Mavka șchiopăta în timp ce fugea spre casă. Loviturile începeau să o doară din cauza forței cu care fuseseră aplicate. Avusese dreptate, niște vampiri foarte bătrâni o atacaseră, iar acest lucru se vedea pe pielea ei care începuse să se învinețească. În mod normal, altcineva nu ar fi avut nicio șansă să iasă viu din acea confruntare, dar ea nu era oricine. Avusese și noroc, recunoștea, pentru că ei se retraseră. Dacă ar fi atacat-o toți odată, probabil cadavrul ei ar fi zăcut undeva în pădure urmând să devină hrană animalelor.

Nu știa sigur ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi murit din nou. Nu încercase niciodată, evident. In teorie era deja moartă, dar inima ei încă pompa sânge, ținând în viața partea ei de vârcolac. Ar fi dispărut definitiv, sau s-ar fi trezit vampir complet? Îi era prea teama de repercusiuni ca să își testeze ideea.

Trecea cu viteză pe lângă vârcolacii ce își aplecau capul la vederea ei, dar erau prea speriați pentru a o ajuta. Era prea preocupată să ajungă la vila ce îi era casă, pentru a-i băga în seamă. Vederea i se încețoșa încetul cu încetul, dar în capul ei rămăsese imprimată privirea bărbatului de mai devreme. Ochii lui negrii care se uitau la ea cu amuzament și aroganță, felul în care mușchii lui pulsau pe sub tricoul maro, părul lui ca întunericul, ridicat puțin în sus, punandu-i in evidență trăsăturile și liniile feței, i se imprimaseră pe retină. Se simțea nebună, îl privise câteva secunde și îl analizase la liniuță, ba chiar se simțea captivată de el.

Mana îi tremura când atinse ușa casei. Trecuse destul de mult timp de când le dăduse ordine celor din haită sa alerge, și sigur terminaseră turele. Dar nimeni nu o deranjase și nici măcar nu simțiseră prezențele străine de pe teritoriul lor. Avea să întărească securitatea haitei, pentru că până și cea mai mica slăbiciune din partea lor putea duce la un masacru. Dacă ar fi fost atacați, vârcolacii ar fi fost luați prin surprindere și oricât de buni luptători erau, nu aveau șanse într-o ambuscadă a vampirilor. Avusese noroc că ea fusese ținta lor și nu atacaseră oameni nevinovați.

Sequoia sigur avusese grijă de îndatoririle ei și se ocupase de antrenament în continuare. Nu știa cum o sa explice toată această situație părinților ei. In sine, ea însemna un singur lucru, era o declarație de război. Dar Mavka nu dorea să se ajungă la așa ceva, nu ea fiind motivul pentru care se dezlănțuie iadul.

Urcă scările, tinandu-se strâns de balustradă, în timp ce rănile i se vindecau ușor. Se aruncă în patul  din mijlocul camerei cu așternuturi mov. Nu o interesa că trebuia să se schimbe, că probabil arăta mai mult moartă decât vie. Cu un singur gând în cap, privirea lui , pleoapele i se închiseră în ciuda faptului că afară era încă zi.

O siluetă se desprinse din umbre și se apropie încet de fata adormită. Morrigan observă cum și în somn fiica ei se încrunta, fiind bântuită de trecutul său. I se strângea inima să o vadă astfel, să o urmărească crescând dar să nu îi poată adresa un cuvânt, sau să fie alaturi de ea în adevăratul sens al cuvântului.

Lowell al ei se căsătorise la câțiva ani după presupusa sa moarte, cu Anyela. Nu o deranjase acest lucru, ba chiar se simțea împăcată știind că cei doi își găsiseră fericirea. Sufletul pereche al prietenei sale fusese omorât, și după regulile haitei, un Alpha avea nevoie de o Luna, egalul său, perechea sa. Iar Anyela o crescuse pe Mavka cu iubire și atenție, ca și când ar fi fost a ei.

Dar Morrigan fusese acolo de fiecare dată când Mavka avusese nevoie de sprijin. Deși fiica ei nu o vedea, ea mereu fusese prezentă de la distanță în viața sa. Pactul său o împiedica pe Ri sa se facă vizibilă voit, dar chiar și dacă ar fi putut, nu s-ar fi arătat. Dacă fata ar fi aflat că mama sa trăia, s-ar fi simțit trădată și ar fi urât-o. Poate chiar o făcea deja având în vedere că din cauza ei era considerată un mostru. Morrigan oftă, spunându-și că fusese singura soluție sa o țină în viață.

Se puse pe marginea patului și mângâie cu atenție părul negru al Mavkei. Își aducea aminte cum, atunci când era mică, o găsea în camera ei plângând deoarece copii din haită o considerau o anomalie și o batjocoreau. Acum ea devenise o luptătoare aprigă și se impunea în fața tuturor. Lacrimile ei deveniseră treptat sânge, tristețea ei ură, iar ura putere.

Morrigan se blastema singură că nu putuse să fie mama de care ea avea nevoie. Că nu putuse să îi șteargă lacrimile și să îi aline suferința. Niciun copil nu ar fi meritat să aibă viață Mavkei. A căutat în toți acești ani un mod de a rupe pactul care o ținea captivă, dar era imposibil din multe puncte de vedere. Dacă ar fi făcut-o, ar fi pus în piericol viața fiicei sale, pentru care deja ea se sacrificase. Așa că îi mai rămăsese doar sa se resemneze cu o eternitate trăind în umbre.

Mavka se mișcă și se întoarse pe partea cealaltă, spre peretele din dreapta. Copacul de lângă casă se vedea prin geam, crengile lui groase sprinjinindu-se de casă. Frunzele erau un verde crud și florile albe emanau un miros copleșitor. Nu era un copac obișnuit, era unul vrăjit sa fie înflorit mare parte din an, iar lui Ri mereu îi plăcuse sa îi culeagă florile și să facă coronițe din ele pentru fetițele din haită.

Se gândi tristă la acele vremuri, când încă era Luna haitei, și toți o iubea in ciuda naturii ei. Era un demon, unul destul de important în ierarhie, dar nimeni nu știuse asta. Iar ea mare parte din viața și-o petrecuse negându-și puterile și partea aceea, până când trecutul o prinse din urmă.

— Stăpână, e timpul să vă întoarceți. El aproape a ajuns acasă și nu cred că vreți să vă găsească aici.

Morrigan tresări și se întoarse către sursa vocii. În fața sa stătea un bărbat scund, roșcat, care îi rânjea sfidător. Se obișnuise deja de aproape două decenii cu toanele lui Isidor, lacheul ei credincios. Îi era recunoscătoare că nu îi spusese niciodată soțului ei unde se află și ce face, așa că niciodată nu îi testase calmul.

Ri se ridică, aplecându-se peste Mavka, pentru a o săruta pe frunte. Un urlet puternic sparse liniștea care domnea peste haită. Inima lui Morrigan se făcu cât un purice când fiica sa se ridică brusc în picioare și se uită drept în locul în care era ea.