A doua zi, pe la orele prânzului, Luna și Codrin porniră într-o călătorie neprevăzută. Plecară trenul spre Mediaș pentru a ajunge la Spitalul Municipial, unde se afla Cordelia care era internată la terapie intensivă.

Cu o seara înainte Codrin fusese înștiințat telefonic că mama lui ajunsese la spital, ca urmare a unui accident.

Slăbită de puteri, Cordelia leșinase chiar pe treptele de la intrarea în casă și se prăbușise în mijlocul trotuarului.

Un om, care trecea pe acolo, a crezut că a alunecat pe gheață și a sunat numaidecât la salvare.

Echipajul medical sosit la fața locului nu a reușit sub nicio formă să o trezească. Medicii s-au temut că a suferit o contuzie cerebrală, așa că au transportat-o de urgență la spital pentru mai multe investigații.

Cum Cordelia avea cu ea poșeta în care-și ținea actul de identitate și un telefon vechi de pe care obișnuia să vorbească cu fiul său, celor de la spital nu le-a fost deloc greu să dea de Codrin.

Trenul în care se aflau cei doi tineri era aglomerat și se mișca, parcă, mai încet decât de obicei, sau așa li se părea lor, întrucât se grăbeau și nu mai știau ce să facă pentru a ajunge mai repede la destinație. Din gară până la spital aveau de parcurs în jur de opt sute de metri. Fiind sprinteni și în putere nu erau nevoiți să ia un taxi, mai ales în condițiile în care încercau să economisească bani. Merseră însă într-un ritm alert și ajunseră transpirați și îmbujorați, în fața unei clădiri galbene, impunătoare, în care intrară cu sfială.

Vizita la spital nu decurse așa cum se așteptau. Domana de la recepție nu era deloc amabil, iar medicul care se ocupa de Cordelia nu era prezent pentru a le oferi mai multe informații.

- Vă rog să veniți mâine, dimineață, dacă doriți neapărat să vorbiți cu domnul doctor! spuse cu aruganță o asistentă dolofană ce avea nas mare și coroiat și obraji pudrați, mai roșii decât ai celor doi care veniseră de afară, din frig.

- Dar orele de vizită încep abia la 14:00. Ni se va permite accesul, în prima parte a zilei? întrebă Codrin care era vădit enervat de lipsa de amabilitate a întregului personalului.

- Probabail că nu.

- Păi și atunci cum putem afla mai multe despre starea ei?

- V-am spus tot ce aveați nevoie. Celelalte informații le sunt necesare doar medicilor. Avem un personal foarte bine pregătit. Vă rog să nu puneți la îndoială acest lucru!

- Doamnă, dar nu știm nimic!

- V-am explicat deja că i s-a făcut o tomografie cerebrală și nu are leziuni vizibile. Altceva nu știm nici noi. Poate cunoaște mai multe, despre cazul mamei dumneavoastră, domnul doctor, dar, așa cum v-am precizat deja, de nenumărate ori până acum, nu este aici ca să puteți vorbi cu dânsul.

Codrin deschise gura pentru a mai spune ceva, însă femeia ridică o mână și-i făcu semn să se tacă.

- Vă rog să mă scuzați, acum! Am pacienți care așteaptă.

Apoi le întoarse pur și simplu spatele și plecă, lăsându-i pe culoarul din fața salonului în care se afla Cordelia conectată la aparate.

Luna și Codrin se uitară unul la altul nedumeriți. Nu puteau înțelege genul acesta de atitudine și nici nu voiau să depună prea mult efort să o facă. În mintea lor încă se derulau imagini cu femeia la care țineau atât de mult, slăbită, cu cearcăne vinete în jurul ochilor și cu o mască de oxigen pe figură. Piuitul aparatelor, care o ajutau să-și continue existența, încă le răsuna în urechi.

- Și acum? întrebă Codrin cu niște ochi mari, bulbucați de nesomn și de plâns.

Disperarea i se citea în privire. Fără a-i cunoaște povestea, îți puteai da seama că era într-o situație în care ar fi fost dispus să facă orice pentru a obține ceea ce voia. Își dorea din tot sufletul să o salveze pe Cordelia, iar cearcănele și ridurile de expresie din jurul ochilor și a gurii, parcă i se adânciseră, punând amprenta suferinței pe chipul său cel tânăr.

Luna însă nu era în aceeași stare ca soțul său. Avea un calm imperturbabil, specific ielelor aflate în situații critice. Părea că nu era încercată de nicio emoție, ceea ce-l speria pe Codrin și-l făcea să se teamă că începea să se asemene prea mult cu femeile acelea sălbatice cu care era legată prin sânge. Dar el nu știa motivul aflat în spatele acelei stări, căci Luna plănuia ceva și avea un as în mânecă prin care ar fi putut să pună capăt întregii situații neplăcute în care se afla Cordelia.

- Acum este momentul să folosim busola, spuse ea scoțând din buzunarul paltonului micuțul obiect de aur oferit de Știmă.

Codrin însă o privi oarecum nedumerit. Pentru el toate aceste legături între lumea magică și cea reală încetaseră în clipa în care aflase despre starea mamei sale. Nu prea-i ardea acum să alerge după tot felul lucruri sau oameni necunoscuți.

- Dacă-l găsim pe cel care controlează bastonul, sunt sigură că-l putem determina să renunțe la a-i lua puterile, spuse ea văzându-l că șovăie.

- Și cum vom face asta?

- Lisandra Lupu vrea să dobândească nemurirea punând gheara pe magia Făuritorului de bastoane. Dacă noi ajungem la el înaintea ei și-l avertizăm, sau îi oferim protecție atunci când aceasta îl va ataca, ne va fi îndatorat.

Nu părea a fi cel mai bun plan, dar cum în momentul de față nu aveau altul, Codrin căzu de acord. Fără să scoată niciun cuvânt, oftă prelung, apoi dădu din cap aprobator.

Cei doi plecară și se îndreptară din nou spre gară, neștiind că aveau să călătorească mai multe zile. Timpul trecuse cu repeziciune, fiind preocupați doar de a urmări indicațiile darului Știmei. Din când în când, acul busolei își schimba direcția spre care-i îndruma, așa se face că cei doi ajunseră să alerge dintr-un de țară în altul, neștiin cu exactitate care avea să fie destinația lor finală.

- Eu zic că ar trebui să ne oprim, spuse Codrin, înfuriat, după ce făcuseră asta timp de două zile și jumătate. Mâine trebuie să mă întorc la serviciu. Nu vreau să pierd și locul ăsta de muncă.

- Suntem atât de aproape, zise Luna concentrată pe busola din mâna ei, care de ceva vreme scotea sunete ciudate. Ai observat? Cu cât ne apropiem, ticăitul se întețește. Parcă ar fi un ceas mecanic.

- Nu știu ce să spun. Poate că s-a stricat, sau poate a fost așa din totdeauna.

Se aflau în apropierea Lacului Roșu. Călătoriseră din aproape în aproape, când cu trenul, când cu autocarul, nemaiștiind ce mijloace de transport să ia și cu cine să se mai învoiască pentru a-i duce cât mai aproape de destinație.

Busola cea ciudată, începuse de ceva vreme să scoată sunete. Ticăia asemeni unui ceas și, așa cum remarcase Luna, își întețea ticăiturile pe măsură ce se apropiau. Acum se auzea aproape la fiecare secundă, ceea ce însemna că erau în locul potrivit.

Cei doi se opriră pe un ponton și petrecură câteva minute admirând peisajul. Lângă ei erau câțiva oameni care pescuiau.

- Ce priveliște! zise Luna, minunându-se de frumusețile naturii.

Cioturi de brazi se înălțau din apa de culoare sângerie datorată oxizilor și hidroxizilor de fier. O ceață groasă plutea în aer, făcând ca întregul loc să pară cuprins de magie. Lacul se întindea chiar la poalele munților, lăsând să se vadă răsăritul printre două dintre cele mai înalte creste.

- O fi în vreunul dintre hoteluri? întrebă Codrin, uitându-se la multitudinea de unități de cazare din jur.

Unul dintre bărbații care pescuiau se întoarse spre ei, mestecând o scobitoare.

- Plecați de aici! Speriați peștii, zise acesta printre dinți.

Luna încercă să țină busola în echilibru pentru a-i da răgaz acului să se așeze.

- Arată spre lac. Cred că ar trebui să luăm o barcă. Poate trebuie să-l traversăm.

Codrin oftă și, fără nicio tragere de inimă, se îndreptă spre pontonul de pe care se închiriau barci.

De acolo închiriară o barcă cu vasle și porniră la drum. Se lăsară ghidați de busolă, printre truchiurile putrezite ale brazilor care se înălțau din apa roșiatică, ajungând într-un colț al lacului în care se aflau niște smârcuri.

- Mi se încurcă vâslele în brădiș, zise Codrin încercând să scape de câteva fire de alge. Ar trebui să ne întoarcem

- Nu înțeleg, spuse Luna fără a lua în seamă eforturile lui de a face barca să înainteze. Aici ticăie cel mai tare.

Codrin lovi cu vâsla de ceva și, la o privire mai atentă observă că era o mână de bărbat, la înceietura căreia se afla un ceas mare, metalic.

Luna întinse mâna spre el, iar corpul celui din apă se răsuci lăsând la vedere un chip bărbăs cu o gură cascată și ochii dați peste cap. Purta același costum dungat cu care-l văzuse îmbrăcat în viziunile sale.

- El este, zise ea în șoaptă.

- Cred că ar trebui să ne cărăm de aici cât mai curând. Nu vreau să avem vreo legătură cu moartea lui.

- Așteaptă! Vreau să iau ceva ca dovadă. Trebuie să-i duc Știmei un lucru de-al lui. Va ști că spun adevărul.

Luna se întinse peste marginea bărcii, apucă mortul de mână și-i desfăcu catarama ceasului.

Lui Codrin îi bătea inima cu putere, iar broboane de transpirație începură să-i apară pe frunte.

- Să plecăm mai repede! zise el, tremurând din toate încheieturile. Vine cineva.

O altă barcă se apropia de locul în care găsiseră cadavrul Făuritorului de bastoane.

Codrin avea de gând să-i lase pe acei turiști să facă marea descoperire. Vâsli pe lângă ei, le dădu binețe înclinându-și capul și înaintă, fără ca măcar să întoarcă privirea pentru a le vedea reacțiile.