Speranțe,vise,mi de întrebări ne adresam zi de zi când totul era pe dos.Uneori ne gândim prea profund la totul ce se întâmpla in jurul nostru suntem prea ocupati cu altele și lăsam deoparte ce este mai important,adică pe cei ce ne iubesc și nu le acordam destula atenție când e nevoie și ajungem sa regretam atunci când nu mai sunt o parte din viața noastra.
        Pentru mine viața a fost mai crunta,am crescut la orfelinat , nu am avut parte de iubire asa cum majoritatea dintre voi ati avut,nu am avut parte de cadouri sau urări de la mulți ani când este ziua de naștere care sincer nici eu nu stiu exact când este a mea,ziua mea mi-a fost data ca și zi de naștere in ziua când am fost abandonat in fata orfelinatului,in ciuda acestui fapt țin sa iert totul și sa încerc sa fiu o persoana buna chiar dacă alții au fost rai cu mine sau cei care și-au bătut joc de mine și existența mea.Aceste lucruri m-au făcut sa ma maturizez de la o vârsta destul de frageda și sa vad adevarata fata a lumii in care trăim.La cum oameni prefera sa renunțe atunci când e greu decât sa încerce sa repare.
           Îmi amintesc de când eram mic copil cum personalul din orfelinat ne tratau ca pe niște ființe fără drept de viața ca și când ar fi vina noastra ca soarta ne-a făcut sa fim singuri pe lume fără ajutor.
           Zilele de naștere erau ca și înmormântările toată lumea tăcea și asteptam in liniște sa vina tortul care era o bucata de placinta cu mere de care avea parte doar sărbătoritul.Eram toți adunați in sala de mese niște scaune din lemn cu picioarele de fier de care adesea ne loveam la degete de ele.Era destul de dureros.
           Ani la rând aveam coșmaruri cu acel loc in care am trăit.Un loc unde nimeni nu și-ar fi dorit sa fie, un loc unde nimeni nu venea nici sa adopte pe unul dintre noi sau dacă venea era din întâmplare ca s-au pierdut in drum spre alta locație.Eram pur și simplu uitați de lume.
          De obicei stăteam in camera și evitam sa ies afara la joaca deoarece copii mai mari adesea băteau pe cei mai mici iar personalul orfelinatului nu făceau nimic in privința asta.
         Au fost 18 ani de chin pentru mine ,18 ani de speranțe ca va fi mai buna ziua de mâine și poate cuiva ii se va face mila de unu dintre noi și vom fi adoptați,18 ani in care mi-am pus aceleași întrebări de ce eu ?de ce mi se intampla mie asta,de ce trebuie sa sufăr ,cu ce am greșit fiind o persoana buna? Am așteptat cu nerăbdare ziua de 15 Decembrie , ziua in care ar fi fost ziua mea de naștere , ziua in care am plecat din acel infern.
        Era o iarna friguroasă , începuse sa ningă din Noiembrie.Aveam un ghiozdan gri petecit pe alături in care aveam toate lucrurile mele.Asteptasem parca o eternitate sa plec iar in momentul cu pricina nu știam încotro sa ma îndrept.Nu aveam bani sau mâncare doar o sticla cu apa.Hainele de pe mine aveau mai mulți ani decât avusem eu in acel moment.
         După minute bune in șir uitându-ma încotro sa ma îndrept îmi luasem inima in dinti și plecasem din loc nu pentru ca aveam idee unde merg ci pentru faptul ca era prea frig iar eu nu eram îmbrăcat pentru vremea ce era afara.
       Treceau multe mașini pe lângă mine dar nimănui nu-i pasa de mine.
       Am crezut in toți acești ani ca dacă voi scapa din acel loc lumea de dinafara orfelinatului va fi total diferită , ca oameni au suflet dar nu a fost sa fie asa.
       După multe zile in care dormisem pe unde am apucat ajunsesem la New York trebuia sa mănânc dar nu avusem bani ca si oricare om fără nimic asupra lui începusem a-mi face rost de bani, fie de la restaurante sau magazine care aveau nevoie de personal sa spele vase sau sa ducă gunoiul.
       Eram bucuros uneori când mergeam la restaurant ca aveam mâncarea din partea casei și mai și făceam ceva dolari , lucram 17 ore pe zi pentru a putea face bani sa plătesc chiria locului unde stăteam.Era un motel de 2 bani nimeni nu vroia sa se cazeze nici pentru 5 minute , in cazul meu era cu totul diferit eu unul aveam mare nevoie de un loc călduros unde sa îmi pun capul jos sa ma odihnesc și sa nu inghet de frig.Eram obișnuit de la orfelinat cu condiții foarte proaste,într-un fel ma simțeam ca și acolo,oricum nu aveam de gând sa stau o vesnicie acolo doar pana îmi economisesc destui bani pentru a putea sa ma mut într-un loc mai bun.
După câteva luni bune in care am muncit pe rupte patronul restaurantului la care frecventam își pune palma enorma pe pieptul meu ,cu o voce severa ma oprește.
        -Jacob...de cât timp lucrezi tu pentru mine?
        Eram speriat, ma pierdusem in acel moment, îmi era frica sa nu fi făcut ceva greșit și sa rămân fără loc de munca nu îmi permiteam asa ceva cel puțin nu in acest moment mai aveam puțin pana sa îmi strâng banii necesari sa pot sa ma mut din acel motel oribil.
       -De aproximativ 5 luni de zile domnule Collins.
       -Am inteles...Si spune este ceva ce te nemulțumește?
       Hmm ar fi ceva dacă as fi plătit un pic mai mult dar evident nu pot spune nimic,nu ma risc sa fiu dat afara.
      -Nu este nimic de care sa fiu nemulțumit ,ma bucur ca am un loc de munca asta ma face cel mai fericit.
     -Îmi place cum gândești puștiule,dacă ar fi majoritatea ca tine as fi foarte fericit,dar toți sunt numai după bani și niciodată nu sunt multumiți.Tot timpul se plâng fie de bani fie de cât lucrează , fie nu le convine ce le dau de lucru.Hmm...in fine ma bucur ca îți place cea ce faci, acum înapoi la treaba lumea începe sa vina la micul dejun și timpul pierdut este un client care așteaptă după treaba care o faci , vasele nu se spală singure.
     -Desigur domnule Collins de îndată ,va doresc o zi placuta.
     -Mda....cu siguranța va fi.
Ma întorc de îndată la postul meu, inima îmi batea foarte tare, mâinile îmi tremurau , încercam sa ma liniștesc știind ca nu făcusem nimic rau.
       Colegi de servici se uitau cu ura la mine ca și când as fi făcut ceva greșit.Acele priviri care îmi aminteau de când eram mai mic la orfelinat.M-am obișnuit in mare măsura cu indiferenta oamenilor ,ma pun încet sa îmi vad de treaba pana seara târziu când ma întorc linistit către motel.