Kyan

Acasă. Când am auzit cuvântul acesta ieșind de pe buzele ei, am simțit că sunt în culmea fericirii. Tocmai ea, dintre toate femeile lumii a dat un sens acestui cuvânt, un sens despre care până acum ceva timp n-am știut nimic. Dar de azi, ea a dat o altă definiție acestui cuvânt.

Pentru mine acasă, înseamnă ea. Înseamnă familie, fericire. Acasă e locul unde mă întorc de fiecare dată când nu-mi găsesc liniștea. Acasă e acolo unde e și Ayla. Pentru că dacă n-ar fi ea, n-aș avea niciun motiv să mă-ntorc ori de câte ori mă simt incomplet.

Acasă e acolo unde sunt și sufletele noastre. Locul unde întâlnim fericirea și bucuria de a fi mereu împreună. Acasă mereu va purta numele ei.

În zilele ce au trecut, ea a fost mereu alături de mine, cu toate că nu voiam să văd pe nimeni. Nu voiam să fiu consolat de nimeni, nu voiam să vorbesc și cu atât mai mult să zâmbesc ca să par bine în fața tuturor. Nu eram bine, și nici nu mă chinuiam să fiu, dar cumva Ayla are dreptate. Trebuie să merg mai departe pentru că viața nu stă în loc pentru mine, sau pentru oricare altul care și-a pierdut părinții.

Ayla a parcat mașina destul de aproape de intrarea în cimitir, așa că nu suntem nevoiți să mergem prea mult pe jos. Și așa mi-e foarte cald, și nici nu mă simt prea bine. În ultimele zile mi-am cam neglijat tratamentul împotriva leucemiei, și se pare că asta nu mă ajută prea mult.

Gândindu-mă acum la boala mea, îmi dau seama că atunci când Ayla va afla despre ea nu va fi prea încântată. Mă gândesc serios să-i spun despre cancer, dar încă nu s-a ivit ocazia perfecta pentru a o face. Mi-e greu să fac asta când știu că toate astea i-ar putea frânge inima și ar face-o să sufere.

- La ce te gândești? Mă întreabă Ayla când ieșim de pe aleea cimitirului.

- N-are importanță, spun și evit să o privesc.

Poate chiar nu e cea mai bună idee să-i spun despre leucemie. Cel puțin nu acum.

- Tot ce vreau e să mă odihnesc puțin. Sunt epuizat din toate punctele de vedere.

- Păi cred că aș putea să pregătesc o supă, iar apoi poți să dormi cât dorești. Dar cred că ar trebui să ne oprim la un supermarket înainte. Nu am toate ingredientele pentru supă.

- E o alimentară chiar în josul străzii, spun privind fix la drum. Am putea să ne oprim acolo. Sigur găsești tot ce-ți trebuie.

Petrecem tot drumul în liniște, pentru că se pare că în ultimul timp tăcerea pare să fie singurul mod prin care comunicăm. Nu mă plâng, dar nici nu-mi place. Mă simt vinovat pentru tăcerea asta, dar și pentru că am ignorat-o în ultimele trei zile. Și în ciuda a toate e aici cu mine, și mă tratează ca și cum eu aș fi fost prezent în tot acest timp, cu toate că n-am simțit asta.

- Te-ai mai gândit la ideea de a te muta cu mine?

Ayla îmi aruncă o privire speriată atunci când îi pun întrebarea asta. Nu vreau să o presez sau să o fac să nu se simtă în largul ei cu mine.

- Ba da, Kyan, m-am gândit la asta, de câteva ori. Voiam să-ți vorbesc la un moment dat, dar am așteptat ca lucrurile să se liniștească puțin.

- Și? întreb tot mai curios, simțind cum mi se urcă inima în mijlocul gâtului.

- De ceva timp sunt mutată la tine, Kyan, spune Ayla surâzând. E o chestiune de timp până când o să-mi aduc și celelalte lucruri la tine.

De asta am avut nevoie. Vorbele ei mi-au schimbat complet ziua. Chiar dacă n-am s-o spun niciodată cu voce tare, știu cu siguranță că Ayla mi-a schimbat viața, și că încă continuă să o facă.

De-a lungul timpului învățăm că în viață întâlnim fel de fel de oameni, care vin și pleacă, și că de cele mai multe ori depinde de noi dacă știm sau nu să-i păstrăm alături pentru toată viața.

Dar știu un singur lucru. Că Ayla e acum în viața mea, și că voi face orice îmi stă în puțină să o păstrez lângă mine. Pentru că vocea ei e singura melodie pe care vreau s-o aud de acum înainte. Pentru că alături de ea vreau să mă trezesc în fiecare dimineață. Și pentru că acele clipe în care o țin în brațe, reprezintă toate acele momente în care vreau să lupt pentru noi și sănătatea mea.

- O să opresc aici, se aude vocea ei, la scurt timp. Iau tot ce-mi trebuie și mă întorc.

- Nu te grăbi. Mă găsești tot aici când te vei întoarce.

N-am motive să o mai părăsesc, și ea pare să-și dea seama de replica mea, pentru că îmi zâmbește recunoscătoare. Am menționat oare până acum despre zâmbetul ei? Ei bine, Ayla are un zâmbet minunat. Acel zâmbet de care mă îndrăgostesc ori de câte ori o privesc. Și-mi place a naibii de tare să o fac să zâmbească!

De fiecare dată când mă gândesc la ea, îmi dau seama că niciodată nu e suficient. Că indiferent de câte ori o am lângă mine, îmi doresc mereu mai mult. Și cu toate că n-am discutat niciodată despre un viitor împreună, asta nu înseamnă că nu m-am gândit vreodată la asta. Adesea o fac, și mă trezesc zâmbind, pentru că știu că indiferent ce ne-ar aduce ziua de mâine, pe noi ne va găsi mereu unul în brațele celuilalt.

O ușoară bătaie în geamul din dreapta mă face să tresar, și să-mi îndrept privirea spre sursa zgomotului. Răsuflu ușurat atunci când îmi dau seama că persona care bate în geam cu atâta insistență, e de fapt Ayla. Cobor geamul, în timp ce aceasta se chinuie să țină în mâini două pungi pline cu alimente.

- Dă-mi voie să te ajut, spun și sunt pe cale să deschid portiera mașinii.

- Nu-i nevoie, mă repezește ea. Vreau doar să deschizi portbagajul ca să pot pune astea în spate.

Fac întocmai cum mi-a spus, și zece minute mai târziu, Ayla parchează mașina în fața casei. În fața casei noastre.

Preț de câteva minute după ce Ayla parchează mașina, niciunul dintre noi nu spune nimic. Sunt atât de multe de spus, și cu toate astea tăcerea e singurul lucru dintre noi. Să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine? Sau pentru că ne mutăm împreună? Sau poate ar trebui să tac?

- Ești obosit? vine în cele din urmă întrebarea Aylei.

- Puțin, recunosc eu.

- Dacă vrei să dormi, atunci o să pregătesc supa și vom mânca după ce te trezești. E în regulă așa?

- Da, spun și îi zâmbesc recunoscător. Lasă-mă să te ajut cu pungile.

Deschid portbagajul și iau pungile cu cumpărături, în timp ce Ayla se îndreaptă spre ușă ca s-o deschide. Doar că în loc să bage cheia în broască, se apleacă și ridică de pe covorașul din fața ușii ceva ce pare a fi un plic.

- Cred că e pentru tine, îmi spune pe o voce atât de joasă încat de-abia o pot auzi. Nu scrie nimic pe el.

Iau plicul din mâna ei, și-l întorc pe toate părțile. Într-adevăr, nu scrie nimic pe el, și acest lucru îmi crește curiozitatea ce s-a instalat în mine.

- Merg să mă odihnesc, spun după ce las cumpărăturile pe blatul de bucătărie. Poți să vii să mă trezești atunci când e gata masa.

O iau în brațe, sărutând-o pe creștet. Brațele sale micuțe se încolăcesc în jurul taliei mele, și în clipa în care își așează liniștită capul pe locul unde inima îmi bate, simt cum mă cuprinde toată liniștea din lume. Cum parcă toate furtunile din interiorul meu se calmează dintr-o dată.

- Vei fi bine? mă întreabă mai mult speriată, decât curioasă.

- Atâta timp cât ești în brațele mele, totul va fi bine. N-ai de ce să-ți faci griji, Ayla. Amândoi vom fi bine.

Nu sunt sută la sută sigur de toate astea, dar în clipele astea poate că ăsta e sigurul lucru pe care Ayla trebuie să-l audă de la mine.

O dată ce ajung în cameră, închid ușa în urma mea, și-mi scot plicul misterios din buzunarul pantalonilor. Îl întorc din nou pe toate părțile, încercând să caut vreun nume sau orice altceva care să mă ajute să-mi dau seama de persoana care mi-a trimis scrisoarea, dar nu scrie nimic pe suprafața șifonată a plicului.

Așa că îl deschid, și scot hârtia din el, admirând la început scrisul caligrafic așternut acolo. Apoi încremenesc. O singură persoană din lumea asta are scrisul ăsta: mama. Dar cum a ajuns scrisoarea asta la mine?

Nu-mi dau răgaz să răspund la întrebare pentru că la scurt timp încep sa citesc ceea ce mama a scris pe hârtie:

Dragul meu, Kyan,

Nu-ți scriu toate astea ca să te întristez, sau ca să te fac să te simți vinovat pentru plecarea mea. Ea pur și simplu s-a întâmplat, iar la un moment dat, sunt sigură că vei reuși să treci peste și să mergi mai departe. Eu asta îmi doresc.

Nu te învinui pentru pierderea mea, te rog. Voi fi bine acolo unde voi ajunge, și sper că așa vei fi și tu. Te-am privit în ultimele mele clipe din viață, și mi-a fost îndeajuns. Știu că vei fi un om bun și frumos, așa cum te-am crescut eu. Și mai știu că nu mă vei dezamăgi. Am văzut asta în ochii tăi.

Cât despre fata de care mi-ai povestit, sunt sigură că o iubești și că între voi e ceva serios. Singurul meu regret va fi însă că n-am să pot să te văd la altar alături de ea. Dar sunt sigură că într-o bună zi vei face și acest pas. Și că de asemenea vei fi un soț și un tată minunat. Însă, până atunci, te rog să ai grijă de ea și să n-o dezamăgești. Să o iubești așa cum numai tu ști să o faci. Să știe că tu ești singura persoană în brațele căreia se întoarce de fiecare dată când a avut o zi mai proastă.

Nu fi ca tatăl tău, Kyan. El nu m-a iubit niciodată. Pentru el afacerile au fost mult mai importante decât familia.

Dar azi nu e vorba despre el, ci despre tine, dragul meu. Să rămâi același om bun și frumos ca înainte, și să nu lași pe nimeni să-ți dicteze viața. Știu că așa vei face, pentru că ești un om mult prea bun pentru a face rău cuiva.

Te rog să nu uiți că voi fi mereu alături de tine, chiar dacă nu fizic, ci numai sufletește. Poartă-mă în sufletul tău, și nu uita să fi fericit. Nu merită să verși lacrimi pentru nimeni.

Am să te iubesc mereu.
Cu drag,
Mama

Am recitit rândurile scrise de mama până am adormit. Nici nu-mi amintesc când am făcut-o, dar atunci când mă trezesc afară e deja întuneric. Scrisoarea e tot în mâinile mele atunci când deschid ochii, dar nu sunt singurul care are privirea ațintită asupra foilor mototolite din fața mea. Ayla, stă în genunchi în fața patului, dar nu scoate niciun sunet, și nici eu nu știu ce să-i spun. Mă ridic însă în capul oaselor, uitându-mă în continuare la ea. Nu reușesc să citesc nimic în ochii săi, cu toate că aș vrea.

- E de la mama, spun mai mult în șoaptă.

- Ești bine?

Dau din cap în loc de răspuns, pentru că dacă ar fi să spun ceva acum, mi-aș trăda emoția din glas. Nu vreau ca Ayla să mă vadă și mai vulnerabil decât am fost în ultimele zile. Vreau să fiu puternic pentru ea, pentru noi, și pentru ceea ce ne așteaptă.

- E gata masa, dacă vrei să cobori.

- Am ceva de rezolvat. Ne vedem jos în zece minute, spun și o sărut pe frunte.

- Sigur ești bine? Mă îngrijorezi, Kyan.

- Ți-am spus și mai devreme, sunt bine. Doar vreau să rezolv câte ceva și vin să mâncăm. Nu-ți face griji pentru mine. Atâta timp cât te văd aici, voi fi bine.

Și așa este. N-am să pot fi niciodată bine, dacă ea nu e aici. O vreau lângă mine mai mult decât orice, iar faptul că mi-e alături, înseamnă enorm. Chiar dacă n-o spun prea des, o iubesc a naibii de mult. Știu sigur că viața mea fără ea ar fi un nimic, că tot ce-aș face, sau pe unde aș merge ar fi în zadar, dacă n-o am pe ea lângă mine ca să mă țină de mână, să-mi mențină echilibrul. Să fie forța de care am nevoie pentru a merge mai departe.

Printre toate persoanele pe care le-am întâlnit azi la înmormântare, a fost și un fost avocat al tatălui meu, care lucrase în firma sa de vreo douăzeci de ani. Nu știu de ce l-au dat afară, dar omul pare că știe anumite treburi despre firma aia, iar acum că a murit mama, nimeni nu mă poate împiedica să fac puțină lumină în zona asta. Tata trebuie să plătească cumva pentru toată suferința pe care mi-a provocat-o în ultimul timp. Iar dacă și James va intra în ecuația asta, am să fiu mai mult decât bucuros.

Fără să stau prea mult pe gânduri caut în buzunarul pantalonilor cartea de vizită pe care avocatul mi-a dat-o, și sun cu speranța că nu-l deranjez la ora asta. Omul îmi răspunde încă de la primula pel, și deja pot simți cum o parte din ceea ce-mi doresc, devine realitate.

- Kyan Magnuson, sunt, spun imediat ce aud vocea plăcută a avocatului Thomas Philips.

- Bună seara, domnule. Vă pot ajuta cu ceva?

- De fapt, domnule Philips, da, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Mi-ați menționat azi despre niște acte care m-ar ajuta să-i închid pe tata și unchiul meu, și sunt mai mult decât de acord să discutăm despre toate astea. Vreau să facem tot ce ne stă în putință pentru ca acești doi oameni să plătească cu vârf și îndesat pentru tot ce mi-au făcut mie și tuturor celor dragi mie.

- Înțeleg, spune avocatul pe o voce calmă. Ce-ar fi să discutăm despre toate astea într-o viitoare întâlnire? Până atunci, am să vă pun la dispoziție toate documentele de care avem nevoie în instanță. Eu voi fi cel care vă va reprezenta în acest proces. Tatăl dumneavoastră îmi datorează mii de euro, iar faptul că pot să-l fac să-mi dea acei bani înapoi, mă bucură nespus. Nu vă faceți griji, domnule, treaba asta se va rezolva în cel mai scurt timp. N-am pierdut niciun proces de când lucrez ca avocat particular, și vă asigur că nici acest caz nu va fi o problemă pentru mine.

- Mă bucur să aud asta, domnule avocat. Atunci rămâne așa cum am discutat, spun zâmbind.

- În regulă, atunci, domnule Magnuson. Am să vă trimit în cel mai scurt timp adresa și ora la care ne vom vedea, iar mâine dimineață până la ora zece veți avea toate dovezile prin e-mail.

- Perfect, domnule Philips. Mă bucur că mă puteți ajuta. Nici nu știți cât de recunoscător pot să vă fiu.

- Pentru puțin. Tatăl dumneavoastră mi-a făcut mult rău la vremea sa, așa că acum a venit timpul să dejucăm cărțile.

Zâmbesc fericit. Totul merge așa cum am plănuit. Dacă reușesc să-i bag pe tata și James la închisoare, atunci viața mea alături de femeia pe care o iubesc, va fi minunată. Asta merităm amândoi.

Dar înainte de asta, aș vrea s-o scot pe Ayla undeva în oraș, să fim doar noi doi pentru prima dată, fără să ne deranjeze cineva. O seară fără James sau tata. Fără boala mea, sau planuri pentru un viitor incert. O seară doar pentru noi doi.

Cobor la cină mult mai optimist decât atunci când m-am trezit, dar decid să nu-i spun nimic. Lucrurile astea ar putea-o îngrijora, iar în momentele astea nu e cazul să-și facă griji pentru mine. Sunt bine. Aș putea spune că moartea mamei și scrisoarea de la ea, m-au ajutat să devin mai puternic, și să realizez că am lângă mine o persoană pentru care merită să lupt și să risc totul.

- N-am observant când ai venit. Ți-e foame? Vrei să-ți pun supa?

- Sigur. Miroase demențial, recunosc, în timp ce mă apropii de oala aburindă de pe aragaz. Ce-ai gătit aici?

- Supă de pui, preferata ta.

- Ești genială, spun și o sărut pe obraz. Zău așa, Ayla.

- Genială atunci când gătesc supă de pui? Mă întreabă râzând.

- Nu. Genială ai fost încă din prima zi. Supa asta e doar bonus.

În timp ce Ayla pune supă și pentru ea, îi scriu un mesaj lui Damien pentru că am nevoie de un restaurant elegant unde s-o scot pe Ayla. Prietenul meu îmi răspunde printr-un emoji cu față care râde cu lacrimi.

- De ce râzi? Mă întreabă Ayla amuzată de reacțiile mele la schimbul de mesaje pe care-l am cu Damien.

- Era Damien, care face mișto de mine ca deobicei. Obișnuiește-te cu el așa, scumpo.

Două minute mai târziu, prietenul meu îmi trimite niște fotografii cu un local aflat pe malul unui lac, a cărui vedere este de-a dreptul superbă, și în plus locația se află chiar în oraș. Și sunt sigur că și Aylei îi va plăcea. E doar o chestiune de timp până când îi voi pune întrebarea ce-mi stă pe buze de câteva zile.

În timpul mesei primesc un mesaj și de la avoctul Philips, și din nou încep să mă gândesc la ceea ce se va întâmpla cu noi în viitor. Pentru că aici nu este vorba numai despre mine și familia mea, sau de a-i face pe tatăl și unchiul meu să plătească pentru ce mi-au făcut. În această ecuație intră și Ayla, și siguranța unui viitor alături de ea.

N-am să permit să ni se întâmple nimic, și cu atât mai mult ca acest proces să o afecteze și pe ea. Nu vreau s-o implic în toate astea. Dar la un moment dat va trebui să afle despre asta, și nu din presă sau de oriunde alt undeva, ci de la mine. Pentru că numai eu știu adevăratul motiv pentru care fac asta, și numai ea e singura care va putea să-mi fie alături în perioada ce urmează.

După cină mă ofer să fac curățenie în bucătărie și să pun vasele în mașina de spălat vase, timp în care îl sun pe Damien în legătură cu acel local de care m-am îndrăgostit încă de când am văzut prima fotografie cu acesta. Prietenul meu îmi răspunde de la primul apel, și mă rog să nu fie cu vreo tipă în clipa asta, iar eu să sun inopinat.

Din fericire, Damien e singur, așa că putem discuta în voie despre seara pe care vreau s-o pregătesc pentru Ayla.

- Deci, ți-a plăcut localul ca să înțeleg?

- Da, mărturisesc eu. E un loc cu adevărat superb.

- Ai făcut rezervarea?

- Încă nu. Ayla a fost mereu prin preajmă, așa că n-am putut. O să sun mâine de dimineață.

- Amice, întreabă prietenul meu pe un ton foarte sceptic, ai de gând să duci relația asta cu Ayla mai departe? La nivelul următor, mă refer, dacă știi ce zic...

- Adică? Întreb la rându-mi confuz.

- Adică, știi tu, să faceți dragoste. Nu pot să cred că te întreb asta. Cândva erai mai stăpân pe tine când venea vorba de treburile astea.

- Cândva nu aveam o tipă ca Ayla în viața mea, Damien. Dar, sigur că vreau să se întâmple asta la un moment dat, doar că nu vreau s-o presez în vreun fel. N-am discutat în amănunt despre asta, dar nu pun presiune pe ea, și ea știe asta.

- Ați putea încerca, continuă Damien.

- Știu, dar nu e atât de simplu pe cât pare. Cel puțin nu pentru ea. Și, în plus, nu vreau ca asta să se întâmple dacă nu suntem amândoi de acord cu lucrul ăsta.

- Vrei să fie special, te-ar completa maică-mea.

- Tu faci mișto de mine cumva? Întreb fără să-mi pot ascunde zâmbetul de pe față.

- Chiar deloc, îmi răspunde prietenul meu râzând de la celălat capăt al firului.

- Chiar deloc, îmi răspunde prietenul meu râzând de la celălat capăt al firului.

- Mda, sigur. Lasă că o să vezi tu atunci când vei fi îndrăgostit de tipa aia care te va face să te simți acasă doar privind-o în ochi.

- Nicio șansă, amice, și știi și tu de ce.

- Niciodată să nu spui niciodată, Damien. Și eu am fost cândva în starea aceea de negare, dar știi cum se spune? Iubirea îți pătrunde până și în cele mai întunecate locuri din suflet, făcând lumină pe acolo.

- Rahaturi! Exclamă Damien nemulțumit.

- Mai discutăm noi, amice! Spun și râd la rândul meu, pentru a mai destinde atmosfera tensionată dintre noi.

- Seară faină să ai, Ky. Mai vorbim. Scrie-mi dacă ai rezolvat ceva cu restaurantul. Chiar sunt curios. Salutări Aylei.

- Noapte bună, Damien. Îi transimit și ei, adaug și închid apelul în cele din urmă.

În seara asta e prima dată după trei zile când îmi aduc aminte că sunt bolnav, și că am de respectat un tratament medical, pe care l-am neglijat în ultimul timp. Scot cutiile de la locul de unde le-am ascuns de ochii Aylei, și iau pastilele pentru seară. Fac asta deja de un an și jumătate aproape, și deja mi se pare un lucru firesc. Poate că deja m-am obișnuit să trăiesc cu boala asta. Chiar dacă uneori nu sunt pe deplin convins că voi ajunge să trăiesc alături de Ayla și de acum înainte, măcar încerc să nu mă mai gândesc la asta în fiecare zi.

Cam de când am cunoscut-o pe Ayla, gândul la moarte nu mă mai bântuie atât de des. Dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc la asta de fiecare dată când pun mâna pe medicamente sau atunci când merg la medic pentru controlul lunar. Ideea că Ayla va afla despre cât de avansată e boala mea, îmi face părul să se ridice pe ceafă. Relația noastră nu merită un astfel de final.

Fără să fiu conștient pe acțiunile mele, mă surprind strângând cu putere cutia cu pilulele pe care le-am luat mai devreme. O strâng în pumn atât de tare, încât mă doare deja încheietura mâinii, iar vârfurile degetelor mi s-au albit. Nu-mi place să mă gândesc la astfel de lucruri, dar numai ideea că într-o zi toate astea s-ar putea adeveri, îmi face stomacul să se strângă într-un ghem extrem de dureros.

În cele din urmă, mă calmez și pun pastilele la locul lor, revenind în dormitor.

Nu mai vreau să mă gândesc la asta acum, deși poate că ăsta ar trebui să fie singurul lucru de care trebuie să-mi fac griji. Dar, nu. De cum pășesc pragul dormitorului nostrum toate grijile și problemele dispar, iar chipul ei îmi apare înaintea ochilor, făcându-mă să zâmbesc. Pentru că indifernt de moment sau problemă, Ayla mă face mereu să zâmbesc. Ăsta e unul dintre motivele pentru care o iubesc atât de mult.

- Damien îți transmite salutări, încep eu, spărgând liniștea din încăpere.

- Și eu lui, îmi răspunde ea simplu.

Iar tăcerea se lasă din nou între noi, și cumva asta nu-mi place. Și se pare că nici Aylei pentru că în loc să vorbească deschide televizorul, butonând de zor telecomanda aceea.

La un moment dat privirile ni se întâlnesc, și ca și cum mi-ar fi citit gândurile, aceasta spune:

- Voiam să ne uităm la un film, dar nu cred că voi găsi nimic la televizor.

- Ai auzit de Netflix? Întreb încercând să fac o glumă, pe care, spre surprinderea mea, Ayla o sesizează.

- Nu trebuie să fii nesimțit, îmi răspunde aceasta, prefăcându-se supărată.

- Eu, nesimțit? Dar cine zice că sunt nesimțit?

- Dar te porți ca unul, Kyan.

- Dar, recunoaște că tot mă iubești, spun și simt cum crește mândria în mine.

- N-am spus asta.

- Dar la asta te-ai gândit. Măcar recunoaște.

- Nu, nu m-am gândit nici la asta, spune Ayla, și pot să văd cum îi încolțește un zâmbet în colțul gurii.

- Îți place să mă chinui?

- Poate... spune aceasta începând să râdă cu poftă.

Doamne ce dor mi-a fost de râsul ei, și de tot ce are legătură cu ea. N-am realizat asta decât abia atunci când am pus piciorul pe pământ strain. Când, de fapt, am fost atât de departe de ea încât, dorul ce se născuse în sufletul meu mă mistuia pe dinăuntru cu fiecare zi ce trecea fără să o văd.

Iar în următoarea secundă mă năpustesc asupra ei și încep să o gâdil pe burtă, provocându-i un râs și mai zgomotos. Îmi place să o văd fericită, mai ales dacă eu sunt motivul fericirii sale.

- Kyan, încetează, te rog. Mă gâdili. Te rog, încetează.

- Dar îmi place, spun și încep și eu să râd.

- Îți place să mă chinui...

- Îmi place să te fac să zâmbești. Ești așa frumoasă când zâmbești, Ayla.

De data asta nu mai râde niciunul dintre noi, însă nu pentru mult timp, pentru că la scurt timp fața ei se luminează de un nou zâmbet, însoțit de roșeața din obraji.

Îmi place să-i fac complimente, pentru că știu că de fiecare dată când le aude, se înroșește. Și e atât de adorabilă când o face!

- Știi, Ayla, încep eu, nemaiavând răbdare să aștept până mâine, de când am început să fim împreună, n-am avut o întâlnire din aceea cum se cuvine.

Expresia feței Aylei se schimbă din amuzament în seriozitate, iar mai apoi în surpriză.

- Asta ar vrea să fie o invitație în oraș?

- Exact, spun mai sigur pe mine ca niciodată. Ayla Evans, vrei să ieși cu mine mâine seară în oraș?

Ochii Aylei strălucesc de bucurie și surpriză. Știu că e de acord prin felul în care mă privește. N-am nevoie de o confirmare din partea ei, pentru că îmbrățișarea din secunda următoare, spune tot ce vreau să știu.

Ne privim pentru câteva clipe, și simt că în astfel de momente, conexiunea dintre noi crește tot mai mult. Și pentru ca totul să fie și mai perfect, în secunda imediat următoare, îmi unesc buzele cu ale sale, simțind cum în interiorul meu tocmai au răsărit mii de stele și au prins viață sute de fluturi.