Kyan

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Adrian Păunescu – Rugă pentru părinți

— Avem planuri pentru weekend-ul ăsta? vine întrebarea Aylei, imediat după micul dejun.

— Nu știu, vrei să facem ceva anume? Am putea ieși la cină, sau să vedem un film pe Netflix și să ne îndopăm cu înghețată și ciocolată.

— Hmmm, nu prea cred. De fapt, aș vrea să mergem la mare, îmi spune afișând acel zâmbet inocent pe care fetele îl folosesc de fiecare dată când vor să obțină ceva.

Ea nu are nevoie să folosească „mutra de cățeluș", pentru că orice dorință ar avea, eu voi fi aici ca să i-o îndeplinesc, iar dacă vrea să mergem în clipa asta la mare, atunci mergem la mare. Nu e nimic mai frumos decât să o văd cum îmi zâmbește și cum se bucură de orice lucru mărunt din viața ei.

— Dorința ta e poruncă pentru mine, domnișoară. Ultima oprire e la mare!

— Doar nu vorbești serios?

— Ce te face să crezi că te mint? N-ai zis mai devreme că vrei să vezi marea?

— Ba da, dar nu m-am gândit că o să vrei să-mi îndeplinești dorința.

— Ți-am promis că voi face tot ce-mi stă în putință ca să te fac fericită. Și hai să începem chiar din acest moment.

— Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, îmi spune Ayla sărindu-mi în brațe și acoperindu-mi obrajii cu pupici. Nu știu cum am să-ți pot mulțumi vreodată pentru tot ce faci pentru mine.

— Doar zâmbește, Ayla. Zâmbetul tău e cel mai frumos cadou, așa că doar zâmbește.

— Chiar mergem la mare?

— Doar dacă vei ieși acum pe ușa asta și mergi să-ți pui câteva haine într-o valiză. Între timp eu o să merg la mine ca să mă pregătesc, și ne vedem într-o jumătate de oră.

Entuziasmul i se citește pe chip, și asta nu mă poate decât bucura. Tot ce vreau e ca ea să fie bine, și nimic mai mult. Am lipsit ceva timp din viața ei, dar asta nu mă va împiedica să nu îmi țin promisiunea pe care mi-am făcut-o în ziua în care am decis să mă întorc la ea. Nici James și nici altcineva n-o va putea lua vreodată de lângă mine. Pentru că locul ei, este și va fi lângă mine. Pentru totdeauna.

După ce Ayla dispare în dormitor, strâng masa și spăl vasele în care am mâncat, iar mai apoi pregătesc câteva sandwich-uri pentru drum. Nu i-am spus încă unde vom merge, dar sunt sigur că indiferent de destinație, ea se va bucura oricum.

— Kyan ? Tu ești?

— Da, spun întorcându-mă spre ea.

— Ce faci? Parcă ziceai că mergi la tine să te pregătești. Faci sandwich-uri? mă întreabă apropiindu-se de masă și băgând degetul în borcanul cu unt de arahide.

— Va fi un drum destul de lung, și nu vreau să rămânem fără mâncare. Mai ales tu, completez, în timp ce pun al doilea sandwich în caserolă.

Jovialitatea Aylei mă face să zâmbesc. Nici nu știu cum a fost în ultimele luni, dar parcă acum nu prea mai contează atâta timp cât e aici cu mine. Și zâmbește.

— Ți-a spus cineva vreodată cât de frumoasă ești când zâmbești?

— N-am mai auzit asta de mult, recunoaște ea.

— Ar trebui s-o auzi mai des, pentru că atunci când spun că ești frumoasă nu glumesc. Mă simt chiar foarte norocos să fac parte din viața ta, și prin oricâte încercări vom trece, vreau să știi că le vom face față împreună. Vreau să ajungem la ziua aceea în care vom putea spune cu zâmbetul pe buze că am trecut prin toate, și că acum vom putea fi fericiți. Nu vreau decât să fiu fericit cu tine, Ayla, spun și las cuțitul din mână și o trag mai aproape de mine, astfel încât să-i pot simți parfumul de vanilie de care mi-a fost atât de dor.

— Încă nu-mi vine să cred că ești aici, Kyan. După toate lunile astea în care m-am gândit la tine și la tot ce ți se putea întâmpla, ești aici, și ești sănătos. Și nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.

— Ayla... încep, vrând să-i spun despre cancer.

— Da, Kyan.

— Nimic, spun schițând un zâmbet. Nu-i nimic.

Eram pe punctul de-ai spune despre boală, dar ceva din mine m-a împiedicat și de această dată. Numai eu știu de câte ori am vrut să-i spun, și n-am făcut-o. Pur și simplu ideea de-a o vedea suferind, e ultimul lucru pe care l-aș putea suporta acum. Sunt sigur că vom suferi amândoi la un moment dat, când se va afla totul, dar poate atunci voi fi pregătit pentru orice.

Sau poate că nu.

— Gata bagajul?

— Da, îmi răspunde ea simplu.

— Nu cred. Sunt surprins.

— De ce?

— Pentru că ești femeie, și orice femeie își ia cu ea într-o vacanță cel puțin două valize cu haine, fie că stă și numai pentru trei zile.

Ayla mă privește amuzată, dar știe și ea că am dreptate. Am văzut asta de o grămadă de ori la Maddison. Când mergeam cu ea și cu Damien undeva, pentru câteva zile, își lua cu ea haine pe care nu le purta deloc. Și mă amuza să o văd așa.

— Dar eu nu sunt „orice femeie", îmi răspunde citându-mă.

— Da, aici ai dreptate. Nu ești orice fată.

— Sunt fata ta, așa ziceai cândva.

— Și nu s-a schimbat nimic de atunci.

— Nu?

— Nu, răspund, încercând să-mi ascund zâmbetul de pe chip.

— Ok.

— Ayla, trebuie să te oprești din a mai face asta.

— Ce?

— Să spui lucruri care mă fac să te sărut.

— Atunci, sărută-mă, Kyan.

Nu-mi dau seama când s-a întâmplat asta, dar știu că în următoarea clipă gura mea a întâlnit-o pe a sa, iar fluturii din stomac, pe care îi credeam morți de mult, s-au trezit acum la viață. Ayla îmi răspunde la sărut, la început mai timid, iar mai apoi mă ia cu asalt, fără să-mi permită să respir. Mi-a fost dor de asta. De gustul buzelor sale, de mirosul specific ei. De ea. Senzația e pur și simplu înnebunitoare, și dacă ar fi să pot descrie acum ceea ce tocmai s-a întâmplat, aș spune că în urmă cu câteva minute, m-am desprins de la pământ și mi-am permis să fiu eu însumi. Să fim noi doi.

— Ar fi mai bine să plecăm, dacă vrem să ajungem acolo înainte de apus. Acolo unde vom merge, spun și bag în rucsac două sticle cu apă și caserola cu mâncare, apusul și răsăritul sunt cele mai frumose clipe atunci când te afli în acel loc.

Când mă asigur că totul e gata, ieșim din casă, nu înainte de a mai arunca o privire în urmă, ca să ne asigurăm că nu uităm ceva acasă. Totul pare să fie în regulă, așa că nu ne rămâne altceva de făcut decât să trecem pe la mine și să-mi arunc și eu câteva haine într-un rucsac, iar apoi vom fi cu adevărat gata de plecare.

Locuința mea e la cincisprezece minute distanță de garsoniera Aylei, și cum traficul nu e foarte aglomerat la acest moment, aș putea spune că am ajuns la mine mai repede decât aș fi crezut.

Încă de când am plecat de la Ayla, între noi s-a așternut o tăcere apăsătoare. Aș vrea să știu la ce se gândește Ayla în clipa asta, și de ce are privirea îi este ațintită pe geam. Vreau să știu tot ce o doare, și dacă pot să-i fac durerea mai ușor de suportat. Vreau să-i fiu alături, așa cum și ea mi-a fost mie, și să împărțim suferința la doi.

— Hei, spun, apropiindu-mă de ea, ce s-a întâmplat?

— Doar mă gândeam, Kyan, dar sunt ok, n-ai de ce să-ți faci griji.

— Și la ce anume se gândea frumoasa mea cu părul roșcat?

— Mă gândeam la anumite lucruri legate de trecutul meu. Nu știi multe despre mine, Kyan, dar cred că ar trebui să le auzi cândva.

— Nu-i nevoie să-mi spui nimic, dacă nu vrei. Doar știi că deja te-am acceptat în viața mea, indiferent de trecutul tău.

— Nu-i vorba neapărat despre asta, dar uneori, am nevoie să mă descarc în fața cuiva, și pentru că ești cea mai apropiată persoană, atunci nu-mi rămâne decât să-ți încredințez ție o parte din trecutul meu.

— Voi fi mereu aici dacă vei avea vreodată nevoie de cineva cu care să vorbești. Mulțumesc că ai încredere în mine. Contează enorm.

Ayla îmi zâmbește, iar eu îi copiez gestul, și simt că ușor-ușor, stânjeneala dintre noi dispare. Poate că nu e chiar atât de greu să ai încredere în cineva, și că uneori avem nevoie de anumite momente pentru a ne da seama de asta. Mi-am dat seama că eu și Ayla suntem la fel în anumite privințe, că uneori ne completăm reciproc, precum Yin și Yang, și că nu avem nevoie de nimeni ca să ne spună cum să trăim și cum să ne iubim. O facem în felul nostru. Ne iubim încet. Agitat. Tăcut. Furtunos. Frumos. Ne iubim pentru că suntem noi înșine, și pentru că iubirea ne schimbă.

Sau cel puțin asta îmi place să cred. Când vine vorba de mine și de Ayla, iubirea e oricum numai ușoară nu. Pentru că am trecut prin atâtea, și sunt convins că vom mai trece, dar cumva cred că vom ajunge într-o zi să zâmbim atunci când ne vom gândi la ceea ce am trăit, și la viața noastră de dinainte.

— Hai să nu ne mai umplem mintea cu lucruri negative. E weekend-ul nostru, spun ca să mai înveselesc puțin atmosfera. Nu vreau să stăm încruntați atâta timp cât vom fi plecați. Ce spui? Crezi că putem să ne lăsăm grijile de-o parte și să uităm de probleme pentru câteva zile? Să fim noi înșine, Ayla.

Aceasta încuviințează, iar eu zâmbesc.

— Ai dreptate, Kyan. Trecutul n-ar trebui să ne umbrească prezentul, și nici să ne ghideze viitorul. Dacă suntem aici, suntem probabil cu un motiv. Și cred că ar trebui să ne bucurăm de ceea ce avem, până când viața nu ne va forța să apreciem ceea ce am avut.

O iau de mână și-i zâmbesc, în timp ce ne îndreptăm spre intrarea în casă. Are dreptate într-un fel, și cine mai bine ca mine ar putea s-o înțeleagă? Când pierzi pe cineva, pierzi și o parte din sufletul tău, și cumva o dată cu asta, înveți să mergi mai departe, să accepți totul, chiar dacă doare. Uneori tot ce trebuie să faci e să mergi mai departe. Și să te obișnuești cu asta.

Deschid în cele din urmă ușa casei, și pășesc înăuntru, inspirând aerul atât de familiar, și totuși străin. Mi-e străin, pentru că nu m-am mai simțit de mult timp ca acasă aici. Mi-e străin pentru că cei dragi nu sunt aici. Mă simt străin în propria casă, și chiar dacă am ales să merg pe drumul ăsta fără familia mea, tot doare. Și cu fiecare zi ce se scurge, simt asta tot mai adânc în sufletul meu. Aș vrea să pot face ceva ca asta să se oprească, dar adevărul e că dacă n-ar mai durea, nu m-aș mai simți uman. Aș fi orice numai o ființă umană nu. Și vreau să fiu cea mai bună versiune a mea. Pentru fata pe care o țin de mână, și pentru viitorul pe care vreau să-l avem împreună. Pentru că ea e singura familie care mi-a mai rămas.

În timp ce îmi strâng o parte din lucruri, arunc o privire spre Ayla, care s-a oprit în pragul ușii, ca și cum cineva ar fi împiedicat-o să intre. Ochii săi sunt ațintiți asupra unui punct anume din fața sa, și nu-mi ia mult să înțeleg că se uită spre valiza pe care n-am apucat încă s-o despachetez. De când am ajuns în oraș m-am gândit tot timpul la ea și la clipele revederii, încât am uitat complet să iau valiza asta de aici și s-o dau uitării pentrutotdeauna. Nu vreau să mai plec de aici, pentru că tot ce am, e chiar lângă mine, și cred că oriunde m-aș duce în lumea asta, cel mai bine mi-ar fi numai și numai lângă ea.

Doar că atunci când mă întorc spre ea, o văd stând în același loc, încremenită, și singurul lucru care s-a schimbat de acum câteva clipe, e că ochii săi sunt scăldați în lacrimi mari, ce-i alunecă șiroaie pe obraji. Nu trebuie să plângi, frumoasa mea, îmi spun în gând în timp ce mă apropii de ea și o cuprind în brațe, lacrimile nu-și au locul pe chipul tău frumos.

— Nu plec nicăieri, Ayla. De-acum suntem doar noi doi.

— Când am văzut astea, spune arătând spre bagajele mele, am crezut că vrei să pleci din nou.

— Gata cu plecatul! Nu mai am unde să merg, și nici n-aș mai face-o vreodată, pentru că acum, indiferent de motive, voi rămâne aici lângă tine, unde mi-e locul. Nu te mai gândi la asta, spun în timp ce o trag mai aproape de mine. Îi cuprind chipul în palmele mele, și-i șterg lacrimile din colțurile ochilor, sărutând-o pe frunte.

De fiecare dată când o sărut, simt cum inima îmi sare peste câteva bătăi, și cum toate grijile mele dispar în neant.

Când o sărut timpul se oprește în loc pentru câteva clipe, iar durerea din mine se disipește.

Când o sărut, parcă toate stelele din Univers se alinează într-o constelație perfectă. Pentru că ea, dincolo de toate momentele prin care a trecut, e perfectă. Și extrem de frumoasă. I-am mai spus asta de câteva ori, și de fiecare dată am impresia că nu am făcut-o de suficiente ori de cât merită.

În fond, toate femeile ar trebui să audă asta mai des, pentru că fiecare e frumoasă în felul ei, și are ceva special, acel ceva care face un bărbat să se îndrăgostească de ea. Acel ceva care nu va dispărea în timp, și pe care persoana din dreapta îl va găsi mereu în ochii săi, ori de câte ori o va privi.

O aud cum își trage nasul, îngropându-și și mai mult capul în scobitura gâtului meu. Îi simt respirația pe piele. O simt pe ea în fiecare terminație nervoasă, și dacă așa se simte iubirea, aș vrea să devin nemuritor.

— Hai să mergem, spun în cele din urmă. E weekend-ul nostru, Ayla, și ar trebui să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună.

Aceasta încuviințează din cap, fără să mai spună ceva, și se desprinde de mine, cuprinzându-mi mâna într-a sa. În privirea sa mai zăresc câteva urme de tristețe, dar care dispar o dată ce ochii săi îi întâlnesc pe ai mei.

— Hai să facem weekend-ul ăsta memorabil, îmi spune strângându-mă și mai tare de mână, în timp ce ne îndreptăm spre ușă.

Zece minute mai târziu, suntem în mașină, îndreptându-ne spre ieșirea din oraș. Căldura de afară se revarsă plăcut în interiorul mașinii, făcând atmosfera mult mai frumoasă. E cald, dar parcă nici nu simt asta, pentru că tot ce mă interesează acum e să ajungem cât mai repede la mare, și să ne bucurăm de peisajul superb. Să ne îndrăgostim din nou unul de altul, ca și cum ne-am întâlni pentru prima dată. Să fim unul lângă celălat, și totuși să ne fie dor de noi.

— Unde ții discurile cu muzică? Mă întreabă Ayla, în timp ce caută prin mașină.

— În torpedou, draga mea. N-am prea multe CD-uri.

— ZAYN, Duncan Laurence, Brett Young, NF, 5 Seconds of Summer, Astrid S, The Fray și Thirty Seconds To Mars. Frumoase alegeri, Kyan, adaugă ea după ce se mai uită încă o dată peste discurile mele. O să-l aleg pe ăsta, îmi spune în timp ce deschide carcasa CD-ului CALM de la 5SOS.

— Frumoasă alegere, spun și amândoi izbucnim în râs.

— Dar data viitoare vin cu playlistul meu, spune Ayla, și începe să râdă din nou. Și tot nu mi-ai spus unde anume mergem, mi se plânge ea două minute mai târziu.

— La mare, răspund prefăcându-mă că nu-i înțeleg întrebarea.

— La mare, unde? Insistă ea.

— Păi și dacă-ți spun acum, unde mai e surpriza?

— Știi ceva? Nu mă interesează care e destinația, atâta timp cât merg cu tine.

Zâmbesc și mă apropii de ea sărutând-o pe obraz. Fericire pură se citește pe chipul ei, și nu cred că mai am nevoie de nimic altceva ca să fiu și eu fericit. Fericirea mea poartă numele ei.

Muzica începe imediat, iar Ayla se face mai comodă în scaun, descălțându-se de sandale. Își așează picioarele sub ea, și mă privește în timp ce începe să fredoneze melodia Easier.

Why do we always gotta run away?
And we wind up in the same place
It's like we're looking for the same thing
Same thing, yeah
Yeah, do we really gotta do this now?
Right here with all your friends around
In the morning, we can work it out
Work it out.

I love you so much that I hate you
Right now, it's so hard to blame you
'Cause you're so damn beautiful
You're so damn beautiful.

E greu să conduc când o am pe ea lângă mine, pentru că mintea și ochii îmi stăruiesc mereu asupra ei. E prezentă în fiecare fibră a corpului meu, în fiecare celulă. Să o știu atât de aproape de mine, mă face cel mai fericit bărbat din lume. Pentru că fără ea aș fi nimic. Viața mea fără ea ar fi un mare nimic.

Îmi place că e aici.

Că stă pe scaunul din dreapta.

Că alege muzica pe care o iubește.

Că fredonează fiecare melodie.

Că zâmbește de fiecare dată când se uită la mine.

Aș vrea să-i pot spune atâtea lucruri, dar de fiecare dată simt că nimic din ce i-aș spune n-ar fi suficient.

N-am fost niciodată un adept al exprimării sentimentelor față de alte persoane, dar cu Ayla totul pare atât de simplu. Când sunt în preajma ei totul devine natural, iar stânjeneala dispare, ca și cum ai clipi. Naturalețea și frumusețea ei mă fac să realizez ce am pierdut timp de atâtea luni cât am stat departe de ea.

Nu știu cum i-a mers, pentru că am fost mult prea încăpățânat să o sun. Nu știu dacă a zâmbit în tot acest timp. Dacă a fost fericită. Sau dacă a îndrăznit să se bucure pentru câteva clipe de micile bucurii ale vieții, așa cum o făcea înainte ca eu să iau decizia aceea care ne-a schimbat viața amândurora.

— Ayla... ce-ai făcut în tot acest timp? Mă trezesc întrebând, și imediat regret că am pus întrebarea asta.

— Te-am așteptat, îmi răspunde aceasta zâmbindu-mi. Și mi-am căutat tatăl, adaugă după o pauză de câteva minute.

Nu mă privește în ochi când îmi spune asta, și nu știu dacă plânge sau nu. Iar asta mă omoară puțin câte puțin. Pur și simplu nu vreau să sufere.

— Pe tatăl tău? Întreb continuând să fiu atent la drum. De ce l-ai căutat?

— Pentru că am nevoie de niște răspunusuri la anumite întrebări. Vreau să știu de ce a ales să mă lase la acel orfelinat. De ce nu m-a iubit așa cum orice tată își iubește copilul. Și de ce nu m-a căutat până acum. Kyan... eu am crescut într-un orfelinat până la vârsta de 16 ani când l-am întâlnit pe doctorul Lucas pentru prima dată. El a fost cel care m-a scos de acolo și a dat un sens vieții mele, și m-a ajutat să ajung în acest punct al vieții.

— Îmi pare rău, Ayla, n-am știut asta. Și l-ai găsit până la urmă?

— Nu. Cred că voi avea nevoie de ajutorul poliției sau ceva de genul ăsta.

— Pot încerca să te ajut. Știi că aș face-o cu plăcere.

— Mulțumesc, Kyan, îmi spune căutându-mi mâna care se odihnește leneșă pe schimbătorul de viteze. Nu vreau să mă gândesc acum la asta.

Parcurgem restul drumului în tăcere, și la un moment dat Ayla adoarme, așa că dau volumul radioului mai încet și pornesc aerul condiționat ca să nu-i fie prea cald până ce vom ajunge la destinație. Am parcurs abia jumătate din drum, și din când în când mai simt nevoia să fac câte o pauză, pentru că oboseala începe să-și spună cuvântul.

În cele din urmă, după două ore de mers cu mașina, ajungem și la destinație. Încă de când am privit pentru prima dată marea, am simțit că am ajuns în locul potrivit, alături de persoana potrivită.

Am rezervat o cameră la un hotel pe faleză, cu vedere spre mare încă de azi dimineață. Nu am niciun dubiu că ei nu-i va plăcea aici.

Orașul e de-a dreptul pitoresc. Încă de la intrare poți simți briza mării și aerul acela sărat care te duce cu gândul la plaje frumos amenajate cu șezlonguri și umbreluțe colorate. Dacă mă concentrez putin mai mult, pot auzi valurile mării cum se sparg de țărm, și cum apa se retrage la mal în mici valuri ce se sparg la picioarele turiștilor.

— E superb, Kyan! îmi spune Ayla, făcându-mă să îmi îndrept privirea asupra ei. Locul ăsta e pur și simplu minunat! De ce n-am știut de el până acum?

— Pentru că n-ai întrebat, răspund în timp ce-i ofer unul dintre zâmbetele mele. Proastă decizie, pentru că imediat Ayla îmi trage un pumn în umăr, iar mai apoi se preface a fi supărată pe mine. Asta a durut! exclam prefăcându-mă la rându-mi supărat.

— Ești un nesuferit, Kyan!

— Dar sunt nesuferitul tău.

— Nu mai rânji așa la mine! Tot nesuferit rămâi.

— N-o să mai zici asta după ce ajungem la hotel.

Distanța pe care o parcurgem până la hotel nu e foarte mare, așa că în mai puțin de zece minute suntem deja în fața unei clădiri vopsite în alb, a cărei geamuri sunt vopsite într-un albastru marin. Ceea ce ne-a atras privirile amândurora, au fost ghivecele cu flori amplasate la fiecare pervaz. La fiecare geam erau alte flori, de alte culori și parfumuri care-ți încântau simțurile.

— Am ajuns! spun, iar bucuria mi se citește pe chip. Cum ți se pare?

— E splendid! exclamă ea, privind în jur. Kyan, locul ăsta e pur și simplu minunat. Cu siguranță a devenit locul meu preferat din întreaga lume!

— Și eu care am crezut că locul tău prefarat din lume e în brațele mele. Dar cred ca m-am înșelat.

— Nu fă pe afectatul, Romeo! Hai să-ți spun un secret: încă rămâi persoana mea preferată.

Ayla mă sărută pe obraz, aproape de colțul gurii, apoi iese din mașină fără să-mi mai arunce vreo privire. Zâmbesc în urma ei, apoi ies și eu din mașină, și privesc în jur. Ayla are dreptate: locul ăsta e minunat, de la peisaj, și până la briza mării care se simte o dată cu fiecare adiere de vânt.

— Atunci, spun și o iau de mână, hai să intrăm și să ne bucurăm de locul în care ne aflăm.

În interior, hotelul e mult mai frumos decât în fotografiile pe care le-am văzut pe internet. De cum pășim înăuntru, recepționera ne zâmbește politicos, și după ce confirmăm rezervarea, suntem conduși spre camera noastră, aflată undeva la etajul al doilea.

— Vă dorim ședere plăcută, ne spune camerista, în timp ce deschide ușa camerei noastre.

De cum se deschide ușa, suntem întâmpinați de o briză plăcută de vânt. Întreg decorul încăperii e parcă desprins din povești. Încă din pragul ușii, am fost impresionați de peisajul superb ce se vede dincolo de balconul uriaș, loc unde deja pot să-mi imaginez cum Ayla și cu mine vom bea cafeaua împreună, mâine dimineață. În fața geamului tronează un pat mare frumos aranjat, cu lenjerie albă cu model floral, iar covorașul din fața acestuia completează perfect decorul camerei. Totul e pur și simplu minunat!

— Camera asta, spune Ayla, privind cu admirație în jur, e pur și simplu superbă. Iar peisajul ce se vede de aici e o minune. Când am spus că mi-ar plăcea să locuiesc aici, n-am glumit.

— Chiar îți place? Întreb și mă alătur ei pe balcon, cuprinzând-o în brațe.

— Aș sta aici o veșnicie, și tot nu m-aș sătura de locul ăsta. E pur și simplu Raiul pe pământ !

— Ce-ai zice dacă am merge să facem o plimbare pe faleză și să vedem primul apus de soare împreună?

— Sună minunat. În cinci minute voi fi gata, adaugă Ayla.

În secunda imediat următoare dispare pe ușa balconului, nu înainte de a-mi oferi un sărut rapid pe obraz.

Abia acum realizez cât de multe am câștigat în ultimul timp, și-mi dau seama că pentru a fi fericit am nevoie de puține lucruri. Cu un an în urmă credeam că am pierdut totul, o dată ce am fost diagnosticat, pierzându-mi în același timp și familia, în care până atunci aveam cea mai mare încredere. Credeam că totul s-a sfârșit atunci, că nimic nu va mai schimba absolut nimic. Dar iată că a fost nevoie de doar câteva clipe, pentru ca totul să se schimbe în cel mai frumos mod posibil. Dacă n-ar fi fost Ayla, probabil viața mea ar fi fost la fel. Sau poate că n-ar mai fi avut niciun sens. Dacă n-ar fi apărut Ayla în viața mea, cu siguranță n-aș fi cunoscut niciodată noțiunea de fericire, și n-aș fi știut niciodată să mai iubesc, așa cum o fac acum. Cu Ayla am învățat toate astea, și poate că relația noastră nu va fi perfectă, dar am certitudinea că vom trece prin toate împreună.

— Sunt gata, Kyan.

Vocea ei mă scoate din gânduri, și mă face să mă întorc spre ea. O privesc în timp ce-și aranjează părul în fața oglinzii. Poartă o rochie de vară de culoare galbenă, decorată cu motive florale foarte delicate. Se întoarce spre mine, făcând o piruetă, și pot remarca cât de bine îi vine rochia aceea. Îi scoate în evidență ochii, și o face mult mai frumoasă.

— Ești foarte frumoasă, draga mea.

— Mulțumesc, îmi răspunde, și pot să văd cum se înroșește imediat. Dacă ești și tu gata, putem pleca.

— Sunt gata, spun și eu într-un final. Dar hai să ne lăsăm telefoanele în cameră. Chiar nu aș vrea să ne deranjeze cineva. Vreau să avem mai mult timp de petrecut împreună.

— Dar dacă ne caută prietenii noștri?

— Ei mai pot aștepta. Tu nu. Tu m-ai așteptat șase luni, și nu mai vreau să pierd timpul nicio secundă. Vreau să fac orice ca să fim împreună.

Faleza nu e departe de hotel, iar peisajul din fața ochilor noștri e minunat, și cu toate că e ora șapte seara, e destul de liniște aici. Oamenii se plimbă la malul mării, având zâmbete pe buze și o bucurie vizibilă în priviri. Fiecare se bucură de viață în felul său, iar asta e cel mai frumos lucru pe care-l poți vedea la cei din jurul tău, la cei care îți dau forța de a trăi și de a merge mai departe. Pentru că viața e despre a continua să mergi înainte, chiar dacă ești pus în genunchi. De-a lungul timpului înveți că viața e o sumă de lecții pe care le înveți pe parcurs, lecții în urma cărora devii omul care ești astăzi. Pot spune că de mai bine de un an am învățat poate cele mai importante lecții, și dacă n-ar fi fost Ayla, cu siguranță n-aș fi fost azi unde sunt, pentru că fără să vreau ea m-a schimbat, și m-a făcut să-mi doresc altceva de la viață. Să mă accept așa cum sunt. Să învăț din greșelile mele. Și nu în ultimul rând, să merg mai departe.

Valurile mării parcă ne cheamă spre ele, pentru că pașii ne sunt ghidați spre apă, și spre ceea ce înseamnă bucurie reală: însăși marea.

Ținându-ne de mână, coborâm cele câteva trepte care despart zona asfaltată a plajei, de zona cu nisip, și o dată ce tălpile noastre ating nisipul fin și fierbinte, știm cu adevărat că fericire mai mare ca asta nu există. Pantofii nu ne mai sunt de vreun folos, așa că ne descălțăm de ei, și înaintăm împreună spre o marginea apei, unde lăsăm ca marea să ni se joace la picioare. Apa e călduță și foarte plăcută atunci când face contact cu picioarele noastre, umplându-ne sufletele de o bucurie fără margini, o bucurie sinceră venită din adâncul sufletelor noastre. E tăcere între noi, pentru că orice vorbă ar fi de prisos acum, și pentru că dacă am vorbi, am rupe vraja dintre noi.

Să fiu aici cu Ayla, e mai mult decât aș fi cerut de la viața asta. E mai mult decât aș fi sperat, sau gândit vreodată. Să privim împreună primul nostrum apus de soare e ultimul lucru la care m-aș fi putut gândi în ultimele luni.

În fața ochilor noștri, soarele își revarsă ultimele sale raze, oglindindu-se în apa mării. Cerul e îmbrăcat în nuanțe de portocaliu aprins și galben, iar pe alocuri violetul completează delicat peisajul acesta de vis. Mâinile noastre continuă să stea unite într-o comuniune perfectă, în timp ce ochii încearcă să cuprindă cel mai frumos apus pe care l-am văzut vreodată.

— E pur și simplu minunat, îmi șoptește Ayla, în timp ce-și sprijină capul de umărul meu. E ca și cum ai trăi un vis, doar că având ochii deschiși.

— Dar nu e un vis, draga mea, e chiar realitatea. E realitatea de sub ochii noștri. Aici, spun și arăt cu mâna spre soare, e tot prezentul și viitorul nostru. Aici, într-un singur loc. Draga mea, spun și-i iau mâinile într-ale mele, sper ca tot ce trăim acum să nu fie doar un vis, să ne amintim de toate astea, chiar și în zilele cele mai grele.

— Kyan...

— Te rog lasă-mă să-ți spun asta acum, pentru că dacă n-o fac azi, nu știu când am s-o mai pot spune vreodată. Sunt îndrăgostit de tine, Ayla Evans, și am fost încă din acea zi nenorocită în care ai apărut de nicăieri și mi-ai salvat viața. Ai schimbat atât de multe lucruri în viața mea prin simpla ta prezență, încât acum tot ce văd atunci când închid ochii e doar chipul tău. Ești peste tot. Ești în tot și-n toate, și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi. Pentru că trăiești. Pentru că zâmbești. Pentru că respiri același aer cu mine. Și pentru că ești a mea. Ayla Evans, spun și iau o gură mare de aer, lasă-mă să fiu al tău. Să fiu bărbatul de care ai nevoie. Bărbatul cu care să vrei să-ți petreci restul zilelor. Să fiu ce alții nu ți-au fost, sau nici măcar nu au încercat să fie. Îți promit că nu voi face nimic din ceea ce nu vrei. Nu te voi presa niciodată, nu voi pune presiune pe tine. Dar te rog, draga mea, lasă-mă să fiu al tău, și tu să fii a mea. Lasă-mă să te fac a mea, să te fac fericită, așa cum n-ai mai fost niciodată, să te iubesc așa cum n-ai mai fost iubită vreodată. Lasă-mă, iubito să-ți demonstrez că fericirea se împarte la doi, și că motivul fericirii mele ești tu.

Respir și inspir sacadat, încercând să zâmbesc. N-am gândit asta de dinainte, ci pur și simplu am spus tot ce aveam pe suflet, tot ce am gândit în acel moment. Și n-am făcut-o doar pentru că ne aflăm într-un cadru romantic, ci pentru că am simțit că Ayla trebuie să audă cuvintele astea de la mine, și de la nimeni altcineva.

— Nu știu ce să zic, Kyan. Cuvintele tale m-au emoționat atât de tare, încât nu știu ce să mai spun. Ești un om minunat, adaugă, în timp ce-mi cuprinde chipul în palma sa, ești bărbatul pe care și l-ar dori orice femeie, și totuși tu m-ai ales pe mine. De fiecare dată când mă uit la tine, mă întreb de ce ai făcut-o, de ce sunt eu acea fată.

— Pentru că numai tu ești acea persoană care îmi cunoaște toate punctele vulnerabie. Persoana care știe părțile mele bune și mai puțin bune. Persoana aceea care, indifernt de probleme, se întoarce la mine. De aceea te-am ales pe tine, Ayla. Pentru că în ochii tăi îmi văd prezentul și viitorul. În zâmbetul tău văd o mie de răsărituri și apusuri la un loc. Pentru că tu ești lumina din întunericul meu. Și pentru că mă faci să fiu mai bun în fiecare zi a vieții mele nenorocite. De aceea ești fata mea. Și așa vei fi mereu. Nimeni și nimic nu poate să schimbe asta. Îmi apropii fruntea de a sa, și o privesc adânc în ochii în care se reflectă ultimele raze ale soarelui. Știi că n-am fost niciodată un romantic. N-am avut vreodată ocazia să fiu. Și nici n-am spus nici unei alte fete ceea ce simt. Și toate astea până la tine. Te iubesc, Ayla! Să fiu al naibii dacă nu m-am condamnat șase luni pentru că nu ți-am spus că te iubesc, atunci când tu ai făcut-o. Dar acum sunt aici, și am de gând să schimb asta. Indifernt cât m-ar costa, sau cât timp mi-ar lua.

— Kyan, iubitule...

O întrerup înainte să mai spună și altceva, pentru că tocmai acele două cuvinte au devenit preferatele mele din întreg Universul.

— Mai spune-o o dată, Ayla, te rog.

— Iubitule, repetă aceasta din nou pe un ton jos, de-abea auzit.

— Sunt aici, draga mea. Îmi pare rău pentru toate lunile de absență din viața ta, și pentru toate momentele în care ai plâns, în loc să zâmbești. Îți promit...

— Nu Kyan, mă întrerupe ea, hai să nu ne mai promitem nimic, ci doar să trăim prezentul. Să lăsăm trecutul acolo unde e, și să trăim prezentul ca și cum asta e tot ce ne-a mai rămas. N-am nevoie de promisiuni, Kyan, atâta timp cât știu că ești cu mine nu mai am nevoie de nimic altceva.

De aceea o iubesc eu pe Ayla. Pentru că indiferent de situație, ea mereu găsește în mine partea cea mai frumoasă. Numai ea știe să mă liniștească atunci când par a fi un vulcan pe cale să erupă. Ea e lucrul cel mai bun din viața mea. Și nimeni nu o va putea lua de lângă mine.

Petrecem drumul înapoi spre hotel ținându-ne de mână și povestind despre viețile noastre. Ayla îmi povestește despre Liam, și pentru prima dată în ochii ei nu mai zăresc lacrimi, atunci când îi pomenește numele. Îi spun despre James, despre părinții mei, și în cele din urmă despre bunica, pe care o știe din fotografiile din casa ei unde am petrecut Crăciunul. Nu eram împreună atunci, dar cumva am simțit acea conexiune dintre noi. Am știut că într-o bună zi va fi a mea. Acum că știe toate astea, mă simt mai bine, mai liber. Ayla nu m-a judecat, și n-a pus prea multe întrebări, ci doar mi-a spus că îi vom face față împreună lui James, că suntem doi, și suntem mai puternici ca el.

În cele din urmă ajungem și în camera de hotel, și primul lucru pe care îl fac e să mă îndrept spre duș. Apa caldă îmi face mușchii să se detensioneze. Mă relaxez sub parfumul gelului de duș, lăsându-mi gândurile să zboare. Am mintea goală, și deși am atâtea în cap, nu vreau să mă gândesc acum la nimic. Vreau să fiu doar eu cu mine.

— Kyan? Se aude vocea Aylei, însoțită de o bătaie în ușa băii. A sunat Damien, chiar acum.

— S-a întâmplat ceva, iubito?

— Damien a sunat, repetă aceasta agitată. Mi-a spus că mamei tale i s-a făcut rău, și e în stare foarte gravă la spital.

Opresc apa instantaneu. Cuvintele Aylei mă lovesc în față ca un pumnal. N-am avut o relație foarte bună cu mama, de când mi-a spus acele cuvinte anul trecut, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă mai puțin. Fraza aceea începe să-mi răsune dureros de tare în urechi, ca și cum cineva ar fi apăsat un buton al amintirlor urate, care între timp nu mai funcționează. Cât timp împachetez hainele, Ayla mă privește îngrijorată, dar nu scoate vreun cuvânt. Nu știu în cât timp strâng puținele lucruri pe care le-am luat cu mine, dar știu că în clipa asta, Ayla stă în fața mea și îmi vorbește, dar nu sunt capabil să aud totul, decât fraza " Kyan, conduc eu."

O las să facă cum vrea ea. Pentru că nu pot face nimic acum. Pentru că sunt ca o legumă, deși sunt sigur că mama nu are nevoie de mine în starea asta. La un moment dat mă dezechilibrez în drum spre mașină, și nici măcar nu-mi dau seama cum am ajuns pe scaunul din dreapta. Tot ce știu e că mama e în spital, și dacă mai vreau s-o văd, trebuie să ajung cât mai repede la ea.

Zece minute mai târziu, Ayla se așează pe scaunul șoferului, și pornește mașina. Între noi se lasă o liniște apăsătoare, și asta pentru că eu nu vreau să vorbesc, iar ea chiar dacă are o mulțime de întrebări în minte, nu le pune, pentru că starea mea e atât de deplorabilă încât am impresia că în orice clipă o să mă sparg în bucăți. Durerea. Adevărul e că vine în viața ta neanunțată, și atunci când o face, vine în valuri, fără să mai ai puterea să te opui. Mi-aș dori să o pot face, dar în clipa asta sunt pur și simplu distrus. Pentru că o dată ce durerea te acaparează, te vlăguiește de orice putere. Ai vrea să spui întregii lumi că te doare, dar nici asta nu poți face, pentru că te sufoci în propria suferință. Plămânii îți sunt comprimați, zbiară după aer, înăuntrul tău se formează un gol uriaș în care cazi fără să te mai poți întoarce la suprafață. Vrei s-o faci, dar nici asta nu poți. Pentru că durerea e încă acolo și te sufocă, te acaparează cu tentaculele, exact așa cum face un animal cu prada sa.

Nu-mi amintesc când am adormit, dar în clipa când deschid ochii, simt un gol uriaș în stomac, și o senzație predominantă de vomă în gură. Când privesc mai cu atenție prin geamul parbrizului, îmi dau seama că am ajuns în oraș, și că ne apropiem de spital. Numai cuvântul ăsta îmi provoacă o stare de rău, iar gândul că mama se află acolo, mă ucide cu fiecare secundă care trece. Din stânga mea, Ayla conduce liniștită, având privirea ațintită înainte. Ochii săi îi întâlnesc la un moment dat pe ai mei, și-mi zâmbește timid. Aș vrea să-i întorc zâmbetul, dar am impresia că până și acest gest atât de simplu, o să mă facă să mă sparg în bucăți. Îmi cuprinde mâna într-a sa, și sunt recunoscător că nu-mi spune nimic. Am nevoie de liniște, cu toate că în capul meu e haos. Aș vrea să plâng, dar nici măcar asta nu pot face. Mă doare întreaga față, și întreg sufletul.

Câteva minute mai târziu, Ayla parchează în fața spitalului, și simt cum golul din stomac se reîntoarce. Aș vrea să pară totul mai ușor, așa cum și pentru ea a fost când a decis să mă lase în voia sorții. Aș vrea să-i pot arunca și eu aceleași cuvinte pe care mi le-a spus ea în urmă cu un an, dar adevărul e că, eu nu sunt ca ea. Eu pur și simplu îmi fac griji, și încerc să ajut, dacă pot.

Mintea mi-e goală. Nu știu dacă sunt capabil să gândesc logic sau rational acum. Nu-mi amintesc când am întrebat-o pe asistenta de la recepție de camera Rebeccăi Magnuson, și nici când o alta ne-a condus până acolo. Știu doar că am stat nemișcat câteva minute bune în fața ușii, fără să pot face ceva. La un moment dat aș fi crezut că am înțepenit acolo, dacă n-ar fi venit Ayla spre mine. Am simțit cum brațele sale mici se încolăcesc în jurul meu, însă nu am fost capabil să fac vreo mișcare, sau să-i spun ceva. La scurt timp i-am auzit vocea lui Damien, apoi a lui Maddison, dar cuvintele n-au mai ajuns până la mine. Nu știu ce spun, pentru că singurul lucru pe care-l am în cap e mama. Și cu toate astea ceva mă impinge să intru acolo și să dau ochii cu ea, așa cum ar fi normal.

— Kyan, uită-te la mine. E incredibil cum vocea ei mă poate aduce în mai puțin de câteva secunde cu picioarele pe pământ. Mâna sa se așează din nou pe încheietura mâinii mele, iar capul i se odihnește pe umărul meu stâng. Trebuie să fii puternic acum, pentru mama ta, și pentru că ea nu trebuie să te vadă așa. E și așa destul de încercată, fii tu cel care o ajută să se facă bine. De aceea ești aici, Kyan. Du-te acum acolo și sprijin-o, pentru că, indiferent de cum s-a purtat cu tine în copilărie ea tot mama ta rămâne, iar respectful și iubirea pentru ea nu dispar peste noapte. Trebuie să-i areți că ești bine, și că și ea trebuie să fie. Pentru tine, și familia voastră.

— Dacă moare, spun printre suspine...

— N-ai voie să gândești așa. Îți faci rău atât ei, cât și ție. Sunt sigură că medicii vor face tot ce le stă în putință ca să-ți salveze mama. O să vezi că va trăi, și poate într-o bună zi, își va vedea nepoții.

— Asta e cumva o altfel de cerere în căsătorie? Întreb mai mult în glumă.

— Nu e vorba despre asta acum, Kyan, îmi răspunde ea, schițând un zâmbet. Putem discuta asta altă dată, dar acum mama ta e cea mai importantă acum. Du-te la ea, și n-o lăsa singură în aceste clipe. Noi te vom aștepta aici.

N-am avut niciodată teama pe care o am acum, dar, la urma urmei, Ayla are dreptate. Nu pot sta aici fără să nu fac nimic. Trebuie să fiu curajos pentru ea. Pentru că și ea ar vrea asta.

În cele din urmă, după ce iau vreo trei guri mari de aer, îmi fac curajul și bat la ușă. Confirmarea se aude la scurt timp, așa că deschid ușa imediat, și automat încremenesc. Mama zace pe un pat de spital, și e schimbată cu mult față de anul trecut. Unii ar spune că sunt un ipocrit pentru că n-am mai vizitat-o de câteva luni, dar atunci când ai sufletul făcut praf de cuvintele mamei tale, nu-ți mai dorești să dai ochii cu ea. Cel puțin eu asta am decis atunci.

Deși durerea îmi cuprinde din nou trupul, mă chinui să-i zâmbesc mamei, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă doare fața când zâmbesc, pentru că mi se pare că a trecut un secol de când am făcut asta ultima dată. Ochii mamei se umezesc atunci când mă apropii mai mult de patul ei. Nici unul nu scoate vreun cuvânt acum, pentru că probabil vorbele ar fi de prisos în aceste clipe. Din privirile pe care mi le oferă, înțeleg că vrea să mă așez lângă ea pe pat, așa că asta și fac în următoarele secunde. Ne privim clipe bune, fără să ne spunem ceva, și la un moment dat, mama își drege glasul, spărgând tăcerea dintre noi.

— Nu-mi vine să cred că ești aici, dragul meu. Îmi pare așa de rău că ne vedem în condițiile astea, și că întâlnirea noastră e atât de ciudată.

Mama face eforturi uriașe pentru a-și ascunde suferința. O cunosc mult prea bine, iar la capitolul ăsta aș putea spune că-i seamăn. Amândoi cred că suntem experți în a ne ascunde durerile și a suferi în tăcere.

— Sunt bine, mamă, răspund la întrebarea sa nerostită. Și sunt fericit. Mamă, am cunoscut o fată atât de bună și frumoasă. Mi-ar plăcea să o întâlnești într-o zi.

— E chiar așa specială pentru tine? Mă întreabă în timp ce-mi cuprinde obrazul în mâna sa mica și plină deja de ridurile înaintării în vârstă.

— Da, mamă. Ea e totul.

Nu glumesc, și pentru prima dată am curajul să vorbesc despre mine și Ayla cu o persoană din familia mea, fără să-mi fie teamă că James sau oricine altcineva ar putea să mă audă.

— Atunci, dragul meu, nu mai amâna nimic, și spune-i tot ce simți. Dacă simți că ea e aleasa, cere-o în căsătorie. Dacă simți că ea e cea cu care vrei să-ți petreci restul vieții, atunci ai grijă să rămână lângă tine și la bine, dar și la greu. Dar nu uita că dacă o rănești, s-ar putea s-o pierzi de tot, pentru că o femeie rănită nu va mai fi niciodată la fel. Ea nu se va mai întoarce niciodată la cel ce a rănit-o și a făcut-o să sufere...

Mama își întrerupe fraza, pentru că este acaparată de un acces de tuse, care o face să respire din ce în ce mai greu. O ajut să bea puțină apă, deși îmi tot repetă că e bine, și că n-are nevoie de ajutor.

— Dragul meu, reia mama, la viața mea am făcut multe greșeli, de care nu sunt tocmai mândră, iar una dintre ele a fost să te îndepărtez pe tine de familia noastră. În ziua în care ți-am spus acele cuvinte, m-am certat foarte tare cu tatăl tău, pentru că eu voiam să te ajut, iar el îmi tot spunea că nu mă lasă pentru că tu i-ai refuzat propunerea unchiului tău de a te alătura în firmă, iar tatăl tău a decis să pună bariera asta între noi. Dragul meu băiat, cu mâna pe inimă îți jur că n-am vrut să se ajungă aici. Niciodată. Ce mamă normală la cap și-ar dori asta?

Simt că mă cuprinde furia, dar mai apoi îmi aduc aminte ca nu o pot lăsa pe mama să-și facă griji și pentru mine. Tata poate va plăti cu vârf și îndesat la un moment dat, iar de James am să mă ocup chiar eu însumi.

— Mamă, te-am iertat de mult timp, spun și vorbesc sincer. Deși mi-a fost greu, am făcut-o, pentru că ești mama mea, și nu meriți asta.

— Oh, dragul meu, vino aici, mă îndeamnă ea, în timp ce mă trage la pieptul ei. Mirosul specific ei îmi învăluie nările, și mă face să plâng. Nu-mi mai pot controla lacrimile, așa că devin vulnerabil în fața ei, iar ea stă doar și mă mângâie pe păr, șoptindu-mi din când în când cuvinte pe care nu le înțeleg.

Nu-mi dau seama cu adevărat când am adormit, sau de ce am făcut-o, dar atunci când deschid ochii, privirea îmi cade asupra mai multor siluete îmbrăcate în alb, care o deconectează pe mama de la aparate. La început nu-mi dau seama ce naiba se întâmplă, și am impresia că destinul îmi joacă vreuna din farsele sale stupide, dar mai apoi privesc cu atenție la chipul mamei, și-mi dau seama că în cele din urmă inevitabilul s-a produs. Mama a murit. Iar durerea din stomac e din ce în ce mai mare și mai chinuitoare.

Aș vrea ca totul să înceteze. Să nu mai doară nimic.

Aș vrea ca inima mamei să pornească, iar a mea să înceteze să mai bată. Pentru că doare. Și pentru că a pierde pe cineva drag, e ca și cum ai pierede o bucată din tine. Nu știi cum o să trăiești fără acea persoană, pentru că te-ai obișnuit așa de mult cu prezența sa, încât o vezi peste tot, chiar dacă numai e. Cu toate că ai vrea să fie, numai e. Ai vrea să schimbi asta, dar nu mai poți. Pentru că legile divine nu pot fi schimbate.

Inima îmi bate cu putere în piept, și nu-mi dau seama dacă zgomotul ce-mi iese din plămâni e un scâncet, sau un urlet de durere.

Bum. Bum. Bum.

Aș vrea să se oprească pentru ca mama să mai poată trăi.