〖 NOTĂ 〗

fragment scris la nimereală dintr-o carte al cărui subiect îl am de mult timp în minte. ca să nu vă las complet fără context, cartea are și un prolog, care cuprinde sinuciderea mamei gemenilor din cauza unei depresii postnatale. multe frustrări d-ale mele o să-și găsească locul în ea, atunci când mă voi apuca de scris.

word count: 971

═══════ ◖◍◗ ═══════

          Narumi Kamikaze n-a înțeles niciodată de ce familia era considerată cel mai important lucru din viața unui om. Uitându-se la mama ei, stând cu spatele îndoit deasupra patului și hrănind amândoi copiii deodată, își dădea seama din nou că nu, familia putea să cadă și pe locul doi, dacă nu chiar pe trei sau patru. Cel puțin pentru fratele ei căzuse de mult pe un plan secundar. Iar ea și-ar fi dorit din toată inima să aibă resursele necesare ca să poată părăsi acea familie blestemată cât mai curând posibil.

          — Narumi, dragă, n-ai vrea să-mi oferi o mână de ajutor?

          Fata poposea deja de un minut întreg cu acele haine curate de copii în mână. Le lăsă în grabă pe așternutul murdar al patului și se grăbi să își ajute mama. Când o auzi oftând și îi văzu fața lipsită de orice fel de energie, chiar insistă că se descurcă singură și că mama ei ar trebui să mai ia o pauză.

          Chiar dacă gândurile ei erau unele, când vedea că mama ei suferă mai mult chiar și decât ea, se îmbrăbătea mereu și trecea mai departe. Să nu uităm, de asemenea, de bieții ei nepoți, orfani de mamă deja de la câteva ore de lanaștere. Doar nu-i putea abandona cu atâta cruzime!

          Se uită la fețele lor zbârcite și la ochii care o căutau cu privirea. Deși era clar că o găsiseră de mult timp în cameră, continuară să se plimbe disperați. Nu o căutau pe ea, din păcate. Narumi le oferi jumătate de zâmbet, cu buzele lipite și cu pleoapele tremurându-i de o tristețe apăsătoare.

          Ultimele câteva săptămâni fuseseră exact la fel: se trezea devreme și făcea micul dejun pentru toată familia, pleca la școală și încerca să rămână trează toate orele, se întorcea acasă și avea grijă până târziu, fără pauză aproape, de cei doi nepoți ai ei. Hrănit, schimbat scutece, spălat biberoane, făcut lapte, legănat, cântat și tot ceea ce trebuia să facă și fără ei, adică curat, mâncare și teme. Adesea trecea prin camera de zi și-și privea tatăl uitându-se posomorât la televizor. În mod normal ar fi râs zgomotos la vreo emisiune de comedie, dar situația familială nu-i mai permitea să se arate amuzat. Iar Narumi îi arunca în treacăt priviri urâcioase, dorindu-i nimic mai mult decât o moarte lentă și dureroasă. Pentru că stătea degeaba toată ziua de când venea de la muncă, fără a pune mâna măcar pe un burete de vase.

          — S-o ia dracu de famiie tradițională, bâiguia Narumi adesea, în timp ce aștepta să i se încălzească apa în fierbător.

          Apoi își amintea ca prin vis de filmele americane la care se uita atunci când avea timp, unde totul părea un adevărat paradis. Unde femeile făceau o facultate, lucru interzis pentru ea de tatăl ei, și era considerat un lucru cât se putea de normal. Unde femeile își permiteau să fie neîngrijite și bădărane și să se culce cu bărbați după pofta inimii.

          Nu că ea ar fi vrut să se culce atunci cu cineva – numai la asta nu-i stătea gândul –, dar era plăcut să se gândească că ar fi putut face așa ceva fără a fi judecată.

          Oftă din nou când văzu că unul din copii, Aiichirou, adormi cu biberonul în gură. Își permise atunci să i-l scoată dintre buze și să-l așeze pe noptieră, pentru ca apoi să se întindă în pat lângă al doilea, Hikaru. Știa prea bine că cel din urmă era mai chinuit. Mânca mai puțin și plângea mult mai des. Se vedea și în obrajii lor că Aiichirou era mai dolofan.

          Narumi se uită în spate, ca să se asigure că mama ei nu mai era în cameră, și începu atunci să cânte:

          — Tweedle tweedle tweedle dee, I'm as happy as can be, Jimminy cricket, jimminy jack, You make my heart go clickety-clack, Tweedle tweedle tweedlaaaah, eeeh!? făcu la final, când i se împletici limba în gură.

          Hikaru își alungi puțin buzele, uitându-se la ea cu niște achi atât de mari, încât nu putea să fie decât uimit. Narumi se mulțumi cu această reacție, de vreme de știa că la vârsta lor nu erau capabili de cine știe ce reacții. Nu zâmbeau încă, cunoșteau prea puțin lumea ca să o facă. Și chiar dacă ar fi cunoscut-o, cu greu ar fi avut motive de a zâmbi.

          Narumi era una din puținele persoane de vârsta ei care știa cât de cât limba engleză. Pronunța cam ciudat și încurca mult timpurile verbale, dar s-ar fi descurcat să poarte o conversație banală. Totul se datora, desigur, acelor multe filme văzute de ea, dar și muzicii jazz pe care o adora și o asculta desea. Fratele ei mereu făcuse pentru mult timp mișto de ea pentru aceste pasiuni, dar nu i-a păsat suficient de mult încât să renunțe la ele. Erau unul din puținele lucruri care îi aduseseră vreodată fericire.

          Răsuflă când văzu că și cel din urmă copil adormi. Se mișcă cu grijă când se ridică din pat și lăsă ambele biberoane, aproape terminate, pe biroul plin de scutece, căni de ceai și acte.

          — N-ați vrea voi să mâncați tot? spuse oftând, atât de încet încât abia se auzi ea.

          Deși îi erau dragi amândoi, abia aștepta ziua în care aveau să crească și să nu mai fie o așa durere în fund. Doi copii, și mai ales fără mama lor prin preajmă, erau prea greu de crescut, asta era clar!

═══════ ◖◍◗ ═══════