Kyan

     După trei săptămâni de spitalizare,doctorii decid că e timpul să merg acasă.Și sincer și eu cred că am stat suficient în acest loc imposibil de suportat.Timpul pare că se scurge atât de încet aici,încât atunci când ies de pe ușa salonului,am impresia că am îmbătrânit cu zece ani.Deși am încercat să-l conving pe doctor să mă lase mai devreme acasă,acesta nici n-a vrut să audă de așa ceva,așa că respir ușurat că am scăpat din acest Iad,abia atunci când semnez actele de externare.Îmi ridic mai bine rucsacul pe umăr,îndreptăndu-mă spre ieșire cu pași grăbiți.

     Odată ajuns afară,expir adânc ca și cum acest lucru m-ar ajuta să mă simt mai bine și pășesc cu atenție spre taxiul care mă așteaptă în fața clădirii spitalului.Mă urc în mașină,aruncându-mi rucsacul pe bancheta din spate. Automobilul se pune în mișcare imediat ce îmi pun centura de siguranță,pornind pe străzile supraaglomerate ale Los Angeles-ului.Deschid ușor geamul,pentru a respira aerul atât de familiar al orașului,care mi-a fost casă timp de 20 de ani,încercaând să păstrez în nări acea aromă de care îmi va fi cel mai dor,după ce voi pleca.

     Îmi sprijin capul de tetiera scaunului,închizând ochii.De la radio se aude melodia celor de la NF,"If you want love."Mă las purtat de refrenul melodiei,ce parcă rezonează perfect cu ceea ce simt în aceste clipe:

If you want love, you're gonna have to go through the pain
If you want love, you're gonna learn how to change
If you want trust, you're gonna have to give some way
If you want love, if you want love (go home).

     Doar că pentru mine acest loc a încetat de mult să mai fie "acasă."Am încetat de mult să mai fiu fericit.Am încetat de mult să mai sper la lucruri care nu-mi aduc nimic bun în viață.

      Deschid ochii abia atunci caând șoferul taxiului pune o frână bruscă,aducându-mă cu picioarele pe Pămân.Privesc puțin derutat în jurul meu,și abia atunci când dau cu ochii de peisajul mult prea cunoscut al casei mele,mulțumesc taximetristului și cobor din mașină.Ies din taxi,ațintindu-mi privirea asupra clădirii din fața mea.Nu e tocmai cel mai primitor loc din lume,dar măcar e linștit,și mă face să mă simt oarecum în largul meu.

     O liniște ciudată mă cuprinde imediat ce picioarele fac contact cu pământul umed.Pășesc cu greutate înainte,încercând să ajung în fața ușii de la intare.Îmi caut cheile,pipăind buzunarele gecii din piele,și râsuflu ușurat în clipa în care degetele ating metalul rece al cheilor.

     Deschid ușa cu o oarecare reținere,pășind înăuntru.La scurt timp mă lovește în față un parfum extreme de cunoscut,ce mă duce cu gândul la familie.Stomacul mi se strange într-un ghem,provocându-mi o senzație de greață și un gust amar pe limbă.Îmi duc automat palmele în jurul pântecului,încercând să reprim senzația ciudată ce mă cuprinde.Mă încrunt ușor,privind în jur spre ceva care să mă facă să nu mă mai simt atât de neputincios,atât de slab.

     Strâng cu putere mâinile în jurul cârjei,încercând să-mi mențin echilibrul.Înaintez greoi prin sufragerie,plimbându-mi ochii pe pereții lipsiți de tablouri.Imediat privirea îmi cade asupra valizei pe care am abandonat-o acum ceva timp,întru-n colț al camerei.N-am renunțat la idea de a pleca din țară.Aștep doar să mă pun pe picioare,apoi voi pleca,fără să mai arunc vreo privire în urmă.

   Mă prăbușesc pe canapea,ațintindu-mi ochii pe tavan.Îi închid pentru o clipă,încercând să-mi reduc la tăcere vocile ce-mi invadează mintea.Îmi duc mâinile la urechi,ca și cum aș vrea să opresc sunetul din jur,însă tot ce fac este să-l intensific tot mai mult.Deschid ochii abia în clipa în care îmi dau seama că soneria de la intrare mă sâcâie pe creier.Mă ridic de pe canapea,icnind înfundat la durerea ce mi se instalează în corp cu fiecare mișcare bruscă pe care o fac.Pășesc cu atenție,șchiopâtând de câteva ori în timp ce încerc să ajung la ușă.O deschid în cele din urmă,iar de partea cealaltă o zăresc pe Maddison.Când privirile noastre se întâlnesc,aceasta îmi oferă un zâmbet sincer plin de căldură.

— Bună,Kyan!Ce mai faci?mă întreabă aceasta,trăgându-mă într-o îmbrățișare strânsă.

— Sunt bine, răspund,evitând să o privesc.Intră,te rog,îi spun, dându-mă la o parte pentru ai face loc să treacă pe lângă mine.

— Pe cine crezi că păcălești?mă întreabă aceasta,punând pe masă pungile de cumpărături pe care le-a adus cu ea.

— Serios Madd,sunt bine.N-ai de ce să îți faci griji.Sunt doar puțin oboist.Abia am ajuns acasă de la spital.

    Maddison se apropie de mine,privindu-mă cu atenție.Ochii ei de un albastru intens,îi fixează pe ai mei,pentru câteva secunde,timp în care niciunul dintre noi nu scoate vreun cuvânt.

— Am o idee,zice Maddison,spărgând tăcerea dintre noi.Ce-ar fi dacă ai merge să faci un duș,timp în care eu am să-ți pregătesc ceva de mâncare.

     O privesc întrebător,arcuindu-mi o sprânceană.

— Glumești,spun în încercarea de a o face să se răzgândească.

— Ți se pare că asta fac?mă întreabă,oferindu-mi un zâmbet ștrengăresc.

— Madd,nu e...

— Ssst,mă întrerupe aceasta,punându-mi palma peste gură.Du-te și fă un duș.Puți!

     O privesc ca și cum tocmai a spus cel mai firesc lucru din lume.Mă încrunt ușor,însă aceasta mă prinde de brațe,răsucindu-mă pe călcâie.Icnesc în clipa în care o durere ascuțită îmi traversează zona șoldurilor,făcând-o pe Maddison să se oprească în loc.

— Hei,am suferit un accident.Ia-o mai ușor!

     Drept răspuns,Madd se ridică pe vârfuri,îndreptându-și buzele spre obrazul meu.Nu apuc să mă feresc,pentru că imediat mă trage într-o îmbrățișare strânsă.

— Asta pentru ce a fost ?o întreb când în sfârșit mă slăbește din strânsoare.

— A fost în loc de "Iartă-mă!".Uneori, cuvintele valorează mai mult decât faptele.Ține minte asta.

     O privesc,fără să mai spun ceva,pentru că de fiecare dată,fata asta are câte ceva de spus în așa fel încât să nu mai am dreptul la replică.O mângâi amical pe umăr,răsucindu-mă pe călcâie.Când ajung în cele din urmă în fața ușii apăs pe clanța rece,pășind înăuntru.Răcoarea încăperii îmi ajunge până la oase,făcându-mă să tremur ușor.Mă sprijin de marginea chiuvetei,pentru o mai mare stabiliate,așezându-mi cârja de perete.La scurt timp,aceasta cade pe suprafața gresiei,provocând un zgomot puternic în întreaga încăpere.Înjur printre dinți,încercând să mă aplec după ea,însă tot ce fac este să icnesc din cauza durerii ce se instalează imediat ce fac vreo mișcare bruscă.După vreo câteva minute bune,reușesc să-mi recuperez cârja și să mă sprijin în ea.Imediat ce-mi ridic privirea din pământ,ochii fac contact cu reflexia mea din oglindă.Mă analizez pentru câteva secunde,plimbându-mi ochii peste chipul obosit.Fața îmi e acoperită de umflături și cicatrici,ce pe alocuri capătă nuanțe de roșu și violet.Atenția îmi cade asupra bandajului,care acoperă o mare parte din tâmplă.Duc mâna la zona respectivă,simțind cum pulsează sub atingerile mele.Bandajul pătat cu betadină și sânge se întinde până la ochi,făcând ca fața mea să pară distorsionată.Apăs ușor cu degetele peste bandaj,provocându-mi în corp o durere ascuțită,aproape insuportabilă.Toată durerea nu face altceva decât să-mi aducă aminte în fiecare secundă de accidentul în care aș fi putut să-mi pierd viața.Și poate că așa era mai bine.Poate că acum n-ar mai trebui să mă confrunt cu toată durerea asta,cu toată frustarea și dezamăgirea pe care le simt,o dată cu trecerea timpului.

     Îmi înfig cu putere degetele în marginea rece a chiuvetei,până ce culoarea acestora devine albă.Mă privesc cu furie și dezgust,încruntându-mă până când simt o durere puternică în zona ochilor.Ridic privirea din pământ,privindu-mă prin reflexia oglinzii:nu mă mai recunsoc.

     Furia care mi-a acapartat întreg corpul,îmi înnegrește acum privirea,făcându-mă să-mi pierd și ultima fărâmă de rațiune pe care o mai am.Fără să mai stau prea mul pe gânduri,îmi năpustesc pumnul asupra oglinzii din fața mea,aceasta spărgându-se imediat sub greutatea loviturii.Bucățile de sticlă,pătate pe alocuri cu sânge se împrăștie în toată încăperea,urmate de un zgomot înfundat de sticlă spartă.

     Privesc în jur,puțin confuz,admirându-mi propria operă.Îmi trec nervos o mână prin păr,în încercarea eșuată de a-l aranja cât de cât,însă nu fac altceva decât să-l murdăresc cu lichidul roșu ce îmi curge din rănile proaspăt făcute.

— Kyan?Ești bine?se aude vocea lui Maddison,de cealaltă parte a ușii.

— Mda,sunt în regulă,răspund cu jumătate de gură.

— Ești sigur,insistă ea dând buzna în baie.

— Hei,tu chiar nu ști să bați la ușă?întreb de-a dreptul iritat.Dacă eram dezbrăcat?

     Maddison mă privește serioasă,fără să schițeze vreun zâmbet.Își plimbă privirea când la mine,când la oglinda spartă.Când ochii săi îi întâlnesc pe ai mei,îmi rotesc capul într-o altă direcție,evitând să o privesc.

— Ce s-a întâmplat aici,Kyan?

— Nimic,răspund continuând să-mi fixez privirea într-un alt punct.

— Nimic,pe naiba,Kyan!Ce-s cu cioburile astea pe jos,și de ce...

     Se oprește brusc,ochii săi făcând contact cu mâna mea rănită.Mă privește,încruntăndu-se ușor.

— De ce te-ai rănit?continuă aceasta.

      Îmi cobor privirea sprea ea,ochii mei întâlnindu-se cu ai săi.Nu pot citi nimic în ei,motiv pentru care aleg să nu-i răspund la întrebare.În fond nici nu știu ce i-aș putea spune.

— Kyan! o aud din nou,strigându-mă,de data aceasta pe un ton mai blând.Ce s-a întâmplat?

      Inspir și expir,evitând să o privesc în ochi.Pufăi zgomotos pe nas,fixându-mi privirea într-un punct de pe podea.

— Am fost nervos și am lovit oglinda.Atâta tot.Oricum nu e mare lucru.

      Maddison mă privește uimită,făcând ochii cât cepele.Deschide gura ca să zică ceva,însă o închide imediat la loc.

— Mergi în sufragerie.Am să vin și eu după ce caut câteva pansamente,îmi spune aceasta pe un ton precaut.

— Sunt în dulap,spun pe un ton spașit.

     Mă întorc în sufragerie,așeându-mă pe canapea.Camera se cufundă în linște,timp în care îmi privesc rana proaspăt făcută.Sângele începe să se usuce în jurul acesteia,însă durerea pare că nu vrea să se potolească.Deschid și închid pumnul,încercând să-mi dezomrțesc zona ce începe să se inflameze.Durerea pe care mi-o provoacă mișcarea degetelor,mă face să icnesc scurt.

     La puțin timp,Maddison se întoarce cu brațul plin de pansamente și dezinfectant pentru răni.Se așează tăcută lângă mine,luându-mi cu grijă mâna rănită într-a sa.

— Când te vei opri din a te mai răni.Kyan?

     Nu-i răspund, pentru că nici eu nu știu de ce fac toate astea.

— Violența nu e o modalitate de a te descărca de problemele vieții.Când o să înțelegi asta?mă întreabă ea din nou.

— Dacă ai ști cât de mult mă doare faptul că de jumătate de an părinții m-au dat naibii,n-ai mai pune atâtea întrebări.

— Kyan...te înțeleg,într-o oarecare măsură...

— Ba nu mă înțelegi,Madd.Pentru că dacă ai face-o,nu ai mai încerca să cauți răspunsuri la întrebările care n-au răspuns.Sunt lucruri care puri și simplu se întâmplă,fără ca eu să pot face ceva.

     Maddison se oprește brusc,căutându-mi privirea.Ochii ni se întâlnesc pentru câteva clipe,putând astfel să- i văd mila cu cu care mă privește.

— Nu te uita așa la mine,spun,încercând să o tachinez.

—Așa, cum?

— Cu milă.Pentru că n-o merit.

     Între noi se lasă din nou tăcerea,timp în care Maddison îmi aplică o cremă pentru vindecarea mai rapidă a rănilor,masând ușor de-asupra zonei deja imflamate.

— Greșești,Kyan,spune aceasta spărgând tăcerea dintre noi.Oamenii nu merită să fie tratați cu răutate,pentru că altfel nu au posibilitatea să vadă cât de frumoși și buni pot fi.

     O privesc sceptic,arcuindu-mi o sprânceană.

— Nu prea are noimă ceea ce spui.

— Ba da are.Ceea ce vreau să îți spun e că oamenii răi au și ei o părticică de bunătate în sufletul lor.Doar că nu o dezvăluie tot timpul,pentru că au fost obișnuiți ca cei din jur să-i trateze diferit.Cred că oricine merită o a doua șansă.Până și tu meriți să-ți acorzi o a doua șansă.

— Merit pe naiba.Nu merit nimic,Madd.Eventual merit să mor.

— Nu spune asta,Kyan.Ești un om puternic.Încearcă să vezi și partea bună a lucrurilor.Nu știu de cât timp nu te-am mai văzut zâmbind sincer,bucurându-te de viață.

— Ce motive să am pentru a fi fericit?o întreb sceptic.

— Nu exsistă motive pentru a fi fericit,dragul meu.Nu căuta fericirea acolo unde n-ai s-o găsești vreodată.Nu căuta să fi fericit într-un loc în care cu siguranță nu vei fi.

— Prostii,Madd.Fericirea nu exsită.E un mincinos acela care-ți spune că fericirea o găsești pe toate gardurile.

— Kyan...

— Ce mai e acum?o întreb exasperat.

— N-am vrut să te fac să te simți prost...eu doar am încercat să te ajut.

— E în regulă.Oricum ai făcut destule pentru mine.

— Doar ști că tot ce am făcut a fost pentru că țin foarte mult la tine.

     Adevărul e că Maddison a fost alături de mine în clipele cele mai grele din viața mea.A fost cu mine în străinătate,la analize,la spitale.Nu cred că pot exprima în cuvinte recunoștința pe care i-o port.

     Maddison își sprijină capul de umărul meu,căutându-mi privirea.Schițez un zâmbet strâmb,care o face și pe ea să zâmbească.

     Îmi petrec o mână peste umărul ei,trăgând-o mai aproape de pieptul meu.Stăm în tăcere în această poziție,dorindu-mi ca aceste clipe să devină o eterniate,și ca timpul să se oprească în loc pentru câteva minute,doar ca să nu mai simt toată durerea ce-mi macină sufletul,bucățică cu bucățică.