Codrin și Luna ieșiră din pădure și se îndreptau tăcuți spre Biertan. Când se aflau pe la mijlocul drumului, începu ploaia. Picăturile mari și reci li se prelingeau pe frunte și le îmbibau paltoanele care deveneau din ce în ce mai grele.

În fața casei de pe strada 1 Decembrie 1918, cei doi se opriră, neștiind încotro să o apuce.

- Ce facem acum? întrebă Luna.

- Mergem acasă.

- Adică, la Sighișoara?

- Bineînțeles. Din câte îmi amintesc, în acel oraș locuiam ultima dată.

- Vreau să spun... O lăsăm pe mama ta singură?

- Potolește-te! Dacă vei intra pe ușa aia, te va da iar afară. Ție chiar îți place să o încasezi?

- Dar ea nu se simte bine. Ar trebui să încercăm să o ajutăm.

Codrin o privi în tăcere. Își scutură capul, lăsând să-i fluture cele câteva șuvițe de păr cârlionțat care i se lipiseră de frunte, apoi îi spuse:

- Să ne grăbim! Vom pierde ultimul autobuz.

Se înserase. Întunericul pusese încet, încet stăpânire peste întreg ținutul. Vântul sufla fără milă, trecând printre ramurile copacilor, dar și prin țesătura din care le erau făcute hainele. Paltoanele li se udaseră și deveniseră apăsătoare și reci.

Porniră, fără prea multă tragere de inimă, spre stația de autobuz.

Codrin nu părea așa supărat, dar Luna se simțea strivită de durere. Ținea la Cordelia și nu-i venea să creadă că femeia, care luase locul bunicii, se transformase într-o asemenea cotoroanță. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu se obosea să și le șteargă sau să încerce să le ascundă. Ploaia o ajuta de minune cu asta.

Soțul său însă, o cunoștea prea bine pentru a nu-și da seama că suferea. Își descheie paltonul și o îmbrățișă, încercând să o acupere cu el, ca pe un pui de pisică pe care-l bagi în haină atunci când vezi că-i este frig.

Mașina se opri cu un huruit metalic, greoi. Un val de apă se ridică de pe șosea și le udă picioarele. Erau oricum prea uzi ca să le mai pese.

Urcară cele câteva trepte și se așezară pe scaunele din spate. Mașina în care se aflau nu avea încălzire, așa că stătură îmbrățișati tot drumul până la Mediaș. Acolo coborâră și luară trenul spre Sighișoara. Nimeni nu părea să-i vadă, dar nici ei nu erau atenți la cei din jur. Le era frig, foame și somn. Voiau doar să se odihnească și asta aveau să facă imediat ce ajungeau în apartamentul lor de la etaj.

Se mutaseră într-o casă din centrul orașului, pe strada Piața Cetății, numărul 11. Era un monument istoric aflat în paragină, pe care primăria tot promitea că avea să-l reabiliteze. Cum nu fusese încă obținută autorizația de construire pentru lucrările de reabilitare și restaurare a elementelor de fațadă, nu începuse niciodată renovarea. Niște schele de lemn și o pânză, ca o perdea neagră, acopereau întreaga clădire, arătând că acolo avea să se intervină, cândva. Era așa de ani buni, dar niciun muncitor nu-și făcuse apariția pentru a da vestea cea mare, a pornirii lucrărilor. Tencoiala de culoare galbenă, ca muștarul, era căzută pe alocuri, lăsând la iveală niște cărămizi mici și roșii.

Intrarea în casă se făcea pe prin magazinul de suveniruri aflat la parter. Ușa mare, dublă, rotunjită în partea superioară era alcătuită aproape în întregime din sticlă, având totodată rolul de vitrină, atunci când era închisă.

Cele patru trepte de piatră, făceau casa să pară impunătoare, în ciuda faptului că erau alunecoase iarna și suficient de denivelate, încât să devină incomode.

Luna și Codrin stăteau la etaj, unde închiriaseră un apartament jerpelit, care fusese al unei bătrâne puturoase. După moartea acesteia, propietatea a revenit unei nepoate sclifosite, care s-a jurat că nu avea să locuiască acolo din cauza mirosului.

Cum cei doi tineri căutau un loc în care să se ascundă la vedere, apartamentul li se păruse potrivit. Se afla deasupra unui magazin vizitat adesea de turiști și se puteau baza pe faptul că mirosul lucrurilor din casă nu avea să le permită niciodată vrăjitoarelor să le ia urma, folosindu-se de propriile simțuri, fie de ale animalelor.

Deasupra locuinței lor se afla o mansardă îndesată cu lucruri putrede și murdare de care nu mai avusese nimeni nevoie.

Pe același palier cu Luna și Codrin mai erau două apartamente. Într-unul stătea o babă nedeplasabilă la care mai venea din când în când câte un fiu sau o asistentă pentru a o îngriji, iar în celălalt un moșneag căsătorit cu o femeie cu vreo treizeci de ani mai tânără, care-l drăcuia de dimineață până seara și-i ruga moartea pentru ca ea să rămână stăpână peste avere.

În ciuda faptului că era o ruină, casa aceasta îi protejaze în cele câteva luni în care încercaseră să nu se lase găsiți și sperau că așa avea să se întâmple și în continuare. Destinul însă le pregătea o surpriză neplăcută.

Când ajunseră în piață simțiră miros de fum și auziră sirenele ascuțite ale unei mașini de pompieri. Se produsese un incendiu prin apropiere, dar niciunul dintre ei nu bănuia că luase foc chiar casa în care stăteau.

- Nu-mi vine să cred! exclamă Codrin.

- Ce-o să ne facem?

- În seara asta, vom sta la hotel.

- Crezi că mai găsim ceva la ora asta.

- Nu e chiar așa de târziu. Doar s-a întunecat cam devreme...

Luna se îndreptă spre mulțimea de curioși care se adunaseră doar pentru a căsca gura.

- Crezi că au scăpat toți locatarii? întrebă ea, căutându-i cu privirea printre ceilalți oameni.

- Așa sper, răspunse Codrin.

Baba care era imobilizată era dusă pe brațe de mai mulți oameni spre salvare.

O asistentă punea perfuzie moșneagului din apartamentul vecin.

Luna se duse mai aproape. Lipsea soția boșorogului.

- Poți simți dacă mai este cineva înăuntru? întrebă ea căutând-o din priviri.

- Mirosul fumului îmi întunecă simțurile.

Codrin se apropie de soția sa și o apucă de braț. O trase într-o parte și începu să o conducă spre Hotel Sighișoara, care se afla pe Strada Școlii, la numerele 4-6.

- Domniță! strigă cineva în urma lor.

Luna recunoscu vocea, căci o auzea mereu înjurându-și bărbatul și făcându-l cu ou și cu oțet. Era vecina lor, soția cea tânără a moșneagului.

- Mă bucur să văd că sunteți bine! începu femeia. Am crezut că erați înăuntru.

- Am fost plecați din localitate.

Femeia se uită în jur și se apropie suficient de mult pentru ca prezența ei să devină stânjenitoare.

- V-a căutat cineva ieri, șopti ea, făcând ochii mari. A adus o cutie și a lasat-o la ușa voastră.

- Ce fel de cutie? întrebă Luna.

- Îmi cer scuze că sunt băgăcioasă si nu m-am putut abține! Am crezut că era vorba de un cadou...

- Ai deschis-o, nu-i așa? zise Codrin, apăsând cuvintele.

- Haide, haide că doar nu ți-am umblat prin casă!

Luna intui că femeia bătea în retragere, așa că interveni numaidecât.

- Nu mă supăr dacă ați deschis-o. Ba chiar puteți păstra ce era înăuntru.

- Dar cine crezi că ar vrea așa ceva? sări femeia ca arsă. Doar nu am înnebunit! Ferească Dumnezeu!

- Spuneți-mi, vă rog, ce conținea? este important pentru mine.

- Bineînțeles că este. De aceea am venit să vă zic. Oricine v-a trimis mizeria aia, sunt sigură că vă vrea răul.

- Zi femeie, odată! strigă Codrin, făcându-i pe oamenii strânși în fața casei să se uite la ei. Ce era în cutie?

- Nu am vrut să ma bag în lucrurile voastre, dar dacă tot am deschis-o și am aruncat-o, măcar vă pot spune despre ea. Înăuntru era un corb mort, cu gâtul răsucit la spate.

Luna făcu îndată câțiva pași în spate. Se uită la Codrin și-l strânse de braț. Mâna i se încleștă așa de tare că nu-l mai putea elibera.

- Mă întorc la soțul meu, zise femeia uitându-se spre salvarea la care fuseseră închise ușile. Cred că-l vor duce la spital. Trebuie să plec cu el!

- Mulțumim! spuse Luna, parcă cu gura altuia.

- Pentru nimic!

Femeia se îndepărtă, clătinându-se. Nu părea să se simtă prea bine. Fie înghițise prea mult fum, fie șocul pierderii locuinței o lăsase fără puteri.

Codrin o trase pe Luna pe drumul care ducea spre hotel.

- Să mergem! o îndemnă el. Nu mai avem nimic de făcut aici.

- Crezi că a fost mâna vrăjitoarelor? întrebă ea, agățându-se de brațul lui.

- Așa pare.

- Oare ne vor căuta în Biertan?

- Nu cred. Stai liniștită. Mama este în siguranță. Dacă ielele au avut impresia că suntem aici, cu siguranță nu au știut că am fost plecați acolo.