La masă nu se auziră glasurile niciunuia dintre cei trei. Savurară mâncarea delicioasă, fără să scoată niciun cuvânt.

Luna era îngrijorată de spargerea globului de cristal și de tot ceea ce se petreceuse după ce sticla se făcuse pulbere.

Codrin se temea că soția lui trecea din nou printr-o perioadă grea și nu voia ca ea să lege informațiile despre bastonul mamei sale de povestea Lisandrei Lupu. I se părea că Luna avea tendința de a crede că toate lucrurile rele care i se petreceau erau cauzate de vrăjitoarea aceea periculoasă și nu voia să o încurajeze în a trăi cu suspiciuni nefondate.

Cordelia, în schimb, era tăcută pentru că se simțea mințită de cei doi. Știa că se întâmplase ceva la etaj, chiar dacă nu fusese acolo ca să vadă întreaga scenă. Un val de magie umpluse casa pentru câteva clipe, iar întregul ei corp se cutremurase. Era sigură că Luna și Codrin stricaseră un obiect magic, sau deschiseseră vreo cutie în care fuseseră încătușate forțe întunecate, dar nu se temea să le pună întrebări, pentru a nu-i întoarce împotriva sa.

Când terminară de mâncat, cei trei se apucară să strângă și în acea îmbulzează pe care o creară în dreptul ușii bucătăriei, tot intrând și ieșind cu farfuriile în mâini, Luna fu cât pe ce să o răstoarne pe Cordelia.

- Ai grijă pe unde mergi, domnișoară! îi scăpă femeii, parcă cu ură. Dacă nu ai ține atâtea secrete, poate că ți-ar sta mintea la ce se întâmplă în jurul tău.

- Poftim? Despre ce tot vorbiți?

- Știu foarte bine că s-a întâmplat ceva la etaj. Am simțit magia revărsându-se. Nu am idee ce ați făcut sau de unde a venit forța aceea, dar numai un muritor obișnuit ar putea fi capabil să îi ignore prezența, confundând-o cu o simplă adiere.

Luna se uita în pământ.

- Am spart un glob magic, spuse ea cu vinovăție.

- Ai înnebunit? De unde ai făcut rost de un obiect așa periculos? Fetițo, faci ce faci și te bagi în necazuri. Ba mai mult, îl tragi și pe fiul meu după tine. Din clipa în care ați zis că vreți să rămâneți câteva zile în Biertan, mi-am dat seama că puneți ceva la cale. Trebuia să fie un lucru necurat la mijloc. V-ați ascuns atâta vreme și, deodată, mă trezesc cu voi la ușă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cordin fierbea de furie. Nu-i venea să creadă că mama lui îi vorbea atât de urât Lunei. Se așteptase ca ea să le înțeleagă cel mai bine problemele, pentru că trăise atât de mult timp printre iele, sau în apropierea lor. Acum însă, își dădea seama că bătrâna o considera pe soția lui ca fiind principala vinovată pentru necazurile pe care le aveau.

- Dacă vrei să știi mai bine, interveni el pe un ton cam tăios, nu era orice glob, era cel făcut de Știma Apelor care a sălășluit pe aceste meleaguri. Nu putea fi atins decât de adevărata moștenitoare a clanului vrăjitoarelor. Sunt sigur că ai idee despre ce vorbesc. Oricum, mai secretoasă ca tine nu este nimeni, așa că nu-mi mai insulta soția.

- Îndrăznești să-mi vorbești astfel? strigă Cordelia, privindu-l pe sub sprâncepe. Am îndurat atâte pentru voi ca tu să te porți ca ultimul ghiolban? Să nu te văd în fața ochilor!

Femeia ridică bastonul și încercă să-l lovească. Codrin i-l smulse din mână, iar ea căzu în ghenunchi, abia răsufând. Îl privi apoi, părând uimită de propria ieșire. Începu să plângă și printre lacrimi îi spuse:

- Iartă-mă, fiule! Nu știu ce m-a apucat. Parcă nu eram eu...

- Încep să cred că Luna are dreptate. Bastonul asta îți face rău.

- Ce vrei să spui?

- V-am atins bastonul doar de două ori și de fiecare dată am avut câte o viziune, interveni Luna cu teama de a nu o stârni iar. În fiecare dintre acestea, apărea un bărbat cu barbă albă și costum dungat. Știți cine ar putea fi?

Codrin își ajută mama să se ridice. O conduse apoi pe unul dintre scaunele de la masa din salon, la care tocmai terminaseră de mâncat.

- Nu știu, răspunse Cordelia. Poate că l-am întâlnit. Tu crezi că țin minte toți oamenii pe care i-am văzut de-a lungul vieții?

- Era ceva special la el. Barba lui era foarte aranjată și avea o privire sfidătoare. În plus, când am avut ultima viziune, mi s-a părut că mă privea. Cred că poate să vadă lucruri pe care muritorii obișnuiți nu le zăresc. Sunt aproape sigură că are puteri magice. La fel și obiectul acesta... De unde l-ați cumpărat?

- Bastonul meu nu are nimic! strigă femeia smulgându-l din mâinile fiului său. L-am luat de la un târg de vechituri, de la un bătrânel cumsecade, care abia se ținea pe picioare. Poate că a și murit între timp.

- Credeți că ar putea să fie un obiect fermecat?

- Nu este posibil. Nu are niciun efect asupra mea. Magia se simte, fetițo! Știi și tu asta.

Codin își privea mama cu atenție. Nu o mai văzuse de aproape o jumătate de an, dar părea așa schimbată. Avea riduri noi, părul mai cărunt decât înainte, se cocoșase și părea veșnic furioasă. Cordelia nu fusese niciodată o femeie blândă și duioasă, dar mereu avusese acel ceva care te făcea să o respecți, nu să o urăști. Acum, acea trăsătură a personalității ei, care-i dădea prestanță, parcă se estompase. Arată mai degrabă ca o persoană pe care viața a înrăit-o, nu ca una care a depășit cu demnitate toate obstacolele pe care le-a întâlnit în fața sa.

Luna se apropie de masă, în vârful picioarelor, precum o pisică ce încearcă să nu se facă auzită atunci când își vânează prada. Pe neașteptate, smulse bastonul care fusese agățat de spătarul scaunului femeii și lovi cu el pardosela.

- Ce tot faci, netrebnico! strigă Cordelia, scoasă din minți.

Se grăbi să se ridice, dar piciorul acela beteag, nu o ajută prea mult și fu cât pe ce să se prăbușească.

Codrin o apucă de umeri și o așeză înapoi, dar ea începu să se lupte cu el pentru a ajunge la Luna care fugea spre scări.

Ajunsă lângă balustradă, fata lovi cu putere piciorul de lemn care o susținea. Bastonul nu cedă nici de data aceasta.

- Oprește-te! strigă Cordelia, disperată. Pune mâna pe ea! Nu o lăsa să mi-l strice! urlă ea, adresându-se fiului său.

- Las-o, mamă! Să-l distrugă și gata! spuse Codrin, blocându-i încercările de a se ridica și a o lua pe urmele soției sale.

Fata lovi scările și balustrada în repetate rânduri, iar și iar, până când, epuizată se prăbuși la pământ.

Cordelia plângea în hohote.

- La naiba cu asta! strigă Luna, nemulțumită. Chiar este un obiect magic. Nu-l pot distruge. Oricât am încercat, nu pot să-i fac nimic.

Se apropie apoi de bătrână și îi întinse bastonul.

- Nu cred că vă pot ajuta, spuse ea cu lacrimi în ochi.

Când femeia îl apucă, toate trăsăturile i se înăspriră. Arăta iar ca o cotoroanță arțăgoasă și rea.

Luna avea palmele roșii. Pe alocuri, piele i se jupuise. Lovise cu toate puterile și tot nu reușise să-l frângă. Ceva nu era normal la acel obiect, dar Cordelia nu avea să țină cont de asta.

- Plecați din casa mea! spuse ea, cu asprime. Plecați și să nu vă mai întoarceți!

Codrin își luă soția de umeri și o conduse spre ușă.

- Încalță-te! îi spuse el. Mă duc să strâng lucrurile.

Nu avea mare lucru de luat. Avusese doar un rucsac în care îndesase câteva haine de schimb, pentru situația în care aveau să înnopteze undeva, iar Luna adusese doar o geantă mică.

Se întoarse repede și plecară, fără să privească în urmă, ca și când le-ar fi fost frică de cea pe care o iubeau atât de mult.