Deși își dorea să vadă cadavrul tinerei vrăjitoare, Luna plecă de la casa Dumbrăviței și nu se mai întoarse niciodată acolo. Nu anunță nici poliția și nici soțului ei nu-i spuse mare lucru despre cele petrecute în acea dimineață.

Următoarele săptămâni se scurseră într-un ritm amețitor. Zilele trecură una după alta, fără ca nimic important să se petreacă. Nimic legat de iele și vrăji, sau de viața magică pe care Luna o ducea, în secret, însă multe alte lucruri lumești se întâmplară.

Ea și Codrin nu rămaseră multe zile la hotel, căci cheltuiau, astfel, mai mult de cât câștigau. Reușiseră să se mute într-o casă veche de pe strada Scării, numărul 3. Locuiau într-o mansardă mică și înghesuită, iar la parter, stăteau proprietarii: o bătrână chioară de un ochi și un moș cam beteag. Femeia era cam aprigă la mânie și trăncănea întreaga zi, strigând tare, cât o țineau plămânii, de câte ori avea o nemulțumire. Moșneagului, în schimb, nu prea i se auzea gura, așa că nu se putea spune despre el că-i deranja cu ceva.

Casa era veche și mirosea a mucegai, dar nu se afla prea departe de centru și era oarecum izolată de celelalte locuințe. Era singura construcție de pe strada scării, neavând alți vechi, întrucât era așezată în apropierea porții cimitirului. Peste stradă, se găsea spatele curților vecine. Așa se făcea că îl loc să fie case și porți erau doar niște garduri înalte, care nu lăsau la vedere nimic.

În partea stângă a casei, era o verandă cu geamuri acoperite de perdele murdare. Pornind de la aceasta, se întindea o grădină mărăcinoasă, în care rămăseseră înfipți aracii de la niște roșii plantate în vară.

Intrarea în curte se făcea pe o poartă murdară, aflată undeva în dreapta proprietății, ce conducea la niște scări în capătul cărora era o terasă mică, plină cu ghivece încărcate cu flori crescute fără grijă și gust. După ce treceai de așa-zisele aranjamente florale, ajungeai la o ușă verde, jupuită. Aceasta dădea în salonul casei, ce era mai tot timpul ocupat de cei doi proprietari care se ciorovăiau din orice.

Chiria fusese una dintre cele mai mici de pe piață, dar locuitul alături de cei doi bătrâni nu era nici pe departe cel mai ușor lucru din lume. Deși casa era mare, avea o singură baie și o singură bucătărie, care bineînțeles că se aflau la parterul stăpânit de proprietarii năzuroși.

Luna nu era deloc încântată, mai ales pentru că de fiecare dată când rămânea singură cu ei, bătrâna găsea ceva să-i reproșeze, și-i vorbea pe un ton deloc plăcut. Mai erau câteva aspecte care nu-i conveneau, cum ar fi faptul că nu i se dădea voie să stea în salon, sau că doar la parterul casei existau obloane care să-i protejeze pe locatari de lumină și care se o facă să se simtă în siguranță. Încă se mai temea să nu fie supravegheată de iele, sau că cineva ar putea încerca să intre pe fereastră pentru a-i cotrobăi prin lucruri, ori pentru a o ucide.

Doamna Maria, căci așa o chema pe proprietară, era genul acela de femeie despre care se putea spune că avea limbariță. Așa se face că, de câte ori o vedea pe Luna, o lua la întrebări de tot felul, care mai de care mai iscoditoare.

- Bună dimineața, domnișoară! spuse bătrâna când o zări coborând scările. Iar vă puneți în balansoar?

- Bună dimineața! răspunse Luna, fără nicio tragere de inimă, știind că urma să se întâmple. Vreau doar să citesc puțin pe terasă. Nu o să vă deranjez.

- Toată ziua în sus, toată ziua în jos, tropăind pe scară și alergând prin casă. Dar nu mai bine v-ați duce să vă căutați de muncă?

Luna oftă și merse mai departe. Se prefăcu că nu o auzi, deși o deranjau spusele femeii.

Doamna Maria era vădit enervată de faptul că Luna nu lucra. Când le închiriase mansarda, îi întrebase pe cei doi dacă erau angajați, sperând că aceștia aveau să petreacă întreaga zi pe drumuri și nu aveau să-i deranjeze prea mult. Pe atunci, Luna-i spusese că urma să lucreze ca bibliotecară, undeva, prin centru. Doar că postul, pe care visa ea să-l ocupe, se dăduse înainte ca să ajungă să ceară mai multe informații despre el. Fusese iar prinsă în jocul ielelor și, timp de câteva zile, hoinărise prin oraș și prin împrejurimile acestuia, în speranța că avea să dea de vrăjitoare. Bineînțeles că toată alergătura ei nu se concretizase în nimic folositor și, pe deasupra, mai pierduse și postul, neprezentându-se la timp. Aflase despre el dintr-un anunț lipit pe geam și-și promisese că avea să treacă pe acolo pentru a afla mai multe. În ziua în care făcuse acest lucru, afișul nu mai era pe ușa de la intrare și când întrebă dacă postul mai era disponibil, îi răspunse o tânără, sfrijită, cu ochii băgați în fundul capului, spunându-i că ea era noua bibliotecară și că fusese angajată acolo cu numai câteva zile în urmă.

De ciudă, Luna nu mai căută un alt loc de muncă, ci se concentră pe cercetările sale despre vrăjitoare. Întrebă în stânga, întrebă în dreapta, căutând indicii și făcând legături care nici măcar nu se aflau acolo.

În primele zile de la plecarea Dumbrăviței, încercase să supravegheze de la distanță casa în care se afla cadavrul tinerei vrăjitoare. Se aștepta ca, într-una din zile, acesta să fie descoperit de vechi și să apară vreun echipaj de poliție la fața locului. Desigur că mai exista posibilitatea ca ielele să încerce să șteargă urmele acelei crime, dacă fusese cu adevărat una. Așa că, Luna preferă să stea pe străzile lăturalnice și să-și arunce câte un ochi spre casă, fiindu-i totuși teamă să se apropie.

Codrin observase că ea se comporta ciudat, dar, la urma urmelor, când fusese Luna o femeie obișnuită? Știa că încerca să le găsească pe vrăjitoare și nu voia să-i stea în cale. Îi mai spunea din când în când că exagerează și încerca să o aducă cu picioarele pe pământ, atunci când aceasta emitea tot felul de ipoteze care imposibile, dar nu îndrăznea să-i spună să se oprească pentru că, în adâncul sufletului său, spera ca ea să poată da de vrăjitoare, dar și de Făuritorul de bastoane, bărbatul care, se pare, că se juca cu sănătatea și viața mamei sale.

Luna se așeză într-un balansoar de lemn și se apucă să citească o carte groasă. Era cam la jumătatea ei și încerca să o termine de zile bune. Ar fi reușit să o facă, dacă bătrâna zgripțuroiacă ar fi lasat-o în pace. Din salon bodogănea, parcă înadins ca să se facă auzită:

- Nu vezi că-i doar o ploșniță pututroasă. Nu vrea să pună deloc mâna pe muncă. Stă toată ziua în balansoar, cu cărțile alea deocheate ale ei în mâini. Să vezi când o mai trânti și un copil! Va fi aici haosul de pe lume. Și-apoi n-ai văzut ce palidă e. Cine știe ce boală ne mai aduce.

Luna se legăna ușor cu balansoarul și încerca să fie atentă la cele câteva rânduri pe care le recitise pentru a nu se știe câta oară. Cum stătea ea așa, între plantele acelea crescute fără a fi tăiate, cu crengile în toate părțile, cu puține frunze și flori lăsate când pe o parte, când pe alta, o pasăre mare vezi și-i zbură pe deasupra capului, speriind-o.

Luna scoase un țipăt ascuțit și încercă să alunge pasărea fluturând cartea pe care o citea. Era un corb mare, asemănător cu cel care venise la casa Dumbrăviței.

Cartea-i zbură din mână și se aplecă să o ridice, apoi încercă iar să lovească pasărea cu ea, dar se împinse prea tare în picioare și căzu pe spate cu balansoarul, dărâmând toate aranjamentele florale ale bătrânei, care erau agățate pe niște suporturi metalice.

- Ionele! strigă femeia din toate puterile. Vino mă, să vezi ce a făcut! Ți-am zis eu că ne va da casa peste cap! Vino-ncoace mai repede!

Moșul însă, nu se deplasa la fel de ușor precum consoarta sa, așa că până să apară în prag, Luna o și tulise spre poarta cimitirului, plângând.

Nu o supărase atacul păsării aceleia, cât vorbele bătrânei. Nu le făcuse nimic acestor oameni și, cu toate acestea, primeau numai vorbe de ocară de la ei. Mai bine stătea pe străzi decât într-o astfel de casă. Gândind așa, se duse-n locul în cel mai apropiat loc în care știa că nimeni nu avea să o deranjeze.

Cartea pe care o citea „Frații Karamazov", nicidecum vreuna deocheată, rămase pe jos, printre florile și ghivecele răsturnate.

Luna intră în Cimitirul Saxon și alergă până când găsi un loc retras. Se așeză pe iarba uscată, la umbra unor brazi înalți, pe pământul rece și umed. Se întinse pe spate și rămase așa, cu ochii închi, răsuflând ușurată. În sfârșit scăpase de ocara bătrânei. Nu avea să se mai întoarcă în acel loc decât pe seară, pentru a-l ruga pe Codrin să se mute în altă parte. Lacrimile-i i se prelingeau pe tâmple și-i ajungeau până în urechi. Din când în când, își mai trăgea nasul sau se ștergea cu manșeta cămășii roșii cu pătrate negre pe care o purta. În mod miraculos, natura o ajuta să se liniștească și, fără să-și dea seara, ațipi. Avea un vis despre un lac și o casă aflată în apropierea acestuia, dar când să vadă mai bine locul acela, ceva o lovi chiar în mijlocul frunții.

Se ridică speriată în șezut și începu să se uite în jur, crezând că cineva o atacase. Își pipă apoi zona dintre sprâncene. Pe degete i se luă un firicel mic de sânge. Obiectul care o lovise reușise să o zgârie. Pe iarba uscată de lângă ea se afla un fel de ceas de buzunar, făcut din aur, pe care erau desenate niște inscripții. Era legat cu un lănțișor, din același material, care sclipea în lumina diafană a dimineții. Știa unde-l mai văzuse. Era același ceas pe care încercase să i-l dea corbul când fusese în casa Dumbrăviței.

Afară începu să plouă. Printre picăturile de apă se auzeau glasuri sinistre. Luna nu știa ce era cu ele și se uită nedumerită prin cimitir. Erau voci de femei, sau mai degrabă vocea unei singuri femei, repetată la nesfârșit, zicând ceva ce nu putea fi deslușit.

Cimitirul era pustiu, iar ploaia începea să se întețească. Poate era o altă vrajă a ielelor. Obiectul acela trebuia să fie de vină pentru zumzetul pe care-l auze. Se aplecă și-l apucă cu o frunză uscată, de teamă că ar putea fi blestemat. Uitase că deja fusese atinsă de el, când o lovinse între ochi. Când să-l arunce însă, o rafala o izbi drept în față și printre picăturile de ploaie auzi clar și deslușit glasul Știmei:

- Acceptă-mi darul!