Vântul adia clătinând ramurile copacilor. Cerul, care până atunci fusese senin, începuse să adune câțiva nori singuratici, ce se transformaseră într-un fel de rotocoale cenușii, asemănătoare cu vata de zahăr.

Codrin adulmeca încrețindu-și partea superioară a nasului. Alături de Luna, înainta prin codru cu pași mărunți, neîndrăznind parcă să se grăbească. O picătură de ploaie îi ateriză pe obraz și se prelinse preacum o lacrimă. Aceasta fu urmată de alte câteva, care se strecurară anevoie printre frunzele încă dese ale copacilor.

Vântul devenise rece și tăios, dar încă nu începuse o furtună în adevăratul sens al cuvântului și, probabil, că nici nu avea să înceapă. Norii se aflau prea sus pentru a putea spune că ar fi pregătiți să se scuture de povară, însă aerul avea acea încărcătură specifică zilelor în care precipitațiile își făceau de cap.

Ramurile superioare ale copacilor se unduiau, aplecându-se când într-o parte când în alta.

- Se strică vremea, spuse Codrin. Ar trebui să ne grăbim.

- Nu cred că va ploua. Doar burnițează...

- Dacă soarele va apune, se va face destul de frig. În plus, nu vreau să umblu prin pădurea vrăjitoarelor după căderea nopții. Văd binișor pe întuneric, dar nu am încredere în capacitățile mele, mai ales când vine vorba despre a mă confrunta cu un număr însemnat de iele.

- Ce te face să crezi că mai sunt pe aici? Le simți mirosul?

- În afară de bătrâna care duhnea a umezeală și excremente de liliac, nu a mai trecut nimeni prin pădurea asta de mult timp.

- Excremente de liliac? Ne îndreptăm cumva spre o peșteră.

- Pe hartă nu este nimic marcat. Probabil că este vorba despre o grota de dimensiuni mici, sau care nu este deschisă publicului larg.

Adierea aduse cu sine un sunet ca de clopoței.

- Ce a fost asta? întrebă Luna, făcând ochii mari. Cine e acolo?

- Nu te speria! Nu este o persoană.

Codrin înaintă, păstrând un aer serios. O luă printre niște arbuști pitici, cu crengi agățătoare, și ajunse la un stejar mare și gros ce părea să aibă câteva sute de ani. De ramurile scorojite îi atârnau fire de gută de care erau legate diferite recipiente din sticlă. La fiecare pală de vânt sticlele și borcanele cu forme atipice și culori diafane se ciocneau unele de altele, scoțând un clinchet ascuțit.

- Asta era? întrebă Luna, holbându-se.

Știa că pentru vrăjitoare, atârnarea diferitelor obiecte în copaci avea drept scop protejarea de spirite rele.

Codrin privea cercetător împrejurimile.

- Trebuie să fie prin apropiere, zise el.

În partea dreaptă se înălța un perete stâncos, pe care creșteau, din loc în loc, tufe de ieferă albă, pline cu mănunchiuri de flori delicate. O crăpătură verticală, de câțiva metri lungime, lăsa să iasă dintr-un fel de cavernă un miros umed și rânced.

- Aici este, spuse Codrin.

- Locul asta nu prea-mi inspiră încredere. Spațiul e cam îngust. Chiar crezi că putem să pătrundem înăuntru?

- Dacă bătrâna cea dolofană a încăput pe acolo, mă îndoiesc că noi vom rămâne înțepeniți.

Luna se apropie de intrarea în grotă, își supse burta inexistentă și se strecu prin spațiul acela, chinuindu-se și ferindu-se de fiecare ciot, de parcă ar fi fost o persoană voluminoasă.

Codrin veni după ea, încă adulmecând.

Ajunseră într-o cavernă întunecată și răcoroasă, de câțiva metri înălțime.

- Să se facă lumină! spuse Luna cu o voce îngroșată special pentru a imita un citat biblic.

- Termină cu prosteala! Nu mi se pare momentul potrivit pentru a face glume.

Fata chicoti și scoase telefonul pentru a putea folosi lanterna acestuia.

Grota se întindea mult în față, printre formațiuni de piatră nu foarte spectaculoase.

- Cât de mare crezi că este? întrebă ea.

- Nu ne interesează. Nu vom merge prea departe.

În mijlocul grotei se aflau câteva pietre așezate în cerc.

Codrin apropie mâna de ele. Erau reci. Nu de curând, acolo arsese un foc.

Luna îndreptă lumina spre tavan și un stol de lilieci începu să se agite.

- Nu-i întărâta! îi spuse soțul său.

Cei doi se dădură câțiva pași înapoi. Zgomotul făcut de lilieci îi făcea să fie reticenți în a înainta. Nici nu auziră cum, din întuneric, cineva se apropiase de ei și acum stătea la numai câțiva metri depărtare, privindu-i cu niște ochi sticloși.

- Ce vrei să mai furi de dată asta, domniță? întrebă cu o voce guturală bătrâna vrăjitoare pe care o căutau.

Speriată, Luna aproape că scăpă telefonul.

- Nimic. Nu am venit aici să fur, zise ea, punându-i femeii lumina în ochi.

- O spui de parcă nu ai mai făcut-o. Știu că tu ai luat globul din casa surorii mele.

Baba înaintă. Avea niște ciubote așa jerpelite, încât talpa îi flencănea la fiecare pas, amenințând să se desprindă. Șalul, de culoarea pământului, în care era înfășurată, o făcea să arate ca o mumie. Niște cearcăne adânci și negre se desenau sub ochii bulbucați.

Codrin începu să se agite, intuind pericolul. Își apucă soția de braț și încercă să o tragă spre ieșire. Luna însă nu se lăsă. Îl lovi cu cotul și se duse, la rândul său, spre bătrână.

- Așa este, spuse ea. Eu am luat globul. Aveam nevoie de el pentru a afla răspunsurile la niște întrebări importante pentru mine.

- De aceea l-ai spart? Credeai că secretul se află înăuntru?

- A fost un accident. Dar... De unde știți că s-a spart?

- Globul acela era fermecat. Făcea lucruri pe care tu nu le poți înțelege.

- Ba pot. Sunt una dintre iele. Spuneți-mi mai multe despre glob!

Bătrâna stătu puțin pe gânduri. Din șal scoase capătul unui baston și, sprijinindu-se de el, mai făcu câțiva pași, până lângă unul dintre pereții grotei. Scotoci apoi prin faldurile rochiei și aduse la lumină o cutie mică, plină cu chibrituri. Aprinse câteva, unul după altul, căci curentul din grotă i le tot stingea. Reuși în cele din urmă să mențină flacăra pe care o folosi pentru a porni o lampă pe bază de gaz, ce era agățată într-un cui.

- Soră-mea te plăcea, șopti femeia, ca pentru sine. Știu prea bine cine ești, chiar dacă nu am trăit printre iele.

- Nu locuiați în sat, nu-i așa? Mi s-a părut destul de ciudat când ați spus că sunteți sora bătrânei Niculina. Nu știam să fi avut rude în viață.

- Nu am fost niciodată apropiate și nici nu pot spune că ne-am cunoscut prea bine. Când ea a plecat din sat, eram doar o copilă. Apoi, timpul a trecut, am crescut și am fugit din locul acela, ca toate femeile normale la cap.

Luna ar fi vrut să pună o mulțime de întrebări, dar, pentru că nu știa cu care să înceapă, preferă să aștepte ca femeia să continue să povestească. Acest lucru însă nu se întâmplă. Fără să mai spună nimic, baba luă lampa și se îndreptă spre unul dintre culoarele grotei.

- Așteptați! strigă Luna.

Bătrâna se întoarse spre ea și începu să vorbească cu o voce blândă, ca de mamă:

- Copilă, știu că Niculina a dus-o pe bunică-ta departe. Tu ești conducătoarea de drept a ielelor. Nu sunt supărată pentru că ai luat globul. De fapt și de drept era al tău.

- Nu am venit aici pentru glob...

- Ai venit să afli cum să-ți reiei locul în fruntea vrăjitoarelor, dar eu nu te pot ajuta. Nu mă bag în conflictele voastre.

Spunând acestea, femeia porni din nou spre culoarul întunecat.

Luna se duse după ea și o apucă de braț.

- Nu vreau să le conduc pe iele, zise ea. Ba chiar aș vrea să le opresc odată pentru totdeauna, dar nu pentru asta am venit aici. Vreau să aflu mai multe despre obiectele magice. Sora dumneavoastră avea globul. Îmi spusese o poveste despre el. Cică ar fi fost făurit de Știma Apelor.

- Vrei să vorbim despre „Cei mari"? întrebă femeia cu uimire.

Luna rămase cu gura cascată.

- Ce înseamnă „Cei mari"? se interesă ea. Nu am auzit niciodată despre așa ceva.

- Fetițo, ei sunt adevărații posesori ai puterilor magice. Noi, vrăjitoarele, nu suntem decât niște urmași, ale căror gene s-au degradat suficient încât să nu ne mai ofere nemurirea.

- Dar ielele nu au fost niciodată nemuritoare, nu-i așa?

- Nu. Ielele sunt urmașe ale Știmelor și pentru că sunt concepute cu oameni, sunt trecătoare.

- Când spuneți „ Cei mari" vă referiți de fapt la Știmele de Apă, nu-i așa?

- Așa o fi.

Felul în care bătrâna răspundea îl făcea pe Codrin să fiarbă. Nu suporta stilul în care vorbeau vrăjitoarele, mereu în dogme și cuvinte cu înțelesuri ascunse.

- Spune femeie un răspuns clar! strigă el din întuneric.

Luna îi aruncă o privire urâcioasă. Ar fi vrut să-l mustre, dar când să deschidă gura, bătrâna începu:

- În lumea asta sunt multe ființe magice. Voi nu cunoașteți decât Știmele pentru că nu ați călătorit îndeajuns încât să ajungeți prin locuri în care mai sunt și alți purtători ai magiei.

- Întreab-o odată de baston! spuse Codrin, scrâșnind din dinți.

Vrăjitoarele erau pricepute la a învârti cuvintele și i se părea că asta făcea și femeia aceasta.

- Bătrâna Niculina mi-a povestit că Știma Apelor de pe aceste meleaguri a avut doi copii. Acea ființă fantastică ar fi vrut să le prelungească viața și le-a dăruit...

- Fetei un glob fermecat și băiatului un baston, o întreruse femeia.

- Deci, știti povestea?

- Am plecat din sat de tânără, dar primul loc în care m-am dus a fost casa surorii mele. Ea fugise dintre iele, nemaidorind să fie implicată în jocurile pentru putere. Se refugiase în casa din pădure, unde trăia de una singură de ceva vreme. Când am ajuns la ea, am văzut globul și bineînțeles că am fost ispitită să-l ating. Atunci mi-a zis că dacă voi face această greșeală, corpul meu se va prăbuși la pământ, fără suflare. Doar adevărata moștenitoare avea dreptul să-i folosească magia. Spiritele celorlalte persoane care puneau mana pe el erau închise înăuntru pentru vechie. Așa se face că, atunci când l-ai spart, ai eliberat multe suflete care fuseseră captive, poate pentru sute de ani. Forța cu care s-au împrăștiat prin lume a fost una inconfundabilă. Orice vrăjitoare normală la cap și-a putut da seama că a fost spart un „recipient", adică un obiect folosit pe post de închisoare a sufletelor.

- Când globul s-a făcut praf, o parte din fum a luat forma mea. De ce s-a întâmplat asta.

- Ai atins globul, dar tu ești moștenitoarea de drept, așa că doar o parte din sufletul tău a fost încătușată. Acum ești liberă pe deplin și mai în putere ca niciodată.

- Despre baston ce puteți să-mi spuneți?

- Dar tu, ce știi despre el?

- Păi... Nu prea multe.

Bătrâna începu să rândă și râse și râse, până ce reuși să-i enerveze atât pe Luna cât și pe Codrin.

- Termină, femeie! Ce e așa amuzant? strigă el apropiindu-se într-atât încât reuși să-și îngrijoreze soția care nu știa dacă era sau nu cazul să intervină.

- Fetițo, eu știu tot atât de multe despre acest baston câte știi și tu.

- Asta înseamnă că nu ne puteți spune nimic?

- Ha, ha ha! începu bătrâna, schimonosindu-se. Asta înseamnă că nu știu nici dacă există. Se prea poate să nu fi fost făurit niciodată.

- Credeți că este doar o legendă?

- Caută-i pe „Cei mari" și ei îți vor răspunde la astfel de întrebări. Eu sunt doar o bătrână care a venit aici doar pentru a-și înmormânta sora. Nu am trăit între vrăjitoare și nici nu am de gând să o fac. Curând voi pleca de pe aceste meleaguri, pentru totdeauna. Voi sta pe aici doar până ce se vor împlini patruzeci de zile de la moartea soră-mii. Apoi, după ce spiritul ei va trece dincolo, voi pleca și eu, înapoi, între oameni.

- De ce nu locuiți în casa ei și preferați grota asta împuțită? întrebă Corind, privin tavanul încărcat cu lilieci.

- Ei bine, făcu bătrâna subțiindu-și glasul, nu vreau să-i cunosc pe cei care-au îngrozit-o de moarte pe soră-mea. Ceva îmi spune că nu a murit de moarte bună. A văzut ea ceva, sau pe cineva...

Luna se uită la Codrin cu subînțeles. Se gândi îndată la Lisandra Lupu. În mintea ei totul se lega de această femeie îngrozitoare.

- Să mergem! îi spuse ea. Nu mai avem nimic de aflat de aici.

Codrin o privi pe babă, parcă cu părere de rău. Ura pentru iele îl făcuse să uite că femeia tocmai își pierduse sora.

- Mulțumim de ajutor! zise el, simțindu-se vinovat.

- Cu bine! le ură vrăjitoarea.