Descopera cu mine vibranta toamnei

19

Am zambit scurt si l-am urmat pe cararea impodobita cu frunze galbui, dintr-o toamna care nu se mai termina, unde vantul sufla doar intr-o singura directie.

- Ai grija, e alunecos, il avertizez eu, privindu-l cum sare cu maiestrie peste cateva pietre umede, dovedinu-si latura atletica.

- Stai calm, mai facut asta, spuse el, asteptandu-ma sa-l ajung din urma.

- Hm, se vede, murmur eu, incercand sa calc cu grija peste pietre si bucurandu-ma cand am ajuns la celalalt mal fara sa cad sau sa ma ud.

Apoi am urcat in sus, pana cand am ajuns la un pom cu radacini extrem de lungi de unde curgea un izvor. Pomul era atat de bine prins, incat aveai impresia ca apa curge din el si nu din dealul inalt in care era prins, un lacas de improspatare la poalele dealului pentru sufletele nevoiase.

- E foarte frumos aici, spuse Theo deodata, asezandu-se cu fundul pe portiune uscata de frunze, acolo unde batea soarele mai tare, atat cat se putea strecura printre pomi.

L-am privit si m-am asezat langa el, la o oarecare distanta, constatand ca are dreptate.

- Natura e intotdeauna frumoasa, chiar si atunci cand e destructiva, murmur eu.

- Vorbe demne de un adevarat scriitor, replica el usor amuzat, iar eu am realizat ca nu l-am vazut pe brunet deschizandu-se prea mult.

Nu prea zambea, putine il amuzau si mereu pare de parca e extenuat si fizic si sufleteste. Poate venind aici ii prinde bine... Sau poate abia acum se simte in largul lui.

L-am atins usor pe nas , si eu amuzat si inspirand adanc parfumul naturii si pe cel al tanarului de langa mine.

- Cum... te simti acum? Ma intreaba el si eu l-am privit usor curios si confuz, observand cu cata greutate isi gasea cuvintele.

Copil prostut...

- Te referi.. de la moartea lui Peno? Il intreb eu, asigurandu-ma ca nu inteleg gresit.

- Da...

- Timpul vindeca toate ranile, desi... nu pot spune ca e usor, replic eu. Am o multime de amintiri si de sentimente care ma tin legat, murmur eu, iar brunetul ma privi cu interes.

- E prea mult? Tot ce s-a intamplat intre noi, ma refer, intreaba el, lasand capul in jos.

- Da si nu, spun eu, mangaindu-l pe cap. Imi pare rau, dar ... sunt putin confuz si complesit de atatea sentimente, ii replic eu.

Era o conversatie ciudata si aveam impresia ca ambii eram pe o alta lungime de unda.

Dar si asta era o zi ciudata.

Era o zi de toamna cu caldura de primavara si cu depresia unei ierni. Era o toamna vibranta si totusi atat de inselatoare.

Iar atunci imi rasunau in minte ultimele vorbe ale lui Peno... : Vine cu mine, Leo. Vine cu mine sa descoperim vibranta toamnei impreuna.

Dar poate ca acum o sa o descoper cu altcineva... 

La Fin