Pe strada Piața Muzeului, la numărul 6, era o casă veche, cu tencuiala căzută, astfel încât rămăsese din ea doar cărămida roșie, roasă de timp. Ferestrele, cu arcadă în partea superioară, erau acoperite cu scânduri bătute-n cuie.

Casa avea două etaje, nefiind scundă, față de regimul de înălțime al zonei în care era construită. Un zid înalt, ce avea un fel de acoperiș făcut din țiglă ceramică, se prelungea pe lângă casă, ascunzând vederii publicului o curte mică și neîngrijită, plină de hârburi aruncate de multiplii locatari, dar și de cei ce se perindaseră pe acolo de-a lungul timpului și plecaseră mai departe din varii motive.

Demisolul avea niște ferestre mici, ca de temniță. În ciuda faptului că aveau o mică arcadă, aceasta nu le conferea eleganța așteptată ci, mai degrabă, le făcea să arate ca spațiile acelea înguste prin care arcașii trăgeau cu săgeți, apărând cetățile.

Lângă casă, se afla o poartă dublă din lemn, care dădea în curtea aceea murdară. Ceva mai în spate, era o altă clădire, lipită de cea dintâi, ca o prelungire a acesteia. Stilul în care era construită diferea de cel anterior, lăsând la iveală lipsa banilor și sărăcia fără vreo șansă de izbândă. Dacă prima casă, cea cu ieșire la stradă, era mare, impunătoare, însă părea abandonată, cea de-a doua avea dimensiuni reduse, fiind îngustă și înaltă, cu ferestre dreptunghiulare, fără ornamente arhitecturale. Avea o tencuială de culoare galbenă, umflată de ploi și pătată pe alocuri, dar lucrul cel mai ciudat era scara exterioară, metalică, asemănătoare cu cele făcute pentru evacuarea în caz de incendiu. Era un artificiu sărăcăcios care încerca să înlesnească accesul în apartamentele de la etaj, fără a trece prin partea inferioară a clădirii. Niște jardiniere încărcate cu flori sângerii arătau, totuși, că acea rămășiță de casă era locuită, ba chiar îngrijită de niște oameni fără prea multe posibilități.

Dumbrăvița se opri în fața celor două construcții și oftă, îndurerată. Nu găsise un loc mai bun pentru ea și Serafima, ceea ce o făcea să simtă vinovată. Vindea prin târguri fel de fel de obiecte făcute de ea și copilă, dar și gemuri, dulcețuri, compoturi și siropuri din fructe de pădure adunate din desișuri.

- Aici locuim, spuse ea, înaintând spre ușa dublă, din lemn scorojit, care dădea în curte.

Serafima o urmă, iar Luna se luă după cele două și pătrunse într-un spațiu murdar, încărcat cu ciurucuri.

Niște scaune și mese putrede erau aruncate unele peste altele într-un colț al curții. În altul stătea sprijinită de gard o bucată mare de tablă care se desprinsese dintr-un acoperiș vecin și fusese adusă de unul dintre locatari acolo pentru a-i găsi o întrebuințare. De sub aceasta ieși un câine mic și jumulit, slab, numai piele și os, cu niște ochi bulbucați care amenințau să-i iasă din orbite. Lătră de câteva ori, apoi fugi, schelălăind, în culcușul său improvizat, nu înainte de a-și încurca lanțul, cu care era legat, de câteva dintre ciurucurile aruncate la întâmplare prin curte.

Dumbrăvița și Serafima trecură pe lângă el, ca și când nu l-ar fi observat, apoi urcară pe scara metalică pentru a ajunge la unul dintre apartamentele de la etaj.

Luna însă era șocată de lipsa de grijă față de bietul animal și i-ar fi aruncat o bucată de pâine, dacă ar fi avut la îndemână. Îl căută cu privirea de câteva ori, însă acesta se făcuse nevăzut, așa că-și continuă drumul urcând treptele care scârțâiau și se legănau la fiecare pas.

- Scara aceasta este sigură? le întrebă ea pe Dumbrăvița și Serafima care ajunseseră deja la platforma de lemn construită în dreptul unor geamuri prelungi, de formă dreptunghiulară.

- Cu noi nu s-a rupt, răspunse Dumbrăvița deschizând o ușă îngustă, făcută aproape în întregime din sticlă.. Te vei obișnui.

Cuvintele femeii îi răsunară Lunei în minte. Nu credea că avea să le viziteze prea des. De aceea, vorbele ei i se păreau a fi fără sens. La ultima lor întâlnire, Luna o rugase pe Serafima să comunice cu un corb pe care-l prinsese ciugulind din cadavrul Cezarei, prima și singura ei prietenă adevărată ce fusese ucisă de iele. Fata făcuse întocmai cum i se ceruse, însă Dumbrăvița nu fusese foarte încâtată de faptul că își dăduse în vileag puterile. Se temea că ielele ar putea afla despre faptul că fiica sa era înzestrată și, pentru că nu dorea ca micuța să ajungă pe mâinile lor, o sfătuise pe Luna, care era singura ce cunoștea adevărul despre copilă, să plece cât mai departe. De atunci, o tot încercaseră sentimente de vinovăție față de cea care era adevărata moștenitoare a conducerii ielelor.

Cele trei intrară într-un apartament micuț, semidecomandat. Nu avea decât două camere: un salon sărăcăcios și un dormitor cu dimensiuni foarte reduse. Accesul se făcea printr-un hol de vreo doi metri pătrați. În față era o bucătărie lungă și îngustă, unde încăpuseră doar niște dulapuri pe care era așezat un blat marmorat. Deasupra acestora se aflau niște corpuri suspendate, cu vitrină, prin care se putea zări o adevărată colecție de căni, de forme, mărimi și culori diferite. Masa și scaunele nu avuseseră loc, așa că fuseseră mutate în salon, în partea stângă, chiar lângă fereastră, între două biblioteci aproape goale, pe rafturile cărora fuseseră puse câteva rame cu fotografii de familie.

În mijlocul salonului, deasupra unui covor turcesc, ros de molii, se afla o masă de cafea, cu picioare din lemn, sculptate în stil baroc. Lângă aceasta era o canapea cu mânere solide, care era acoperită cu o cuvertură înflorată, lucrată manual, decorată cu ciucurași pe margine.

- Ia loc! îi spuse Dumbrăvița, frecându-și mâinile, ca și când ar fi pus ceva necurat la cale.

Luna se așeză pe canapeaua care scoase un scârțâit ascuțit. Casa era îndeajuns de sărăcăcioasă, încât să se vadă ce celor două nu le mergea prea bine. Dumbrăvița însăși se purta destul de ciudat. Părea a fi speriată, sau îngrijorată. Ceva nu era în regulă.

- M-am gândit cu atenție la situația ta, spuse femeia după un moment de tăcere. Nu am procedat corect atunci când te-am rugat să pleci cât mai departe de iele și de aceste meleaguri. Tu ești adevărata conducătoare a vrăjitoarelor. Ar fi trebuit să te îndemn să rămâi.

- La momentul respectiv, acela a fost cel mai bun sfat pe care mi-l puteai da.

- Nu e adevărat! Spusesem toate lucrurile acelea doar de teamă. Credeam că secretul Serafimei ar putea ajunge de la tine la celelalte vrăjitoare.

- Eu nu v-aș trăda niciodată! strigă Luna, sărind în picioare. Știi bine că nu sunt în relații bune cu ele. Cum v-aș putea face așa ceva?

Dumbrăvița făcu câțiva pași prin încăpere. Părea a fi tare neliniștită.

- Ar fi trebuit să te ajut. Doar ești conducătoarea noastră...

- Celelalte sunt și au fost mereu mai multe și mai puternice. Nu avea rost să riști siguranța familiei tale pentru mine. Nu trebuie să-ți faci sânge amar, gândindu-te că nu m-ai ajutat. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință.

- Puteam mai mult... Încă pot...

- Ai un copil de crescut. Nu este cazul să încerci să ma ajuți și să te pui în pericol.

Luna se îndreptă spre ușă. Nu mai avea rost să rămână în această casă. Dacă o făcea, cele două aveau să intre în vizorul ielelor.

- Rămâi aici Luna Silva! zise Dumbrăvița apăsând cuvintele. De data aceasta te voi ajuta.

- Trebuie să găsesc un apartament de închiriat. Codrin va termina programul și va veni să mă caute. Se așteaptă ca eu să rezolv problema locuinței până atunci..

- Puteți sta la noi cât doriți.

- Nu am vrea să vă punem în pericol. Ielele mă caută și...

- Știu mai multe decât tine despre asta și crede-mă că în momentul de față nu poți fi nicăieri mai în siguranță decât în casa mea.

- Ce vrei să spui?

- Știu cine ți-a încendiat locuința și de ce a făcut-o. Te pot ajuta să o găsești.

- Nu a fost un accident?

- Nicidecum. A fost mâna ielelor.

Luna făcu ochii mari. Nu-i venea să creadă cele auzite. După câte se părea, casa în care stătuseră nu arsese întâmplător. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare și, curând, auzi un țiuit în urechi. Simți cum o ia amețeala. Întinse mâna, căutând sprijin, și văzu că degetele albe ca ceara îi tremurau. Pielea îi era sidefice. Se întâmpla ceva cu ea.

Deodată, camera păru să se încline și Luna se prăbuși la pământ. Își pierduse cunoștința.