâit înfiorător, ușa se deschise pentru a lăsa la iveală trupul firav al unei bătrâne.

- Codrin! strigă aceasta, cu lacrimi în ochi. Ai venit.

Ridică mâinile spre bărbatul cu păr negru precum pana corbului și-i apucă fața între palmele zbârcite. Îl sărută părintește pe frunte și-l cuprinse cu brațele. Suspină puțin pe umărul lui, apoi se dădu la o parte și spuse cu glas stins:

- Intră, fiule!

Tânărul păși înuntru și, pe lângă el, se strecură, ca o umbră, femeia care-l însoțea.

- Luna, draga mea! strigă bătrâna care abia acum o observă. Vino!

Degetele strâmbe și tremurânde ale Cordeliei îi atinseră chipul alb ca varul. Bastonul, cu mâner în formă de cap de vultur, de care aceasta se sprijinea, îi presă ușor tâmpla.

Fata schiță o grimasă, dar nu din cauza faptului că fusese sărutată pe ambii obraji de acestă femeie în vârstă, îmbrăcată în haine cam decolorate și vechi, ci pentru că ciocul vulturului era cât pe ce să-i scoată ochiul.

Cordelia îi dădu drumul, dar Luna rămase nemișcată. Privirea ei era fixată într-un punct în care nu se afla nimic deosebit. Părea împietrită.

Codrin o apucă de braț și o zgâlțâi ușor.

- Ce este? o întrebă acesta, îngrijorat.

Ca și când ar fi fost trezită dintr-un somn adânc, fata tresări. Se uită apoi în jur și spuse oarecum derutată:

- Nu am nimic. Să mergem!

- Mamă, zise Codrin pe un ton hotărât, am găsit un loc sigur. Am venit să te luam cu noi, așa cum ți-am promis.

Femeia îl privi pe sub sprâncene pentru câteva clipe, apoi înaintă câțiva pași, până ce ajunse în mijlocul salonului. Nu mai arăta deloc gârbovită, nici vulnerabilă, ci mai degrabă periculoasă. Se îndreptase de spate, iar cocul mic, care până atunci stătuse pleoștit, atingându-i ceafa, era acum țeapăn. Fiecare fir de păr se întinsese și se așezase la locul lui. Bastonul cu mâner sub forma unui cap de vultur era ținut de o mână fermă. Nu mai părea că se sprijinea de el, ci că-l purta cu sine doar pentru a-i completa ținuta alcătuită dintr-o rochie de culoarea pământului, lungă până la glezne și o cămașă gălbuie, cu guler înalt, victorian. Începu să-i vorbească, apăsând cuvintele, fără însă a se-ntoarce pentru a-l privi:

- Nu plec nicăieri! Aici este locul meu.

Codrin își trecu mâinile prin părul cârlionțat. Se așteptase la asta, dar, de fiecare dată când își imaginase momentul, eșuase în a găsi un răspuns potrivit pe care să i-l dea. Soția lui nu-l ajuta de loc și, după câte se părea, nu avea de gând să intervină. Rămasă ceva mai în spate, Luna stătea înlemnită, uitându-se când la unul, când la celălalt, doar pentru a părea implicată în cele petrecute, căci mintea ei era departe, pe alte meleaguri, punându-și întrebări la care cei doi nici nu se gândeau.

- Ai putea fi în pericol, spuse Codrin într-un final. Trebuie să părăsești casa asta!

Cordelia se întoarse spre el. Îl mângâie cu privirea și-i spuse cu glas abia șoptit:

- O voi părăsi cât de curând. Stai fără grijă!

- Mama, nu mă necăji! Știi că-mi doresc să fii în siguranță.

- Știu prea bine, fiule, dar locul meu este aici așa cum locul tău este acolo.

- Ce vrei să spui?

- Trebuie să ai grijă de Luna!

Fata tresări și începu să fie cu adevărat atentă la cele petrecute în salonul casei sale.

- Vom rămâne aici câteva zile, spuse ea, fără a se consulta cu cei prezenți.

Cordelia și Codrin o priviră nedumeriți.

- Ce s-a întâmplat? o întrebă soțul său. Nu așa ne-a fost vorba.

- Au trecut multe luni în care am stat departe de aceste meleaguri. Simt că trebuie să ne oprim puțin în locul în care au început toate necazurile noastre.

- Nu cred că este o idee prea bună.

Luna se descălță și așeză ghetele lângă intrare. Trecu pe lângă Cordelia, ca și când acesta nici nu s-ar fi aflat acolo, urcă scările cu balustrade din lemn de nuc și se îndreptă spre ușa camerei în care obișnuia să locuiască. Înăuntru o aștepta un pat cu așternuturi albe. Ferestrele erau închise, dar, când ea pătrunse înăuntru, perdelele fluturară ca purtate de curenții de aer. Își dădu ghiozdanul jos și-l așeză lângă pat, apoi se aruncă peste cuvertura moale și așteptă ca cei doi să termine discuția în contradictoriu pe care o purtau pentru ca apoi să urce și să o certe pentru decizia pe care a luat-o fără a le cere părerea. Știa că se punea în pericol rămânând în Biertan, dar, în același timp, știa că aceasta era calea cea dreaptă pentru a o putea salva pe Cordelia.