Pe la ora optsprezece și jumătate, Luna îl aștepta pe Codrin în fața casei în care stăteau cu chirie. Avea hainele ude și stătea zgribulită, frecându-și mâinile de frig. Era aproape sfârșitul lunii noiembrie și afară nu se se mai putea sta fără a avea o haină groasă pe tine.

- Ce cauți aici? o întrebă Codrin când o văzu. De ce nu mă aștepți înăuntru?

- Nu vreau să mai dau ochii cu cotoroanța aia.

- De ce ai hainele ude?

- M-a plouat.

- De când stai afară?

- De azi dimineață, dar nu am stat numai afară. M-am adăpostit în Biserica din Deal.

Codrin o privi neîncrezător, ca pe un copil mic și mofturos căruia nu poți să-i intri deloc în voie.

- Vino! spuse el, deschizând poarta. Să intrăm!

Luna îl urmă cu capul plecat. Nu știa care avea să fie reacția femeii când avea să o vadă, dar nici nu îndrăznea să-i povestească soțului său mai multe.

- Te-ai certat cu bătrâna? o întrebă el în timp ce urca scările de piatră care conduceau la intrarea în casă.

- Nu chiar. Ea s-a certat cu mine. Eu nu am scos niciun cuvânt.

Cordin oftă și-i aruncă o privire prin care voia să o facă să se simtă vinovată. I se părea că Luna crea cam multe probleme în ultima perioadă și nu era moment în care să nu necesite supraveghere. Era mai ceva ca un copil mic, de la care nu-ți poți lua ochii. El trebuia să lucreze și avea nevoie de un mediu liniștit acasă. Casa le fusese incendiată, iar faptul că se tot mutaseră de colo colo nu-i făcea deloc bine. Nu-și permitea să locuiască numai la hotel, așa că, după părerea lui, Luna trebuia să învețe să se înțeleagă cu bătrâna despre care-i spunea în fiecare zi câte ceva de rău.

- Uite-i! strigă proprietara când el deschise ușa.

Urlă atât de tare, întreptându-și degetul amenințătoare spre ochii lui, încât aproape că-l sperie.

- Lua-ți-vă lucrurile și cărați-vă de aici! Nu mai vreau să stați nicio clipă în casa asta!

- Doamnă, vă răg să vă liniștiți! spuse Codrin cu calm.

Nici măcar nu înțelegea de unde pornea această reacție exagerată a femeii, strigătele și amenințările care aprope că-l făceau să riposteze.

- Dacă s-a întâmplat ceva, cred că putem să discutăm, adăugă el, împăciuitor.

- Nu mai discutăm nimic! Diavolița asta trebuie să plece din casa noastră. Am bănuit din prima zi că este ceva în neregulă cu ea.

- Dar ce s-a întâmplat de vorbiți așa despre soția mea.

- Nu v-a povestit? Dar bine că tace mâlc acum...

Luna care nu scosese nici un cuvânt când femeia o bălăcărise, se uita la ea revoltată, neînțelegând când vorbise și cum de se mira că acum tăcea. Doar tăcuse în tot acest timp în care se urlase la ea continuu. Ridică din mâini și deschise gura, vrând să se apere, dar femeia nu-i dădu ocazia.

- Soția dumitale... soția dumitale mi-a distrus toate straturile cu flori. Nu face toată ziua decât să se bâțâie în balansoar. Astăzi însă, a întrecut măsura. S-a legănat atât de tare, încât a rupt picioarele balansoarului, mi-a distrus florile și toate suporturile pe care acestea stăteau. O pacoste la casa omului, va spun! O diavoliță împlielițată. O, o, o... vrăjitoare.

Femeia voia să mai continua, dar Codrin trecu pe lângă ea și urcă scările care duceau în mansarda în care locuiau. Pentru el fusese de ajuns. Se lămurise.

- Stai așa că nu am terminat! strigă cotoroanța în urma lui.

- Lăsați doamna, ca am terminat eu. Ne luăm lucrurile și plecăm. Nu vă permit să vorbiți așa despre soția mea.

Luna rămase la parter.

Femeia o privea nedumerită. Nu-i venea să creadă că-i fusese atât de ușor să-i alunge.

Moșneagul asistase la întreaga scenă, sprijinindu-se de un baston. Mâna cu care se ținea îi tremura cumplit, așa că abia mai putea rezista în picioare, dar nu voise nicidecum să se așeze pentru a nu pierde niciun strop din spectacolul făcut de soția sa.

Luna se strecură pe lângă baba, dorind să urce și ea în mansarda. Avea câte ceva de strâns și nu-și dorea ca soțul său să uite vreun lucru important, deși nu prea aveau astfel de obiecte.

- Stai acolo, diavolițo! Nu-ți dau voie să urci. Și așa mi-ai spurcat salonul. Abia am sfințit mansarda. După ce-ai tulit-o am chemat preotul să curețe locul. Dar ce, tu crezi că nu am văzut cum păsările cerului te-au atacat? Numai pe oamenii fără credință-n Dumnezeu îi atacă în halul ăla o pasăre a cerului.

Cordin cobora scările nepăsător. Nu-l mai interesa ce îndruga femeia. Luna avea să-i explice tot ceea ce se întâmplase și de data aceasta avea să-i dea crezare. O văzuse pe bătrâna în acțiune și acum știa că nu avea cu cine să discute.

- Să mergem! spuse el.

- Sper că nu ai uitat ceva, zise Luna privind cu îngrijorare valiza pe care o ducea și paltonul pe care i-l înmânase.

- Asta este tot ce aveam. Vom înnopta la hotel. Mâine căutam o altă cazare.

Luna se uită la bătrână și zâmbi în colțul gurii.

- Nu râde, drăcoaico!

Femeia luă o sticlă cu aghiasmă, își turnă în palmă și apoi începu să stropească în urma lor.

- Ducă-se! strigă ea.

Codrin o privi cu uimire și o văzu făcându-și semnul crucii, apoi zicându-i soțului său pe un ton atotștiutor:

- De la început ți-am zis că-i posedată. N-ai văzut ce uscată e și cu pielea albă ca ceara, ba mai și-i sticlește în lumină. Astăzi am primit dovada. Mulțumescu-ți Doamne că am scăpat de diavoliță din casă!

Trânti apoi ușa, iar cei doi tineri, care coborau treptele ce duceau la poartă, continuară să o audă spunând vorbe de ocară. Erau din nou pe drumuri.