Ayla

Am căzut în acea piscină, și din acel moment n-am mai vazut nimic. Puteam auzi lumea din jurul meu strigându-mă, însă eu nu puteam face nimic ca să mă salvez. Nu știam să înot,tot ce știam să fac într-o piscină era să dau din picioare ca un câine. Iar Liam n-a mai apucat să mă învețe să înot. Mi-a promis,însă nu a mai putut să își țină promisiunea.

Amintidu-mi că mă aflu încă în piscină,încep să mă agit, dând din picioare. Nu reușesc să deschid ochii și nici să respir,motiv pentru care mă panchiez din ce în ce mai mult. Dau din mâini ca și când aș aștepta din clipă în clipă să mă prindă cineva și să mă scoată afară din apa înghețată a piscinei. Mă zbat neputincioasă, până când în cele din urmă simt cum cineva mă ridică în brațe, aducându-mă la suprafață. Pentru o fracțiune de secundă deschid ochii și ca prin ceață reușesc să disting chipul lui Kyan. Mă privește îndelung, iar în ochii lui pot vedea un ușor sentiment de milă, de părere de rău. La scurt timp totul începe să capete contur în jurul meu,însă nu am timp să mă obișnuiesc cu asta căci ambulanța sosește mult mai repede decât m-aș fi așteptat.

Îmi simt plămânii grei,iar pieptul umflat. Încerc să respir pe cât posibil, însă aerul nu vrea să intre în plămâni. Strâng cu putere degetele în pumni,însă imi dau seama că mi-am pierdut forța din brațe. Sunetele din jur încep să devină din ce în ce mai confuze,vocile amestecându-se cu ecou în întreg capul. Un paramedic cu vestă de un portocaliu fosforescent începe să îmi pună niște întrebări banale,asupra cărora nu mă pot concentra în aceste momente. Îl caut cu privirea pe Kyan, însă nu e pe niciunde. Imagini vagi ale scenelor ce au avut loc cu câteva minute înainte ca eu să cad în piscină se perindă prin fața ochilor mei,agitându-mă și mai mult. Tatăl lui Liam mă privește cu atâta furie, încât ochii săi de un albastru imaculat mă pătrund până în adâncul sufletului. De ce sunt eu cauza furiei sale? Sau mai de grabă de când sunt eu cauza furiei sale?

Îmi rotesc privirea în jur,căutând fețe familiare. Dau cu ochii de Will,care mă privește îngrijorat. Îi zâmbesc vag,pentru a încerca să-i arăt că n-are de ce să-și facă griji pentru mine. Paramedicul ce mi-a pus întrebări mai devreme, închide ușa ambulanței, fără să mai apuc să le fac cu mâna prietenilor mei.

Starea mea nu se îmbunătățește deloc, ba din contră încep să tremur din toate încheieturile, neputând să mai articulez vreun cuvânt. Respir,încercând să-mi fac plămânii să funcționeze, însă tot efortul pare în zadar. În cele din urmă cad răpusă de oboseală și frig și nici măcar nu-mi dau seama când ajung la spital.

***

Liam și cu mine eram cei mai fericiți. Aveam o viață frumoasă înainte, și nimic nu părea să ne prevestească un dezastru. De curând,Liam se angajase într-o firmă de construcții, și totul părea minunat. La câteva luni am reușit să ne închiriem o garsonieră. Era cel mai frumos apartament pe care l-am văzut vreodată. Era locul nostru. Micul nostru paradis. Era locul în care am plănuit întregul nostru viitor,fără să ne gândim că viața are alte planuri pentru noi,planuri care nu ne includ pe amândoi.

La scurt timp am învățat cea mai dură lecție: că oricât de fericiți am fi,viața ne va pune în dificultăți și mai mari.

Nu suntem niciodată cu adevărat pregătiți să pierdem o persoană dragă. Niciodată nu vom fi. Și oricât de puternici am încerca să fim dorul de persoana decedată va fi întotdeauna mai mare și mai greu de suportat. Viața nu ne va învăța niciodată cum să trăim fără cei dragi ,ci doar ne va arăta că acest lucru este posibil, chiar dacă uneori e mult prea greu de crezut.

N-am învățat să trăiesc fără Liam,ci pur și simplu am încercat să merg mai departe,oricât de dificil mi s-a părut. N-am învățat să trăiesc fără Liam,ci să trăiesc cu amintirea lui,ca și cum aceasta ar fi parte din sufletul meu. E greu de crezut cum oamenii se pot obișnui să meargă mai departe în viață fără a-și omite trecutul și fără a trece peste tot ce s-a întâmplat cândva. Eu n-am trecut peste trecut,dar am învățat să merg mai departe în ciuda sa,pentru că până la urmă face parte din mine însămi.

Mă trezesc din comă două zile mai târziu. Prietenii mei mă întâmpină bucuroși, încercând să-și ascundă ingrijorarea pe care au simițit-o în aceste zile. Hallie mă copleșește cu îmbrățișari, iar Will îmi povestește cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat din acea seară și până acum. Zâmbesc la remarcile sale răutăcioase adresate lui Ezra și petrecerii sale,care s-a dovedit un eșec total.

Hallie îmi povestește că Ezra are de gând să mă viziteze în următoarea perioadă pentru a-și cere scuze față de mine. Am asigurat-o pe prietena mea că nu e nevoie de așa ceva,pentru că el nu are nicio vină în toată povestea asta. Doctorul Lucas apare în cadrul ușii, la nici o jumătate de oră după ce m-am trezit. Mă privește îngrijorat,însă când se apropie de paul meu îmi zâmbește încurajator.

- Ai avut mare noroc cu tânărul Magnuson.Puteai să te îneci,draga mea.

- Nu a fost vina mea,protestez eu. Am fost amenințată cu un cuțit și m-am speriat atât de tare încât m-am dezechilibrat și am căzut în piscină.

Doctorul Lucas mă examinează cu atenție și în tot acest timp nu scoate niciun cuvânt. Dintr-o dată, gândul îmi zboară la Kyan și aș vrea să-l întreb pe doctor dacă l-a văzut cumva pe aici în tot acest timp. Nu o fac,însă, pentru că nu vreau să îl fac să bănuiască ceva. E atâta de dificil uneori să îl înțeleg pe Kyan. Ieri după amiază mi-a vorbit îngrozitor, ca și cum ar cunoaște povestea mea de viață,iar aseară a sărit în piscină după mine. Poate că n-am cum să-l înțeleg sau să-i descifrez personalitatea, însă mi-ar plăcea să știu ce gândește, ce ascunde, ca să-l pot ajuta.

Decid să las gândurile astea la o parte pentru următoarea perioadă de timp, și să mă concentrez pe vizita prietenilor mei,care de altfel au decis că vor să îmi țină companie.

- Kyan a fost un adevărat gentelman, acum două seri,spune Will pe un ton gânditor.

- Păi și-a luat revanșa față de ea,vine răspunsul prietenei mele.

Îmi dau ochii peste cap la auzul acestor cuvinte, pentru că niciunul din ei nu are dreptate. Kyan Magnuson nu e un gentelman. E pe departe de a fi numit așa. Cât despre revanșă...nu cred că a fost vorba de așa ceva. Nu cred că asta a vrut să însemne gestul lui.

- Putem să nu mai vorbim despre asta,vă rog? Îmi întreb prietenii, întrerupându-le conversația. Nu e nimic interesant în gestul său, am spus fără vreo urmă de minciună în glas.

- Ba eu cred că e,sare Hallie la mine. Nu oricine de acolo ar fi făcut același lucru. Nu oricine și-ar fi pus viața în pericol pentru tine. Ceea ce a făcut el se numește curaj, continuă bruneta pe un ton hotărât.

- Las-o baltă, Hallie,spun încercând să îmi fac prietena să renunțe.Nu e chiar așa cum pare,dar mă rog.

Din fericire pentru mine,Hallie renunță să mai vorbească despre Kyan,iar eu răsuflu ușurată când în salon intră Ezra cu fața îngropată într-un buchet uriaș de trandafiri. Zâmbesc cu toata gura la vederea acestuia și îl invit să se apropie de pat.

Trandafirii de un roșu aprins, umplu întreaga încăpere de un miros proaspăt și plăcut, ceea ce îmi dă o stare de relaxare. Ezra îi așează cu grijă pe noptieră și ocupă un loc pe scaunul de lângă pat. Se foiește nervos pe scaun, încercând să caute cuvintele potrivite pentru a deschide conversația. În cele din urmă, după ce îmi aruncă câteva priviri timide, decide să vorbească:

- Ayla,începe el stingher,îmi cer mii de scuze pentru tot ce s-a întâmplat la petrecere. E numai vina mea. N-ar fi trebuit să-l las să intre...

- Ezra, e în regulă. Nu e vina ta...n-ai fi avut de unde să știi ce intenții are persoana respectivă.

- O cunoști? mă întreabă Hallie

- E tatăl lui Liam,spun privind-o fix în ochi.

- Și ce are cu tine? Doar nu te îmbunătățește pentru...? Întreabă Will însă nu-și mai duce întrebarea până la capăt.

- Nu știu, Will.

Ezra începe să se foiască din nou pe scaun,atrăgându-ne atenția tuturor.

- Îmi pare rău,Ayla. Pot face ceva pentru tine?

- Ezra,e în regulă. Nu trebuie să îți ceri scuze pentru ceva ce nu ai făcut. Serios,Ezra,spun oferindu-i un zâmbet încurajator.

Expresia feței lui Ezra se modifică brusc,devenind din ce în ce mai vesel. Îmi răspunde la gest,iar toată tensiunea dintre noi de mai devreme dispare, făcând loc bunei dispoziții.

Îmi place să-mi petrec timpul cu prietenii mei,pentru că de fiecare dată când sunt cu ei,reușesc să uit de problemele pe care le am. Sunt foarte norocoasă să am alături niște prieteni ca ei.

De-a lungul timpului am învățat că prietenia e cel mai neprețuit dar de la Dumnezeu,că prietenii sunt ca o mângâiere pentru noi. Nu putem trăi fără ei,așa cum nu putem trăi fără iubire. Prietenia e ca aerul. De aer ai nevoie ca să respiri, de prietenie ai nevoie ca să mergi mai departe când viața te va pune în genunchi.

***

La o a doua vizită, doctorul Lucas decide că cel mai bine pentru mine ar fi să mai stau în spital pentru încă cel puțin două zile. Îi scriu un mesaj lui Hallie,prin care o rog să-mi aducă câteva haine de schimb și cartea cu poezii de pe noptieră. De asemenea adaug în mesaj și că voi petrece următoarele două zile în spital. La final o asigur că mă simt bine și că nu are de ce să își facă griji pentru mine.

Reușesc să dorm câteva ore, și atunci când mă trezesc, constat că afară s-a întunecat de mult. Mă ridic greoi din pat, îndreptându-mă spre fereastră. Priveliștea de dincolo de aceasta îți taie răsuflarea: orașul frumos luminat se vede cel mai bine de la această înălțime,și la drept vorbind e unul dintre cele mai frumoase peisaje pe care le-am văzut. Sunetul orașului aglomerat se aude înfundat din spatele ferestrelor de termopan închise. Pentru mine,acest sunet e unul dintre cele mai liniștitoare pe care le-am auzit vreodată,pentru că îmi oferă o senzație nemaipomenită de liniște și siguranță,pentru că în acest loc mă simt cu adevărat acasă. Pentru mine Los Angeles-ul e acasă de când m-am născut.Deși aici am trăit cele mai neplăcute momente, nu pot pleca de aici pentru nimic în lume. Aici totul mă leagă de Liam. Aici ies la iveală cele mai frumoase amintiri pe care le am alături de logodnicul meu. Aici e casa mea,dar și viitorul meu.

Mă așez cu fundul de pervazul rece al geamului și deschid fereastra. Zumzetul orașului îmi face fiecare por să vibreze de o bucurie inexplicabilă. Mirosul familiar al gazelor de eșapament îmi gâdilă plăcut nările, făcându-mă să zâmbesc. Îmi reazem capul de sticla geamului, analizând curtea spitalului care pare pustie la ora asta. Câteva persoane stau pe o bancă bucurându-se de această seară neobișnuit de plăcută pentru finalul lunii octombrie. O siluetă îmbrăcată în negru din cap pănă-n picioare intră în incinta spitalului cu capul plecat. Nu am reușit să-i văd chipul,motiv pentru care devin din ce in ce mai curioasă cu privire la misteriosul care tocmai a intrat în spital.

Frigul începe să își facă simțită prezența în încăpere,așa că,decid să închid geamul pentru a evita o eventuală răceală. Cobor de pe pervaz,îndesându-mi picioarele în papucii de casă pufoși, după care îmi arunc peste umeri un pulover gri și ies pe hol în căutarea unui automat pentru a-mi cumpăra un ceai cald.

Holul complet gol,miroase a alcool și clor, ceea ce înseamnă că de curând s-a făcut dezinfectarea. Pășesc în liniște de-a lungul coridorului pustiu ajungând în cele din urmă la un automat pentru ceai. Apăs butonul pentru ceai de lămâie, și introduc monedele în aparat,așteptând preparatul fierbinte. Între timp arunc o privire în jurul meu și rămân înțepenită atunci când văd din nou silueta misteriosului care a intrat mai devreme în spital. Las la o parte ideea de a-mi bea ceaiul în liniște, și o iau pe urmele bărbatului îmbrăcat în negru.

Îl urmăresc stând la o distanță de zece pași distanță față de el,pentru a nu-i trezi cine știe ce bănuieli. Spre disperarea mea,tipul merge mult prea repede ca eu să pot ține pasul cu el. Aș vrea să-i spun să o ia mai încet, însă acesta ca și cum mi-ar fi citit gândurile se oprește în fața ușii salonului meu. Rămân țeapănă la câțiva pași distanță de el,neștiind dacă să înaintez sau nu. La asta cu siguranță nu m-aș fi asteaptat niciodată. În cele din urmă tipul își dă jos gluga de pe cap, iar privirile sale cad asupra mea. Mă privește îndelung, ca și cum nu s-ar fi asteaptat să mă găsească chiar acolo, iar eu mă trezesc că mă holbez la el. Kyan Magnuson stă chiar în fața mea,iar eu nu fac altceva decât să mă zgâiesc la el. Minunata,Ayla! Oare ce crede acum despre tine? Încetează să te mai holbezi la el!îmi spun,încercând să fac câțiva pași spre el. Spre surprinderea mea acesta nu dă înapoi, ba chiar am impresia că a înaintat și el cu câțiva pași. Stăm acum unul în fața celeilalt,fără să ne spunem ceva. După câteva clipe în care m-am uitat la el,am respirat adânc și i-am vorbit:

- Kyan? Ce...ce faci aici? Îl întreb eu bâlbâindu-mă.

- Am venit să văd o rudă, spune evitând să mă privească.

- Înțeleg. Vrei să intri? Îl întreb, trecând prin fața lui și deschizând ușa salonului.

Închid ochii,pentru că nu vreau să mi se citească teama din ei. Teama de refuz sau teama de respingere.

- N-am să stau prea mult. N-așvrea să am probleme cu doctorul tău, după.

Încuviințez ușor din cap,făcându-i loc să intre. O dată ajunsă în cameră mă prăbușesc în pat, acoperindu-mă cu pătura pufoasă. Kyan se face comod în fotoliul în care a stat Hallie cu câteva ore în urmă. Analizează cu atenție întreaga încăpere, ochii căzându-i la scurt timp asupra vazei cu trandafirii primiți de la Ezra în dimineața asta. În ochii săi nu pot citi niciun sentiment, și oh cât mi-aș dori să știu ce gândește în acest moment!

- Multumesc pentru tot, spun în cele din urmă, spărgând tăcerea apăsătoare dintre noi.

- Pentru puțin, spune acesta aruncându-mi o privire cu coada ochiului.

Iar tăcerea se lasă din nou între noi întreruptă din când în când de respirațiile noastre.

- Cine era tipul care te-a amenințat la piscină?

- O cunoștință mai veche,spun eu încercând să-mi mențin controlul asupra reparației.

- Și ce are de împărțit cu tine?continuă acesta cu interogatoriul.

- Kyan,nu știu. Dacă aș ști ți-aș spune.

- Să-mi spui dacă mai are ceva cu tine,pentru că data viitoare nu mă interesează care vor fi urmările,să ști că îl fac una cu pământul, dacă te mai atinge.

Mi-am pierdut glasul. Cred că uimirea mi s-a întipărit pe față, căci Kyan mă privește cam suspicios. În cele din urmă încuviințez, înghițind în sec.

Tăcerea se lasă din nou între noi, de data aceasta mai apăsătoare ca niciodată. Kyan se afundă mai bine în fotoliu,lăsându-și capul pe spate și ținându-și ochii închiși.

- Ayla? S-a întâmplat ceva? Mă întreabă acesta, nemișcandu-se din poziția sa.

- Nu,spun încercând să-mi ascund tremurul din glas.

- Atunci de ce te holbezi la mine? Vine întrebarea lui.

Iisuse,ăsta o să mă bage în mormânt mai repede decât trebuie. Dacă se joacă așa cu mine o să am nevoie în curând de o inimă nouă.

Fără să-mi dau seama se ridică grațios din scaun și se apropie de mine mult prea mult față de cât ar fi normal. Îmi studiază chipul cu atenție, iar cuvintele ce îi părăsesc buzele în următoarele secunde, mă fac să încremenesc de-a dreptul:

- Nu te îndrăgosti de mine,Ayla, pentru că nu știu să te păstrez lângă mine.

Și spunând toate acestea, iese din încăpere închizând ușa în urma sa.