La ora șapte fix, Luna bătea cu pumnii în ușa camerei 32 a hotelului Sighișoara. Era o încăpere mică, aflată la ultimul etaj, în capătul unui hol lung și întunecat.

- Deschide odată! strigă ea lovind cu putere.

Codrin apăru în prag cu părul ciufulit și ochii mici de somn.

- Dumnezeule! strigă el, când o văzu.

Într-un gest protectiv își îmbrățișă soția și o sărută pe frunte.

- Te-am căutat peste tot. Ce se întâmplă cu tine? Unde ai fost? De ce arăți așa?

- Îți voi răspunde la acest interogatoriu, înăuntru.

Bărbatul se dădu la o parte și-i făcu loc să treacă. Patul era răvășit, ferestrele stăteau larg deschise, în cameră era aproape la fel de frig ca afară.

- Ai dormit cu geamurile așa? întrebă Luna, nedumerită.

- M-am gândit că poate aveam să-ți simt mirosul.

- Cum se face că nu m-ai găsit? În tot timpul acesta, am fost într-o dărăpănătură care se afla chiar în centrul orașului. Eram aproape de turnul cu ceas.

- Luna, când te-ai uitat ultima oară în oglindă? Nu mai arăți la fel și nici nu mai ai același miros. Te-ai schimbat.

Codrin o privi ca pe cineva străin. Nu știa dacă toate aceste modificări avuseseră loc doar la exterior sau dacă în fața lui se afla o cu totul altă persoană.

- Am observat, zise Luna cu glas stins. Cred că Știma m-a înșelat. Nu știu dacă medalionul bunicii va avea vreun efect asupra Lisandrei Lupu, însă observ că m-a făcut să arat aproape la fel ca ea. Sper să nu mă transform cu totul într-o Știmă și să fiu legată de apă pentru tot restul vieții mele.

- Nu cred că se va întâmpla asta, zise Codrin, în ciuda faptului că avea și el aceeași temere.

Pe scaunul de lângă birou erau mai multe haine împachetate.

- Ce sunt toate astea? întrebă Luna, făcând semn spre ele.

- Nu mai aveam cu ce să mă îmbrac. Am cumpărat câte ceva și pentru mine și pentru tine.

- Știai că te voi găsi?

- Nu aveam nicio îndoială.

Codrin zâmbi și Luna îl îmbrățișă. O cuprinse și el cu brațele și atunci observă că era mai subțire decât de obicei.

- Ai slăbit, îi spuse el vădit îngrijorat.

- Nu știu ce se întâmplă cu mine.

- Unde ai fost? De ce ai venit abia acum?

Luna lăsă privirea în pământ de parcă s-ar fi simțit vinovată. Se așeză pe marginea patului și începu să povestească.

- Dumbrăvița și Serafima m-au găsit. Am încercat să-mi folosesc puterile pentru a citi gândurile și a auzi discuțiile oamenilor din jur. Voiam să aflu dacă avea cineva o casă de închiriat prin apropiere. Așa au ajuns la mine. M-au simțit de la distanță.

- Ce vrei să spui?

- Ielele pot să simtă magia, dacă se află suficient de aproape de cea care o emite. Serafima a știut că sunt eu. Fata asta are puteri mult mai mari decât ne-am putut imagina noi.

- De asta o tot ascunde Dumbrăvița...

- Așa cred.

- Ai aflat ceva de la ele?

- Da. Ielele ne-au incendiat fosta locuință. Tot ele, vor face un ritual prin care vor urmări reîntregirea sufletului Lisandrei Lupu. Acesta va avea loc pe 29 noiembrie.

- La sfârșitul lunii.

- Cred că despre asta era avertismentul Cezarei.

Cordin rămase puțin pe gânduri, scărpindându-și bărbia.

- Nu înțeleg de ce nu m-ai căutat mai devreme, spuse el. Te-am tot sunat. Ți-am lăsat o mulțime de mesaje...

- Dumbrăvița m-a închis într-o cameră și nu mi-a dat drumul de acolo decât de dimineață.

- Nu aveai cum să-ți folosești puterile pentru a evada?

- Nu puteam pleca pur și simplu. Îmi luase lucurile. Țineam în geantă medalionul primit de la Știmă. Eram sigură că avea să mi le dea la plecare. Nu am crezut nicio clipă că voia să mă rănească.

- Dar de ce a făcut asta? De ce te-a ținut închisă.

- A adus-o la mine pe cea care ne-a incendiat casa.

- Poftim!? strigă Corind trecându-și degetele prin părul cârlionțat, așa cum făcea de obicei când se lovea de o situație care era peste puterile lui de înțalegere.

- Probabil că s-a temut că aveam să-i fac rău acelei iele. A zis că nu dorea să aflu unde o ținea ascunsă. Fata este o dezertoare. A fugit din tabăra vrăjitoarelor.

Cei doi rămaseră câteva clipe în liniște. Codrin era îngândurat. Nu știa ce putea face pentru a-și păstra soția în siguranță, mai ales acum, când avea certitudinea că incendiul fusese provocat de femeile acelea sălbatice.

- La ora nouă va trebui să fiu la serviciu. Ieri am stat foarte puțin. Mi s-a dat voie să revin acasă pentru a-mi pune lucrurile în ordine. M-am întors în piață după tine, însă nu te-am mai găsit. Vreau să stai aici, în camera de hotel, până mă întorc.

- Nu pot face asta! strigă Luna indignată. Am multe alte lucruri de care trebuie să mă ocup.

- Cum ar fi ielele? Nu vreau să faci cine știe ce prostie, în lipsa mea. Mai bine stai aici, unde te știu în siguranță.

Luna sări în picioare și începu să se plimbe nervoasă prin cameră. Dumbrăvița nu avusese încredere în ea și se temuse să-i dezvăluie locul în care o ținea pe dezertoare, iar acum soțul său părea să nu o considere a fi capabilă de nimic.

- Ce tot aveți voi oamenii? strigă ea supărată. Să mă țineți închisă undeva nu înseamnă a mă păstra în siguranță?

- Greșești. În primul rând, nici eu nici Dumbrăvița, care a binevoit să te încuie în casa ei, nu suntem oameni. În al doilea rând, dacă ielele te caută, mă îndoiesc că o vor face într-un hotel plin de turiști și camere de luat vederi. Știi bine că ele atacă pe ascuns, în locuri dosnice, în care nu sunt oameni care să fie martori la folosirea magiei întunecate.

- Nu pot sta aici! Vreau să merg la vechiul nostru apartament și să văd ce lucruri au mai rămas întregi.

- Ce-ți pasă? Nu am avut cu noi cine știe ce obiecte de valoare. Au ars haine și tot felul de nimicuri fără însemnătate. Toate actele noastre se aflau în casa din Biertan, și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Nu mi-ar fi plăcut să stau acum să le refac pe toate.

- Poate că tu nu ai avut nimic importante cu tine, dar eu am avut. Oricât ai încerca să mă convingi, eu tot voi merge acolo. Poate găsesc și câteva indicii despre locul în care se află vrăjitoarele.

- Ești mai încăpățânată ca un catâr. Nu am cum să te țin legată aici. Mă duc să mă spăl și să mă pregătesc de plecare.

Luna rămase singură în cameră. Începu să răscolească prin hainele cumpărate de Cordin și găsi acolo o rochie neagră și lungă, până în pământ. Când acesta ieși de la baie, îl întrebă cu niște ochi mari de uimire:

- Ce este asta?

Soțul său nu o luă prea mult în seamnă. Își șterse buclele prosopul, ciufulindu-le și mai tare și începu să se îmbrace.

- Dacă tot vei avea o confruntare cu ielele, poate că ar fi mai bine să arăți ca una dintre ele.

- Dar eu nu sunt ca ele și nici nu voi fi.

- Lisandra Lupu și-a creat o adevărată armată cu care dorește să te confrunte și să te dea jos. Tu ești adevărata conducătoare a ielelor, dar ai tot refuzat să-ți asumi acest rol. Poate că a venit momentul să o faci.

Luna își privi soțul ca pe cineva străin, pe care nu-l cunoștea absolut deloc.

- Nu prea înțeleg, zise ea nedumerită.

- Pentru tine nu este așa importantă ținuta, dar pentru toate fetele alea, crescute în pădure, contează. Nu cred că va îndrăzni vreuna să te confrunte, dacă vei arăta ca adevărata lor conducătoare.

- Vrei să le întorc pe iele împotriva Lisandrei?

- Nu. Vreau să le atragi pe iele de partea ta.

Luna rămase uimită. Nu se gândise niciodată la un asemenea plan. Regăsirea cu soțul său părea să-i aducă numai beneficii. Împreună formau o echipă de neînvins.