A doua zi, de dimineață, Luna se trezi într-un mirosul puternic de ouă prăjite și cafea tare. Camera, în care se afla, întunecată și rece, o făcea să se simtă ca o prizonieră. Din acest motiv, nu se gândi deloc la faptul că mâncarea ce se pregătea era pentru chiar pentru ea.

Cheia se roti în ușă de două ori și Dumbrăvița apăru în prag.

- Micul dejun este gata, spuse aceasta, arătându-și respectul printr-o aplecare a capului.

Luna însă nu se simțea confortabil. Fusese închisă în acea cameră întreaga noapte și nu înțelegea care era planul femeii ce se afla în fața ei.

- Nu am chef de prostii! zise ea, privind-o pe Dumbrăvița cu asprime. Vreau să plec de aici!

- Ești liberă să părăsești această casă, când dorești. M-am gândit, totuși, că ar fi bine să mănânci ceva înainte. Arăți de parcă nu te-ai atins de nimic de săptămâni.

- Nu prea-mi pasă. Am nevoie de lucrurile mele. Am ceva important acolo și nu vreau să mă asigur că se află unde l-am lăsat.

- Vei primi totul înapoi. Nici eu, nici Serafima nu suntem interesate de ce ai tu acolo. Vrem doar să te ajutăm.

Luna se apropie de Dumbrăvița. Se opri la câțiva centimentri de fața acesteia și spuse, privind-o în ochi, fără să clipească:

- Atunci, de ce mă țineți închisă împotriva voinței mele?

Femeia se dădu câțiva pași înapoi, ieșind în holul mic din fața camerei, și-i făcu semn să înainteze spre salon.

- Siguranța fetei ăleia este pe primul loc, spuse aceasta pe un ton calm. Nu voiam să afli unde o țin. Aș face asta și pentru tine, dacă te-ai afla în situația ei.

- Și cu siguranța mea cum rămâne?

- Ei bine, tu nu ești chiar neajutorată. După câte am văzut, ai dobândit noi puteri. Pun pariu că ai fi putut sfărâma ușa asta numai cu un gând.

Luna era bănuitoare. I se părea că se petrecea ceva necurat. Femeia aceasta în care avusese încredere se purta foarte ciudat. Nu-și dorea decât să plece din casa ei cât mai curând.

- Am nevoie la baie, spuse ea, încercând să găsească o cale prin care să poată să evadeze.

- Este chiar în spatele tău.

Pătrunse într-o încăpere mică, placată cu faianță albă, cu rosturi murdare și îngălbenite. Cada stătea pe niște piciorușe ciudate, iar chiuveta era agățată de perete cu un fel de schelet metalic mare și urât. Vasul de toaletă era mic și murdar de la depunerile de calcar. După ce-l folosi, fără să-l atingă, trase apa și învârti robineții bateriei de la chiuvetă, astfel încât să pară că se spală. Sunetul apei o liniștea și parcă își dorea cu adevărat să se ude. Își clăti mâinile, iar pielea îi deveni strălucitoare.

„Nu poate fi adevărat!" se gândi ea și cătută în continuare o cale de scăpare. În capătul băii se afla o fereastră mică, pătrată, prin care s-ar fi putut strecura un copil slăbănog. Credea că încăpea pe acolo.

Se urcă pe marginea căzii și încercă să se ridice, agățându-se de pervazul ferestrei, dar alunecă și căzu, făcând suficient de mult zgomot încât să atragă atenția.

- Ești bine? se auzi glasul Dumbrăviței prin ușă.

- Da. Doar am alunecat. Nu am pățiti nimic.

- Să știi că ți-am spălat hainele. Sunt pe caloriferul din baie. Ar trebui să fie uscate. Le poți îmbrăca după ce-ți faci duș.

Luna ieși din cadă și-și frecă spatele. Se lovise destul de tare. Parcă nu mai avea chef de o nouă încercare. Începu să se uite prin încăpere, în căutarea unui nou plan. În stânga ușii, agățat de perete, se afla un calorifer micuț și subțire, plin de rugină. Pe el erau întinși pantalonii săi negri. Lângă ei se afla bluza pe care o purtase, un tricou cu mânecă lungă, de culoare albă, lăbărțat și subțiat de la spălările repetate. Poate că nu era o idee chiar atât de rea să-și facă o baie. Încă simțea mirosul apei puturoase în care stătea Știma, de parcă i se impregnase în piele.

Se privi pentru câteva clipe în oglinda de deasupra chiuvetei. Arăta îngrozitor. Avea părul murdar și încâlcit, cu șuvițele răsucite, pielea palidă, sidefie, iar sub ochi, stăteau ca două lipitori urâte, niște cearcăne adânci și întunecate.

Învârti cei doi robineți și închise apa. Stătu puțin pe gânduri, apoi se hotărî să se spele. Voia să plece din acel loc, dar confortul unei băi calde și o masă bună, ar fi pus-o oarecum pe picioare. Nu era momentul potrivit pentru a refuza ceea ce i se oferea. Nu știa nimic despre Codrin, iar faptul că el încă nu o găsise, o îngrijora. Ca să-l poată căuta trebuia să fie în putere.

Își dădu jos pijamaua de mătase roșie ca focul și se privi din nou în oglindă. Acum părea și mai lipsită de viață. Chiar avea nevoie de puțin răsfăț. Intră în cadă, și lăsă apa caldă să o mângâie. Luă apoi un burete jerpelit și se apucă să-și frece trupul cu el, de parcă voia să se jupoaie. Ceva nu era în regulă cu ea. Sub jetul de apă arăta mai degrabă ca o Știmă, cu piele albă, sidefie, oarecum strălucitoare. Nici părul nu voia să o mai asculte. Șuvițele i se răsuciseră, sub forma unor tuburi, aducând astfel cu Medusa din mitologia greacă. Începea să fie din ce în ce mai sigură că târgul pe care-l făcuse cu Știma Apelor nu fusese unul corect și că urma să aibă de pierdut de pe urma acelei înțelegeri, care părea să-și pună amprenta asupra ei.

Când termină, se îmbrăcă cu hainele sale, ceea ce o făcu să se simtă cu mult mai bine. Își șterse bine părul, îl pieptănă și îl uscă cu un feon care abia sufla. Șuvințele sale însă, refuzau să stea drepte, așa că nu avu încotro decât să le prindă într-o coadă strânsă, chiar în vârful capului.

În salon o așteptau Dumbrăvița și Serafima. Stăteau pe canape în fața unor farfurii încărcate cu mâncare. Un fotoliu, pe care erau așezate niște perne de diferite culori, fusese adus lângă masă, special pentru ea.

- I-a loc, îi spuse Dumbrăvița. Poți mânca oricât dorești. Nu uita că ești binevenită în casa noastră și poți rămâne aici cât ai nevoie.

Luna o privi neîncrezătoare. Faptul că o închisese în camera aceea îi spulberase încrederea pe care o avusese în ea. Cu toate acestea începu să înfulece cu poftă omleta cu ceapă și cele câteva bucățele de șuncă afumată. Brânza era sărată, ardeii crocanți, iar roșiile dulci și parfumate. Abia când termină de mâncat, își dădu seama că-i fusese tare foame.

- Unde este fata aceea? întrebă ea, răsuflând ușurată.

- Într-un loc sigur. Dacă vrei să-i vorbești, o pot aduce la tine.

- Cum rămâne cu lucrurile mele?

- Sunt chiar lângă tine.

În stânga fotuliului se aflau ghiozdanul lui Codrin și geanta ei. Paltonul era agățat într-un cuier de lângă intrare. Fuseseră acolo în tot acest timp, însă ea fusese prea furioasă pentru a le putea observa.

- Unde îmi este telefonul? întrebă Luna, căutându-se instinctiv prin buzunare.

- L-am pus la încărcat. Se închisese.

Dumbrăvița se ridică și se apropie de o comodă cu multe sertărele.

- Poftim! spuse aceasta, înmânându-i telefonul care se aflase pe blat.

Tânăra veni în grabi și i-l smulse din mâini ca pe un obiect de preț pe care fusese pe cale să-l piardă. Cum îl deschise, văzu că avusese o mulțime de apeluri pierdute de la Codrin.

- Trebuie să plec, spuse ea, îndată.

Fugi în hol, unde își îmbrăcă paltonul și se încălță cu ghetele sale înalte, în stil milităresc, făcute din piele neagră. Se întoarse apoi în salon de unde luă, la repezeală, geanta sa și rucsacul soțului său, apoi se îndreptă spre ușă.

Atunci, se întâmplă ceva neașteptat. Un corb lovi fereastra și scăpă ceva din cioc, ce zăngăni pe pasarela din lemn pe care se făcea accesul în casă.

- Ce a fost asta? întrebă Serafima, făcând ochii mari.

- Sper că nu este vreun avertismet, zise Dumbrăvița, strângându-și copila la piept.

Luna se apropie de fereastră. Căută corbul cu privirea, dar nu reuși să-l vadă.

- Nu deschide geamul! strigă la ea Dumbrăvița.

Dar Luna nu o ascultă. Era hotărâtă să afle ce se petrecuse cu pasărea aceea, așa că deschise fereastra și se aplecă peste pervaz pentru a o căuta cu privirea.

Pasărea se afla pe pasarelă și încerca să apuce cu ciocul lanțul unui ceas de buzunar. Când reuși începu să bată din aripi și se înălță deasupra Lunei. Părea că voia să pătrundă înăuntru.

Dumbrăvița începu să țipe:

- Nu-l lăsa să te atingă!

- E iscoada ielelor! strigară ea și Serafima, amestecându-și glasurile.

Luna se trezi parcă dintr-un vis. Cum de nu se gândise la asta? Închise fereastra și rămase pironită în mijlocul încăperii, cu ochii ațintiți asupra corbului care încă zbura, dând târcoale casei.