Meredith ieși încet din salonul lui Dominic. Simțea că toată viața ei fusese doar o minciună. Toți știau adevărul, mai puțin ea. Acum că se gândea mai bine, își dădu seama că totul era atât de evident dar ea nu se prinsese de nimic.

     Fata se prăbuși pe holul spitalului, incapabilă să mai facă măcar un pas. Într-o secundă, parcă retrăise toate momentele cu Naty. Acum îi era atât de clar de ce se înțelegeau atât de bine cele două și de ce simțea o legătură atât de puternică cu ea.

     Meredith tremura din toate încheieturile și era atât de confuză încât, pentru o secundă, uită că se afla într-un spital. Acum înțelegea de ce Dominic se temea să îi spună că Naty era fiica ei. Meredith chiar dorea să o ia pe cea mică și să plece cu ea, undeva departe, unde familia lui Dominic nu le-ar fi găsit niciodată.

     Naty era încă în tabără și nu voia să meargă acolo, pentru că ar fi speriat-o. Trebuia să găsească o metodă de a-i spune că este mama ei, fără a o răni. Naty credea că mama ei murise la nașterea ei iar acum urma să afle că totul fusese o minciună, ceea ce nu era ușor pentru un copil.

     Dominic o văzu pe Meredith care plângea de una singură și decise să coboare din pat pentru a merge după ea. Însă, pe lângă durerea puternică pe care o simțea în spate, în locul în care fusese împușcat, Dominic mai observă un aspect straniu.

     Nu își putea mișca picioarele.

     Chiar atunci, un doctor intră în salon pentru a-i verifica starea de sănătate.

     — Cum vă simțiți, domnule Brown? îl întrebă doctorul.

     — Perfect. Nu îmi pot mișca picioarele, spuse el ironic.

     Doctorul își mușcă buza de jos, de parcă cea mai sumbră presimțire a lui devenise realitate.

     — Ce ați spune dacă am face o radiografie? îi spuse.

     — Nu am timp de așa ceva, se enervă el. Trebuie să plec de aici. Spune-mi doar dacă mai pot merge, sau nu.

     — Păi, ați fost împușcat în coloana vertebrală, care a fost destul de afectată. Ar trebui să facem o serie de teste pentru a stabili dacă...

     — Doctore, mârâi Dominic, pot merge sau nu?

     — Cel mai probabil, nu, lăsă el capul în jos.

     — Pentru cât timp voi fi paralizat? spuse Dominic.

     — Nu vă pot da un răspuns sigur momentan, spuse doctorul.

     — La naiba, strigă Dominic. Era ultimul lucru de care aveam nevoie acum. În fine, dați-mi un scaun cu rotile. Eu mă duc acasă.

     — Domnule Dominic, așa ceva este exclus. Nu vă pot lăsa să părăsiți spitalul la câteva ore după o operație atât de grea, spuse doctorul.

     — Nu v-am cerut părerea. Mă externez pe semnătură. Acum, trimite pe cineva să îmi aducă un scaun cu rotile.

     — Da, domnule Dominic.

     Meredith se plimba pe străzile aglomerate ale orașului fără vreo destinație anume. Mersul ei era unul legănat iar lacrimile deja încetaseră să îi mai curgă. Era complet distrusă. În ultimele douăzeci și patru de ore se întâmplaseră atât de multe în viața ei, încât avea impresia că trăia o cu totul altă viață.

     Deveni conștientă de locul în care se afla abia când recunoscu anumite case și străzi și își dădu seama că se apropia de casa familiei Brown. După ce mai merse puțin, ajunse în fața porților înalte. Fără să se gândească de două ori, aceasta intră în casă. Nimeni nu părea să fie acasă, așa că Meredith își permise să urce în camera lui Naty.

     De îndată ce intră în încăpere spațioasă, mintea lui Meredith fuse inundată de toate amintirile pe care le făcuse alături de cea mică, fără să știe că era fiica ei.

     — Cum de nu mi-am dat seama? Dintre toate bonele pe care le-a avut, ea m-a plăcut doar pe mine. Iar eu am simțit că mă doare inima de fiecare dată când am vrut să părăsesc această casă. Ceva m-a făcut mereu să mă întorc aici și aceea a fost ea. Atunci când am vrut să mă sinucid aruncându-mă de pe pod, l-am rugat pe tata să îmi trimită un semn dacă nu ar trebui să o fac iar Naty a apărut de nicăieri. De aceea, de fiecare dată când am aruncat o monedă, rezultatul a fost întotdeauna pajură. Eu și Dominic nu suntem făcuți unul pentru celălalt și am înțeles asta. Dar motivul pentru care destinul a continuat să mă aducă în această casă nu a fost ca să întăresc relația mea cu el, ci ca să îmi găsesc fiica.

     Meredith văzu pe biroul lui Naty ursulețul de pluș pe care îl cumpărase pentru Kai, dar pe care i-l dădu ei atunci când a venit pentru prima dată acasă la ea. Luă jucăria în mână, o privi atentă, apoi o puse în geantă. Nu era sigură de ce dar simțea că avea nevoie de o amintire.

     — Meredith? Ce faci aici? se auzi vocea lui Josephine, apoi femeia intră în cameră. Nu au venit bărbații trimiși de mine să te ducă în Huston?

     — Ba da. Și au încercat și să mă omoare, spuse Meredith.

     — Poftim? spuse Josephine, încercând să nu dea nimic de bănuit.

    — Nu trebuie să vă prefaceți, Dominic mi-a spus totul. Știu că Naty este fiica mea, spuse Meredith.

     Josephine clipi rapid de câteva ori, apoi inspiră adânc.

     — Ce vrei de la mine? spuse Josephine tăioasă.

     — Pe fiica mea, atât. Naty se va întoarce astăzi din tabără iar eu o voi aștepta aici. De îndată ce va veni, îi voi spune cine sunt cu adevărat și o voi lua cu mine, spuse Meredith hotărâtă.

     — Și unde o vei duce? Va locui cu mama ta alcoolistă? Sunt sigură că îi veți oferi o educație de nota zece, își dădu ea ochii peste cap.

     — Nu. Mama a murit, în caz că nu știați, spuse ea.

     În vocea lui Meredith nu se simțea nicio emoție. Era extenuată atât fizic, cât și psihic.

     — Păi, era de așteptat. Aici ajung majoritatea persoanelor dependente de substanțe, spuse Josephine nepăsătoare.

     Meredith încercă să nu pună la suflet vorbele spuse de Josephine, pentru că oricum după acea zi nu avea să o mai vadă vreodată.

     — A meritat? A meritat ca familia dumneavoastră să distrugă viața mea și a părinților mei, doar pentru ca Naty să crească aici, sub ochii voștri? Dacă ați fi ținut cu adevărat la ea, ați fi lăsat-o să stea cu mama ei. Dacă mi-ați fi explicat situația, v-aș fi lăsat să o vizitați oricând.

     — Ei bine, nu pot da timpul înapoi. Și, chiar dacă aș putea, tot nu ți-aș da-o pe Naty. Tu însăți erai un copil când ai născut-o. Crezi că ai fi putut avea grijă de ea și de mama ta, în același timp?

     — Sunt convinsă de acest lucru, spuse Meredith hotărâtă.

     Josephine își dădu ochii peste cap, enervată.

     — Cât timp mai ai de gând să stai aici? o întrebă pe fată.

     Până când se va întoarce Naty, ca să pot pleca cu ea, răspunse Meredith.

     — Ai răbdare până se întoarce Dominic. El nu va permite niciodată ca tu să îi iei fiica, spuse Josephine.

     — Dominic este la spital.

     — Poftim? se răsti Josephine. Cum a ajuns acolo?

     — Din cauza ta. Dominic a încercat să mă salveze de oamenii care trebuiau să mă omoare și a sfârșit împușcat de ei.

     — Acesta era ultimul lucru care ne mai lipsea. Ca Dominic să îi spună lui Preston totul, spuse ea enervată. Trebuie să mă duc la spital înaintea lui Preston. Până mă întorc, ai face bine să nu mai fi aici. Naty oricum nu va merge nicăieri cu tine.

     Meredith era pe cale să coboare la parter, când auzi un țipăt scurt al unei femei. Începând să meargă către sursa sunetului, fata realiză că acesta se auzi din camera lui Felix. Ușa era crăpată, lucru care îi oferi posibilitatea de a se uita înăuntrul camerei, iar ceea ce văzu o sperie pe Meredith.

     Felix și Caroline, menajera, erau în patul lui, deși era clar că fata nu dorea să fie acolo. Fiecare mișcare a ei părea forțată și era clar ce încerca el să facă.

     Voia să o violeze.

     Văzând această imagine, Meredith parcă retrăia seara în care trecuse și ea prin același lucru. Știa că nu putea sta pur și simplu acolo, privind cum viața altei fete este distrusă, chiar în fața ochilor ei. Fără să stea pe gânduri, Meredith luă o sculptură din ceramică de pe o noptieră din hol, apoi intră în liniște în cameră.

     Adrenalina din venele ei o făcu mai curajoasă ca niciodată și îl lovi pe Felix cu toată puterea în cap. Bărbatul căzu pe podea iar Caroline se ridică de pe pat.

     — Meredith, ce ai făcut? spuse ea.

     — Ești bine? o întrebă Meredith. Ți-a făcut ceva?

     — Nu, sunt bine. Ai venit la timp. Mulțumesc, spuse Caroline.

     În acest timp, Felix se ridică de pe jos, apoi o prinse pe Meredith de încheietură, o întoarse cu fața spre el și îi dădu o palmă. Fata căzu jos din cauza impactului iar Caroline plecă speriată din cameră.

     Meredith nu reuși să se ridice de pe jos, căci Felix o împinse iar spatele ei era în întregime pe podea. Într-o fracțiune de secundă, bărbatul se afla deasupra ei iar mâinile lui erau încleștate în jurul gâtului lui Meredith.

     — Ai încercat să faci pe eroina? spuse el ironic. Ei bine, nu ți-a ieșit. Iar eu m-am săturat ca tu să intervi în viața mea. Mi-ai distrus viața. Dar acum o să te omor și o să fim chit.

     Meredith era convinsă că acela era momentul în care avea să moară. În mâinile celui care i-a provocat atâtea necazuri. Era împăcată cu acest gând. Ar fi fost o moarte liniștitoare pentru că măcar apucase să afle cine era fiica ei înainte să părăsească pentru totdeauna această lume.

     Dar tocmai fiica ei era motivul pentru care nu putea renunța. Nu putea să moară acum. Deși o cunoștea destul de bine pe Naty, nu o cunoștea în calitate de mamă. Trebuia să trăiască pentru a-i spune lui Naty adevărul pe care nimeni nu i l-ar fi spus după moartea ei.

     Privirea lui Meredith se opri pe cioburile ornamentului spart, cu care îl lovise mai devreme pe Felix. Degetele sale prinseră un ciob suficient de mare și ascuțit iar Meredith, în timp ce îi privea ochii verzi, îl înfipse cu toată forța în abdomenul lui.

     Mâinile lui Felix se relaxară aproape instant iar acesta căzu într-o parte. Meredith se ridică de jos și trase o gură mare de aer. Felix zăcea leșinat pe jos, într-o baltă de sânge ce devenea tot mai mare.

     Fata se aplecă încet și îi puse două degete pe gât. Nu simțea niciun puls. Se ridică înapoi în picioare, apoi îl privi insistent.

     — Eu am murit în fiecare zi din cauza ta. Tu ai murit o singură dată. Abia acum suntem chit, spuse ea fără vreo emoție în glas. Iar acum voi face ceea ce trebuia să faci tu în seara aceea.

     Meredith ridică receptorul telefonului fix din camera lui Felix și sună la poliție.

     — Bună ziua, cu ce vă putem ajuta? spuse o voce de femeie de cealaltă parte a apelului.

     — Sunt Meredith Jones și am omorât pe cineva, spuse ea.

     Până când polițiștii au ajuns la locul crimei, Meredith stătu doar în acea cameră, privind atentă trupul neînsuflețit al lui Felix. Nu simțea nicio urmă de remușcare. Viețile atâtor persoane au fost ruinate din cauza lui, încât Meredith nu se putea simți vinovată. De fapt, considera că a făcut lucrul potrivit.

     În timp ce polițiștii îi puneau cătușele, Meredith zâmbea. Își sacrificase libertatea dar măcar lumea avea cu un infractor în minus. Doi polițiști o conduseră pe Meredith până la mașina lor. Când aceștia ieșiră din casă, Dominic, în scaun cu rotile, intra pe poartă.

     — Ce se întâmplă aici? spuse el. Unde o duceți?

     — Domnule Brown, cu regret vă informez că domnișoara Jones v-a ucis fratele. Condoleanțe, spuse unul dintre polițiști.

     Meredith nu reuși să îi spună nimic lui Dominic, pentru că a fost obligată să se urce în mașină, dar era îngrijorată pentru că nu știa de ce el se afla în scaunul cu rotile.

     Pe de altă parte, Dominic se întreba ce s-a întâmplat între ea și Felix, încât ea a fost nevoită să îl ucidă.

     Dacă ar fi putut, Dominic s-ar fi ridicat din acel scaun și ar fi alergat după ea. Nu era deloc trist în privința morții fratelui său. De fapt, credea că s-a făcut dreptate și că Meredith avea dreptul de a-l ucide.

     Meredith, oricât ar fi vrut să ascundă acest lucru, încă ținea la el. Mult. În mașină, în drum spre secția de poliție, încerca să îi întrebe pe polițiști dacă poate afla unul dintre ei ce a pățit Dominic dar nimeni nu părea să îi dea atenție.

     Există multe moduri de a-ți lua la revedere de la o persoană. Dar ei nu și-au putut spune adio deloc. Multe lucruri au rămas nerezolvate între ei și niciunul nu știa dacă se vor mai întâlni vreodată pentru a le lămuri.

     Meredith își duse instinctiv mâna pe abdomen. Era tristă deoarece nu apucase să îi spună lui Dominic faptul că îi purta copilul și se temea că nici nu va putea să facă acest lucru prea curând.

     Salutare, tuturor!
     Acesta a fost ultimul capitol al cărții. Știu că toți vă doreați un final fericit pentru Meredith și Dominic, de aceea sper că cel ales de  mine nu v-a dezamăgit. În schimb, pe această cale, țin să vă anunț că povestea lor nu se termină aici. Volumul doi al trilogiei „Legământul" va fi publicat în câteva luni iar atunci vi se va răspunde la toate întrebările pe care probabil le aveți acum.
     Vă mulțumesc că mi-ați citit cartea și că am atins 40k vizualizări într-un timp atât de scurt.