În acea seară, Luna și Codrin se duseră la Hotel Sighișoara și, întâmplător, nimeriră în aceeași cameră în care mai fuseseră cazați anterior.

- O să ajungem să avem reședință permanentă aici, glumi Codrin ștergându-și cârlionții cu un propop alb și pufos. Măcar condițiile sunt foarte bune. De-am avea și bani să ne permitem să stăm mai mult...

Luna îl privi îndurerată. Se considera vinovată pentru pierderea casei pe care o închiriaseră și nu știa cum să îndrepte situația. Ea nici măcar nu muncea pentru a putea aduce un venit în familie.

- Îmi pare rău! spuse ea cu capul plecat.

- Nu este vina ta. Nu voi permite nimănui să-mi facă soția vrăjitoare, fără să știe că ea chiar este una!

Pe Luna o pufni râsul. Nu se așteptase la una ca asta.

- De aia ai vrut să plecăm? întrebă ea chicotind.

- Printre altele... Baba aia chiar era așa de rea, precum o descrisesei. Am crezut că nu te înțelegeai tu cu ea să că cine știe ce motive aveai pentru care nu o plăceai, însă era cu adevărat imposibilă. Îmi pare rău nu nu ți-am dat crezare. Pur și simplu îmi venea greu să caut o altă cazare.

- Mai rău este că am plătit o luă întreagă, iar noi am stat la ea numai două săptămâni. Nici măcar nu a binevoit să ne dea banii înapoi.

- Eu nu merg să-i cer! Nu vreau să-mi dea cu aghiasmă-n ochi. Cine știe ce efect ar putea avea asupra lupilor.

Cei doi râseră cu poftă și uitară de supărarea cauzată de faptul că nu aveau un loc în care să stea și banii le erau pe sfârșite.

Luna se duse să se spele și stătu la duș mai mult decât de obicei. Faptul că avusese hainele ude pe ea întreaga zi, o înfrigurase, iar acum, când dăduse de apa caldă și plăcută, aproape că nu mai voia să iasă din baie.

- Te mutasei acolo? întrebă Codrin când ea ieși frecându-și parul cu prosopul.

- Poftim!?

- În baie... Ai astat foarte mult. Aproape că începusem să-mi fac griji.

Luna luă peria și încercă să-și descâlcească suvițele. Părul ei arăta în continuare foarte ciudat. Se cârlionța formând niște bucle perfecte cu aspect de tuburi.

- Știma asta, m-a distrus.

- Sau poate te-a îmbunătățit, zise Cordrin mustăcind.

- Bătrâna aia a crezut că sunt posedată. A zis ca sunt palidă și slabă ca o drăcoaică.

- Ha! Ha! Ha! Și tu i-ai dat crezare?

- Pai, m-a făcut și vrăjitoare. Nu pot spune că nu sunt una...

- Aici te-a nimerit, dar asta nu înseamnă că avea dreptate în tot ceea ce spunea. Mie-mi place cum arăți acum, la fel de mult cum îmi plăcea și înainte ca Știma să-și aducă contribuția.

Luna se apropie de colivia în care ținea canarul de la Serafima. Îi umplu păsării recipientul cu mâncare apoi spuse, pițigăindu-și vocea:

- Aproape că nu mai aveai. Ce făceai dacă rămâneai fără grăunțe? Îmi cânteai un cântecel?

Codrin o privi îngândurat. Își aminti de o replică a bătrânei proprietare și profită de ocazie să întrebe.

- Baba aia nebună a spus că te-au atacat păsările cerului. La ce s-a referit?

Luna oftă și făcu câțiva pași prin cameră, fără o direcție anume, apoi se îndreptă spre fereastră.

- În ziua aceea în care am fost la Dumbrăvița, un corb m-a adacat. Aducea cu sine un fel de ceas de buzunar, dar nu l-am lăsat să intre-n casă. Am închis ferestrele și l-am alungat. Ne-a fost teamă ca nu cumva să fi fost o iscoadă a ielelor.

- De ce nu mi-ai spus nimic despre asta?

- Păi... Nu m-ai întrebat.

Codrin o privi pe sub sprânele stufoase. Nu-i plăcea acest răspuns. I se părea a fi doar un pretext prin care-i putea ascunde informații.

- Ce legătură are corbul acela cu ce s-a întâmplat astăzi? o întrebă el pe un ton grav.

- Ei bine, aceeași pasăre a venit astăzi la mine, când eram pe terasă, în balansoar.

Soțul său începu să râdă intuind continuarea.

- Să nu-mi spui că de aia ai rupt scaunul babei! zise el, ironic.

- Ba da. M-am ferit de corb și am căzut cu balansoarul. Ba chiar am reușit să-i distrug toate florile.

- Nu pot să cred! exclamă Codrin, umflându-se de râs. Acum înțeleg de ce te ura atât. Cred că a făcut ca trenul când a văzut ce ai făcut. De asta ai fugit de acasă?

- Da. M-am ascuns în cimitir.

- Ha! Ha! Ha! Ce mai loc ți-ai găsit și tu! Parcă spuneai că ai stat în biserică.

- M-am dus și acolo, când a început să plouă, dar a apuct să mă ude bine înainte.

Cordin râse pe înfundate, apoi se domoli și încercă să pară serios.

- Ai aflat care era treaba cu corbul acela? întrebă el.

- Desigur. Pasărea nu era nicidecum o iscoadă a ielelor. Fusese trimisă de Știma Apelor pentru a-mi aduce un dar.

- Ce fel de dar?

- Acesta.

Luna scose din buzunarul pantalonilor, pe care-i purtase, un ceas rotund, legat cu un lănțisor. Părea a fi în întregime făcut din aur, sau suflat cu acest metal prețios. Pe partea superioară avea gravată o femeie pe jumătate om, pe jumătate pește, cu părul asemănător cu al Meduzei. De jur împreujurul acesteia se aflau niște simboluri total necunoscute.

- O Știmă de Apă, spuse Codrin mângâind capacul. Oare ce înseamnă toate astea?

Degetul mare îi trecu peste inscripțiile făcute într-un alfabet pierdut în timp.

- Te-ai uitat înăuntru? întrebă el.

- Nu. Nici măcar nu-mi amintea de asta. Bătrâna aceea a reușit să mă scoată din minți.

Codrin apăsă butonul și capacul se deschise. Luna veni mai aproape, ca să-l poată privi.

- Nu este un ceas! exclamă ea. Este o busolă.

- Una stricată, după cum vezi. Arată nordul greșit. Ar trebui ca acul să fie îndreptat în direcția aceea.

Și Codrin făcu un gest amplu, cu brațul, spre unul dintre pereții camerei.

- Nu cred că ar trebui să-mi indice punctele cardinale, zise Luna după un moment de gândire.

- Dar ce?

- Știma mi-a spus că darul pe care mi-l va da mă va conduce la fiul său.

- Vrei să spui că busola aceasta ne indică locul în care se află Făuritorul de bastoane.

- Așa cred.

Telefonul lui Codrin sună și acesta tresări, speriat. Nu aștepta niciun apel, așa că nu știa cine ar fi putut să-l contacteze. Răspunse și rămase îngândurat, la fereastră, cu telefonul la ureche și lacrimile curgându-i pe obraji.