Spencer ajunsese într-o clădire veche, la câțiva kilometri distanță de oraș. La exterior părea a fi abandonată, neterminată, însă pe cum intră pe ușa imensă de fier rămase uimită. Interiorul era ca nou, plini de dispozitive, arme și ecrane imense. Intrarea era văruită într-un alb imaculat, perlat. Fata nu își putea ascunde surprinderea, își dăduse imediat seama că tocmai intrase într-unul din lăcașurile Vânătorilor.

          Cum intrară pe ușă, cărându-i pe amândoi, Sean se repede spre una din ușile din foaier. Intrară în ceva ce părea a fi o infiermerie. Camera era compusă din patru paturi reglabile, fiecare având aparate specifice unui salon de spital. Îi așează pe fiecare în câte un pat, apoi îi conectează pe Stiles la un aparat.

         — Ai uitat de Alec! îl anunță Spencer văzând că toată atenția lui era îndreptată spre Stiles.

          — Nu are nevoie de aparat, răspunde el fugitiv.

          Odată conectat la aparat, ritmul cardiac a lui Stiles era scăzut. Spencer se repezi ca arsă spre el, dar Sean o oprise.

            — O să fie bine, stai de-o parte! Ia loc pe un scaun, sau du-te la etaj și fă-ți un sandwich, îi spune Sean extrem de amuzat și calm.

Spencer nu putea să înțeleagă cum de tipul ăsta e atât de calm. Încearcă să-și astâmpere furia și se așează pe un scaun de platic îndreptat chiar spre direcția paturilor. Fata îl privea atentă pe bărbat cum îi turna un lichid roșiatic lui Stiles în perfuzie.

Cu toate că iubitul ei stătea chiar în fața ei, sentimentul de siguranță tot nu reveni. Ba din contră, era mult mai agitată. Mii de scenarii se învârteau pe bandă rulantă în mintea fetei.

După câteva minute bune în care Sean a fost de nedezlipit de Stiles, acesta se ridică de pe scaunul de lângă acesta. Pe tot parcursul timpului, Sean a notat orice mișcare pe un carnețel.

— Haide drăguțo, mergem să mâncăm, spune Sean nonșalant.

— Ți-ai pierdut mințile? Nici măcar nu te-ai atins de Alec! În plus nu plec de aici până când cei doi nu se trezesc! sare Spencer ca arsă țipând și gesticulând.

— Și dacă stai aici până se trezesc rezolvi ceva? Pari slăbită, ai nevoie să mănânci ceva.

Adevărul era că Sean avea dreptate. Fața lui Spencer se trase mult, parcă neavând obraji. În jurul ochilor avea urme mov spre negru, de parcă nu mai dormise decenii întregi.

Până la urmă îi acceptă propunerea bărbatului și îl urmă până la etaj. Sean îi trase scaunul de la masă pentru a se așeza ea, iar pe urmă căută prin rafturile supraetajate ingredientele pentru gătit.

Bucătăria arăta și ea diferit, dulapurile erau din metal, bine sudate între ele. Masa părea a fi făcută din fier forjat, iar scaunele erau din plastic.

Spencer îl privi din nou pe Sean care stătea cu spatele la ea, combinând într-o tigaie plată un soi de sos roșu cu ceva bucăți de carne. Mirosul îi era atât de familiar fetei, era mirosul unei mâncări pe care o adora. Pe care o făcea mereu doar cu fratele ei.

— Bon Appétit, spune bărbatul întinzându-i o farfurie cu paste în față.

— Nu știam că vânătorii își divulgă rețetele secrete unii altora, comentă fata privind farfuria plină ochi.

— Alec mi-a vorbit mereu despre tine, știu că poate nu au ieșit la fel de bune ca ale lui, dar nu știam ce altceva ți-aș fi putut face de mâncare.

Sean se așează și el la masă, iar cei doi încep să mănânce. Cu toate că mâncarea i se părea absolut divină, nu înțelegea cum de a reușit să facă rețeta exact cum o făcea fratele său.

Pe tot parcursul mesei peste ei se așternase o liniște ciudată. Sean o privea pe furiș pe Spencer cum mânca mai încet decât prevedea legea, și schiță un zâmbet. După alte câteva minute, cei doi termină de mâncat, iar Sean se ridică de la masă, începând să strângă farfuriile.

— Azi nu trebuia să fi la școală? spune Sean imediat după ce termină de strâns masa.

— Trebuia, răspunde Spencer.

— Aham... ce ai zice să te duc acasă, îți faci un duș, apoi te las la școală? îi propune Sean zâmbitor.

— Nu mai am casă... răspunde fata lăsând capul în pământ.

Sean sări ca ars lângă ea, așezându-se în vine chiar în fața ei. Informația aceasta nu o știa. Pierderea casei era un subiect sensibil pentru ea, mama ei a fost nevoită să se mute la o prietenă de familie până aveau să își găsească ceva.

— Hei, hei... la capătul coridorului e un dressing, ia de acolo de vrei tu, iar pe stânga e o baie... și dacă te vei simți în stare, aș vrea să îmi povestești despre acel eveniment, îi spune Sean pe un ton cald.

         Fata nu scoase niciun cuvânt. De după firele de păr se iviră un șir de lacrimi fierbinți, pe care nu mai punea să le țină sub control. Simțea că nu mai merită nimic, niciun mic efort, totul mergea prost. Presiunile la care a fost pusă nu ai făcut decât să îi încețoșeze rațiunea.

          Simțea că se înneacă, că este legată în lanțuri și aruncată în ocean. Indiferent de cât de mult se zbătea încercând să iasă la suprafață, era în zadar, tot ce făcea era să înrăutățeze situația. Așa era și în realitate, oricât s-ar strofoca, lucrurile mereu au luat o întorsătură bizară.

        — Hei! Nu plânge, spune Sean prinzându-i fața în palmele sale reci. În primul rând ești o Lightwood, iar în al doilea rând nu îți mai chinuii ochii ăștia frumoși cu lacrimile ăstea!

        Ca prin minune, reuși să scoată un zâmbet mic de pe fața plouată a lui Spencer. Fata se ridică de pe scaun și urmă indicațiile lui Sean către acel dressing. Cât timp Spencer era ocupată, șatenul scoase dintr-un minifrigider o pungă cu sânge, grupa A pozitiv.

       Adevărul era că în urmă cu mult timp, Alec la ajutat, iar pentru a-i reîntoarce favoarea a decis să viziteze Beacon Hills-ul. Toți vânătorii au o legătură specială, mai ales cei care au lucrat cot la cot unii cu alții.

       La început a avut parte de niște vise ciudate, se afla în întuneric, iar tot ce auzea erau țipetele și suspinele lui Alec. Totul devenise din ce în ce mai ciudat când în urmă cu o săptămână primise un mesaj ciudat, venind de la un anonim ce își spunea "A".

     În acel mesaj i se spusese să vină în Beacon Hills, de urgență, așa că asta a și făcut. La doar câțiva kilometri de oraș, primise un nou mesaj de la același anonim cu adresa unde ia găsit pe Spencer și Alec.

     Gustul sângelui îi revigoră simțurile, îi putea auzi mult mai bine pașii lui Spencer ce se îndreptau spre bucătărie. Chiar înainte ca fata să intre pe ușă, Sean aruncă imediat punga goală la gunoi și încercă să pară cât se poate de normal.

      — Haine normale nu aveți? întrebă Spencer imediat ce păși în cameră.

          Fata purta o pereche de pantaloni de piele, extrem de mulați și o bluză vișiniu cu un decolteu adânc pe care tot și-l trăgea cât mai în sus. Pentru o clipă Sean o privea pierdut, chiar o prindea bine acel stil, o maturiză enorm de mult.

    — Iartă-mă scumpa mea, aici nu purtăm hanorace cu Hogwarts și pantaloni de trainging lila, rosti Sean amuzat.

     — Chiar trebuie să merg la școală? întreabă fata oftând.

       — Da, da, haide, fuga! spune el împingând-o de la spate spre ieșire.

       Înainte de a părăsi clădirea, Spencer fugi spre camera băieților, acordându-le o ultimă privire. Abia aștepa ca lucrurile să revină la normal, să poată răsufă din nou liniștită.

Trebuia să revină la normal, au trecut două săptămâni de când nu mai dăduse pe la liceu, iar absențele și notele nu le puteau îndrepta creaturile supranaturale cu care se confrunta. Înainte de a părăsi clădirea, oftă. Într-un fel se obișnuise cu alegătura și agitația din jurul ei, iar normalul ajunseseră să îi pară anormal.

Se urcă în mașină, apoi privește pe geam tot drumul către liceu îngândurată. La volan, Sean o privea din nou pe ascuns. Semăna izbitor de mult cu Alec, ochii, culoare tenului, fizionomia feței. Mai văzuseră o grămadă de frați la viața lui, dar niciunii cum erau Spencer și Alec.

— Doar zâmbește, Spencer! O să fie bine, rostește Sean crezător.

— De fiecare dată când aud asta totul se înrăutățește, îi răspunde ea posomorâtă.

— Depinde și cine îți spune asta.

Cuvintele lui îi atraseră atenția, fata smuci camul în direcția lui și îl analiza printre sprâncene. Nu știa cum să reacționeze, ce să îi răspundă.

— Îmi dai telefonul tău puțin, te rog? întreabă fata schimbând subiectul.

Sean surâde și îi face spre tetieră. Ea deschise imediat tetiera și căuta în marea de lucruri telefonul lui Sean. Până la urmă îl găsește și îi trimite mesaj lui Rogue,
spunându-i să vină și ea la școală.

Înainte să pună telefonul înapoi, observă că ajunseseră în curtea liceului și mai mult de atât, Rogue era deja aici. Se gândi puțin că nu avea cum să ajungă atât de repede, deci sigur era acolo de mai mult timp.

       — Să știi că vin să te iau când termini orele, spuse Sean nonșalant.

        — Mă descurc! Răspunse ea răstită.

        — Sunt șaișpe kilometri până la hală.

         — Bine... poate că nu mă descurc, oftă ea și dă să iasă din mașină.

         — Ai grijă, te rog, îi spuse Sean prinzând-o de încheietura mâinii.

          Spencer privi în jos, văzându-i mâna lui cuprinzându-i încheietura, apoi la el și înclină din cap. Apariția lui Sean a fost precum soarele după ploaie, iar cum încrederea dispăruse de mult din capul ei, îi venea greu să îi accepte "ospitalitatea".

           Nici bine nu ieși din mașină că se trezi cu Rogue în fața ochilor. Blonda nu scoase niciun cuvânt până ce mașina lui Sean nu părăsi curtea.

           — În primul rând dacă mai fugi o singură dată de mine jur că îți dau una, în al doilea rând, cine e el? Și în ultimul rând, ce dracu porți?! spuse Rogue curioasă și agitată, gesticulând cu mâinile în aer.

             — Hai înăuntru, o să-ți explic tot.