După ce Codrin plecă la serviciu, Luna porni spre casa în care locuiseră în ultimele luni. Spre surprinderea ei, clădirea nu arsese în totalitate și magazinul de suveniruri, aflat la parter, funcționa conform programului obișnuit.

Luna intră în vârful picioarelor, rugându-se ca nimeni să nu o observe. Nu voia să fie luată la întrebări. Se strecură până în spate, unde se afla scara care ducea la etaj, și urcă pe furiș treptele care nu țineau deloc cu ea și scârțâiau la fiecare pas.

Ajunse într-un hol mic și întunecos, din care se făcea intrarea în cele trei locuințe. Din obișnuință, băgă mâna în geantă ca să scoată cheile, dar apoi observă că ușa apartamentului pe care ea și Codrin îl închiriaseră fusese spartă de pompierii care interveniseră pentru stingerea incendiului și acum era sprijinită de peretele din capătul holului, acoperind fereastra.

În dreptul intrării fusese întinsă o bandă galbenă cu dungi negre, prin care se intezicea accesul curioșilor. Luna însă nu ținu seama de ea și pătrunse înăuntru, strecurându-se pe dedesubt.

Priveliștea care o întâmpină nu era una tocmai prietenoasă. Tot ceea ce se aflase în apartamentul lor fusese distrus. Pereții erau negri, iar mobila arsese aproape în totalitate. Ferestrele se sparseseră, iar cioburile se împrăștiase pe jumătatea de covor înnegrită ce acoperea o parte din pardoseala tuciurie.

Din micuța lor sufragerie nu mai rămăsese nimic.

Scârbită și îngrozită de cele văzute Luna se dădu câțiva pași înapoi. Atunci, călcă pe ceva tare care i se rostogoli sub talpă. Era un fund de sticlă de culoare verde, ca acelea în care se păstrează berea. Ar fi putut la fel de bine să fie resturile unui pahar, sau ale unei vaze mai excentrice. De aceea, se apucă să cerceteze cu atenție prin cenușa de pe jos, pentru a vedea dacă avea să găsească o altă bucată. Ceva mai în colo, chiar în apropierea peretelui, sub o scândură arsă, desprinsă dintr-un raft făcut scrum, se afla și gâtul sticlei. Luna putea fi sigură că nu avuseseră un astfel de obiect în casă. Nici ea și nici Codrin nu obișnuiau să consume alcool. Aceea fusese, cu siguranță, o sticlă incendiară pe care vrăjitoarele o folosiseră pentru a stârni incendiul.

Pentru ea clar faptul că toată această poveste nu fusese întâmplătoare, iar fata aceea, pe care Dumbrăvița o ascundea, spunea, cel mai probabil, adevărul.

În dormitor, situația nu era deloc diferită. Mobila fusese distrusă, împreună cu tot ce se aflase în ea.

Pierduse astfel și ultimele obiecte ce-i aminteau de bunica, femeia care o crescuse și care murise în urmă cu doi ani, lăsându-i drept moștenire casa din Biertan. Când aceasta se stinsese din viață, îi dăruise Lunei o serie de lucruri ce-i făceau oarecum legătura cu magia. Unul dintre ele era un medalion cu o pentagramă împodobită cu safire, pe care, în urmă cu un an, i-l șterpelise Știma Apelor în schimbul unor informații. Această ființă magică, i-l înnapoiase însă, de curând, spunându-i că acel pandantiv o va ajuta să o învingă pe Lisandra Lupu. Tot de la bunica primise o pelerină roșie, lungă și catifelată. O ținea în sertarul comodei de lângă fereastră. Acum, în locul acelei piese de mobilier, rămăseseră doar niște jumătăți de scânduri arse. În același sertar păstrase și un globuleț pe care se pictase alături de bunica. Trebuia să fie un cadou pentru femeia care o crescuse, însă aceasta se stinsese pe neașteptate, și ea nu apucase să i-l ofere. Când venise din București în Biertan, îl luase cu sine și, de atunci, îl păstra ce pe un obiect de preț.

Totul se năruise. Trecutul ei luase foc odată cu lucrurile neînsemnate ale proprietarei apartamentului.

Câteva lacrimi îi picurară în cenușă, fără însă a i se prelinge pe obraji. Stătea aplecată, astfel încât nimeni să nu o poată observa că plângea. Făcu acest gest din reflex, fiind cu adevărat singură în încăperea mistuită de flăcări.

Plecă de acolo, cu ochii roșii, și se îndreptă spre casa în care stăteau Dumbrăvița și fiica ei. Ajunse pe strada Piața Muzeului și dădu să împigă poarta de la numărul 6. Mare i-a fost surpriza când aceasta se deschise înainte ca ea să o poată atinge.

Dumbrăvița ieși, privind în urmă, spre fiica ei.

- Mișcă-te odată! Nu poți fi mai rapidă de atât?

Ducea cu sine două valize voluminoase, care păreau a fi foarte grele.

Serafima venea din urmă, ținând o colivie acoperită cu o pânză de culoare neagră și o valiză micuță și ușoară.

- Nu pot să mă grăbesc, mamă! Îi sperii.

Cu rochiile lor lungi și paltoanele până la genunchi, colorate în culorile pământului, cele două ieșiră pe poartă, fără a o observa pe Luna care făcuse câțiva pași în spate pentru a le face loc să treacă.

- Vreau să-ți vorbesc, spuse ea, deodată.

Dumbrăvița tresări, apoi răsuflă ușurată, ca și când s-ar fi așteptat să vadă pe altcineva în locul ei, poate pe cineva mai mare sau înfricoșător.

- Tu erai? Ai reușit să mă sperii. Să știi că suntem pe picior de plecare.

- Pot să văd și eu asta. S-a întâmplat ceva? Părea că erați liniștite aici.

- Nu știu cum să-ți spun, dar de câte ori apari în viața noastră, totul se duce de râpă.

Luna o privi neîncrezătoare. Nu înțelegea ce mai făcuse de data aceasta. Nu-și amintea să fi avut vreo contribuție la plecarea celor două.

- Văd că sunteți grăbite și nu vreau să vă rețin. Nu am să pun întrebări despre motivul plecării voastre. Doresc doar să vorbesc cu fata pe care ați adus-o ieri în fața mea.

- Nu ai decât, răspuse Dumbrăvița pe un ton ironic.

- Unde o pot găsi?

- Este chiar acolo unde am lăsat-o, cu buzele vinete și nemișcată.

- Ce vrei să spui?

Dumbrăvița se apropie de ea și-i șopti în ureche:

- S-a otrăvit cu cianură. Ori s-a sinucis, ori ielele au pus gheara pe ea și au vrut să o aducă la tăcere. Nu-mi pasă exact ce s-a întâmplat, dar voi pleca de aici cât mai curând, astfel încât nenorocitele acelea să nu mă ajungă și pe mine și să afle despre legătura pe care am avut-o cu ea, sau cu tine.

- Și cu fata cum rămâne. Unde se află acum? Nu ar trebui să anunțăm poliția?

- Anunță pe cine vrei. Este în dărăpănătura de alături. Peste câteva zile, se va afla despre ea. Mirosul îi va conduce pe toți acolo.

Luna se uită la clădirea vecină, care avea scânduri bătute în locurile geamurilor. Știa că înăuntru se afla trupul unei puștoaice nevinovate. Ielele mai făcuseră încă o victimă, iar acum era de datoria ei să afle adevărul. Trebuia să o găsească și să descopere dacă fata chiar se sinucisese.

Dumbrăvița dădu să plece. Părea a fi foarte agitată.

- Așteaptă! strigă Luna, după ea. Dacă voi vrea să-ți vorbesc, unde am să te găsesc?

- Nu știu ce să-ți spun. Vom fi mereu pe fugă. Chiar dacă-ți zic unde mergem acum, asta nu înseamnă că mânine ne vei găsi tot acolo.

Femeia îi întoarse spatele și plecă. Era prea supărată pentru a-și lua rămas bun. Amestecul ei în conflictul dintre Luna și iele îi distrusese viața și o punea în pericol.

Fiica ei însă o privea pe Luna ca pe adevărata conducătoare a vrăjitoarelor. O admira, în adâncul sufletului, și își dorea să fie ca ea. Așa se face că, își lăsă mama să înainteze și-și strecură mâna, pe după cârpa neagră, în colivie, de unde scoase un canar mic. Îi șopti păsării ceva în ureche, apoi fugi spre Luna și-i spuse:

- Ține-l! Te va aduce la noi, oriunde ne vom afla. Va fi călăuza ta.